Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 2461/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2461/R/2009
Ședința publică din: 12.11.2009.
PREȘEDINTE: Ana Ionescu
JUDECĂTORI: Ana Ionescu, Eugenia Pușcașiu Andrea Chiș
: - -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanții, jr., împotriva deciziei civile nr. 271/A din 24.04.2009, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe intimații pârâți STATUL ROMÂN prin CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C N, SC SA prin LICHIDATOR, -, precum și pe intimata intervenientă, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în cauză, se constată că nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, mersul dezbaterilor și concluziile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 29.10.2009, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 11.083/14.10.2008a Judecătoriei Cluj -, a fost admisă acțiunea exercitată de reclamanții --, - jr. -, -, -, - împotriva pârâților - și Statul Român prin Consiliul local al municipiului C-N, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 36016/1998 încheiat între pârâta - și " " C-N privind apartamentul nr.8, situat în municipiul C-N, strada -. - nr.27, cu nr.top. 258/1/VIII, înscris în nr.104 C și col. - C, dispunându-se radierea de sub B 6 din col. - Cad reptului de proprietate al pârâtei - și intabularea în nr.104 C și în col. - Cad reptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentului nr.8, situat în municipiului C-N, strada -. - nr.17, cu nr. top. 258/1/VIII, cu titlu de moștenire, bun comun, în favoarea reclamantului -- în cotă de și în favoarea reclamanților - jr. -, -, -, - în cotă de 1/10 parte fiecare, pârâții fiind obligați la plata către reclamanți a sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
A fost respinsă acțiunea exercitată în contradictoriu cu pârâtul " " C-N, ca fiind exercitată în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală.
Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenție formulată de intervenienta și
Pentru a pronunța această sentință, judecătoria a reținut că, prin sentința civilă nr.420/2001 a Tribunalului Cluj și decizia civilă nr.66/2002 a Curții de APEL CLUJ, s-a constatat că imobilul din C-N, strada - -/-. -, înscris inițial în nr. 104 C, nr. top. 258, trecut în patrimoniul Statului Român fără titlu valabil și s-a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului Român asupra apartamentelor nr. 1, 2, 4, 5, 7, 8 din individual nr. - și col. nr. -
Prin decizia civilă nr. 66/2002 a Curții de APEL CLUJ, s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamanților -- și asupra apartamentelor 1, 2, 4, 5, 7, 8 ale imobilului menționat anterior.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 36016/1998, încheiat între pârâta - și " ", în calitate de reprezentant al Consiliului local al municipiului C-N, conform Protocolului încheiat cu acesta, pârâta - a dobândit, prin cumpărare, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 8, situat în municipiul C-N, strada -. - nr. 27, cu nr. top. 258/1/VII.
Prin decizia civilă nr.162/R/2006 a Curții de APEL CLUJ, irevocabilă, a fost anulată Hotărârea nr. 233/15 mai 1997 Consiliului Județean C, prin care s-au acordat despăgubiri numitei pentru cota parte de parte din imobilul situat în C-N, strada -. - nr. 27, reținându-se că unicii succesori ai proprietarilor tabulari din nr. 104 C, și soția, sunt --, reclamantul de rândul 1 din prezenta cauză și -.
Ca urmare a decesului lui -, procesul a fost continuat în calitate e moștenitori ai acestuia de către reclamanții - jr. -, - și -.
Având în vedere că, prin sentința civilă nr.420/2001 a Tribunalului Cluj și decizia civilă nr. 66/2002 a Curții de APEL CLUJ, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat preluarea de către stat, fără titlu valabil a imobilului în litigiu și s-a dispus intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate a reclamantului -- și a lui, antecesorul reclamanților - jr. -, -, - și -, problema care trebuia stabilită în speță este dacă titlul pârâtei - este valabil și preferabil celui al reclamanților, respectiv dacă pârâta a fost de bună-credință sau de rea-credință la încheierea contractului e vânzare-cumpărare.
Judecătoria a reținut că Statul Român, reprezentat de Consiliul local al municipiului C-N, reprezentat de " " C-N a fost de rea-credință la încheierea cu pârâta - a contractului de vânzare-cumpărare nr.36016/1998, întrucât a cunoscut faptul că a preluat fără titlu imobilul în litigiu, iar, dacă nu a cunoscut acest aspect, trebuia și putea să îl cunoască, pe baza actelor de preluare a imobilului, fiind de principiu că nimeni nu își invocă propria culpă în apărarea sa.
În ceea ce privește atitudinea subiectivă a pârâtei - față de dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, aceasta a fost de rea-credință la încheierea contractului, neputându-se prevala nici de existența unei erori comune și invincibile care să îi creeze un titlu de proprietar valabil.
Pârâta a arătat în răspunsul la interogator că a verificat cuprinsul cărții funciare și a constatat că proprietar al imobilul era Statul Român.
Instanța a mai reținut că era și este de notorietate că majoritatea imobilelor cu destinație de locuințe, construite anterior anului 1945 și aflate ulterior în patrimoniul Statului Român a fost preluate în mod abuziv și forțat de la proprietarii acestora, persoane fizice, pârâta având posibilitatea și obligația de a verifica vechea carte funciară a imobilul, iar, din verificarea nr.104 C, potrivit mențiunii e sub B 3 reiese că Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu cu titlu de naționalizare, ca urmare a preluării imobilului prin Decretul nr. 92/1950, astfel că pârâta nu a fost de bună-credință, cunoscând sau având obligația să cunoască, din verificarea nr.104 C, că statul nu avea asupra apartamentului nr. 8 un titlu valabil.
Neavând un titlu valabil, statul nu putea nici să transmită în mod valabil proprietatea asupra acestui apartament, fiind de principiu că nimeni nu poate transmite valabil mai multe drepturi decât are el însuși.
În consecință, pârâta a fost de rea-credință la încheierea actului, fiind cunoscut că nu se poate dobândi un titlu valabil de la un neproprietar, astfel că nu poate beneficia de protecție juridică în fața adevăraților proprietari.
Astfel, în speță este exclusă și existența unei erori comune și invincibile, Pentru a fi aplicabil principiul"error communis facit jus"este necesar ca eroarea în care s-au aflat ambele părți contractante să fie fost nu doar comună, ci și invincibilă, element care nu este incident în speță față de cuprinsul nr. 104 C și față de cunoașterea de către stat a caracterului abuziv al preluării imobilului.
Judecătoria, având în vedere anularea certificatului de moștenitor al intervenientei, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de aceasta.
Ca urmare a dizolvării pârâtului " " C-N și a admiterii excepției lipsei capacității de folosință a acestuia, instanța a respins acțiunea civilă exercitată în contradictoriu cu " C-N, ca fiind exercitată în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală.
Apreciind că sunt întrunite elementele de existență a cauzei ilicite a contractului, în temeiul dispozițiilor art.948 cod civil și art.480 Cod civil, instanța a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.36016/1998.
În temeiul dispozițiilor art.33 din Legea nr.7/1996, instanța a dispus radierea de sub B 6 din col. - Cad reptului de proprietate al pârâtei -, iar în temeiul dispozițiilor art.22 din același act normativ a dispus întabularea în nr.104 C și în col. - Cad reptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentului nr.8, situat în municipiului C-N, strada -. - nr.17, cu nr.top. 258/1/VIII, cu titlu de moștenire, bun comun, în favoarea reclamantului -- în cotă de și în favoarea reclamanților - jr. -, -, -, - în cotă de 1/10 parte fiecare.
În temeiul dispozițiilor art. 274 alin.1 Cod procedură civilă, pârâții au fost obligați la plata sumei de 300 lei, în favoarea reclamanților, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Prin decizia civilă nr. 271/A/24.04.2009 Tribunalului Cluja fost admisă excepția tardivității apelului pârâtei -, fiind admis apelul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului C-N, împotriva sentinței civile nr.11.083/14 octombrie 2008 Judecătoriei Cluj -N,ce a fost schimbată în parte, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanții -, -, - jr. -, - și -, împotriva pârâților - și Statul Român prin Consiliul local al municipiului C-
Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței privind respingerea acțiunii exercitate împotriva pârâtei " " C-N și a cererii de intervenție formulată de.
A fost respins apelul formulat de pârâta împotriva aceleiași sentințe, ca tardiv formulat.
În considerentele acestei decizii, tribunalul a reținut, referitor la apelul declarat de către pârâta -, că acesta a fost introdus cu depășirea termenului legal de 15 zile prevăzut de dispozițiile art.284 Cod procedură civilă.
Comunicarea sentinței atacate a fost efectuată pe data de 21 2008, iar apelul a fost prezentat la poștă în vederea trimiterii către instanță la data de 17 Februarie 2009, data poștei.
Prin urmare, în baza art.103 Cod procedură civilă, raportat la dispozițiile art.284 Cod procedură civilă, tribunalul a admis excepția tardivității în privința apelului declarat de către pârâta -.
Referitor la apelul declarat de către pârâtul Consiliul local al municipiului C-N, în calitate de reprezentant al Statului Român, tribunalul l-a găsit pe acesta întemeiat, în acord cu practica judiciară consacrată, neputându-se reține reaua-credință a pârâtei - la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995.
Astfel, tribunalul a luat în considerare faptul că reclamanții nu au uzat de procedura prevăzută de Legea nr.112/1995, ci au ales să urmeze calea dreptului comun în încercarea de a recâștiga proprietatea asupra imobilului printr-o acțiune în constatarea nulității titlului Statului Român, finalizată cu succes prin pronunțarea Sentinței civile nr.420/2001 a Tribunalului Cluj și a Deciziei civile nr.66/2002 a Curții de APEL CLUJ.
Pe parcursul derulării procesului, reclamanții nu au notificat chiriașii care locuiau în imobil despre revendicare, așa cum s-a întâmplat în alte cazuri și nici nu au notat în cartea funciară a imobilului nr.104 C, acțiunea promovată.
Reclamanții nu au dovedit că au adus la cunoștința chiriașilor faptul că încearcă să dobândească proprietatea asupra imobilului și că bunul este litigios și pe alte căi diferite de notificare sau notare.
Dacă s-ar fi dovedit în cauză că, indiferent sub ce modalitate, chiriașii au cunoscut despre revendicarea imobilului, desigur că s-ar fi putut reține reaua-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.112/1005.
Pârâta - nu a cunoscut, însă, aspecte legate de revendicarea imobilului de către reclamanți, implicit, și a apartamentului său, iar, în condițiile în care Statul Român era proprietar tabular asupra apartamentului, a considerat, cu totală bună-credință, că apartamentul poate fi cumpărat în temeiul Legii nr.112/1995.
Chiar dacă dreptul Statului Român era intabulat în cartea funciară cu titlu de naționalizare, pârâta nu are pregătire juridică și nu i s-ar fi putut cere să anticipeze caracterul litigios al imobilului.
Din acest punct de vedere, opinia judecătoriei, în sensul că este de notorietate că majoritatea imobilelor cu destinație de locuințe, construite anterior anului 1945 și aflate în patrimoniul Statului Român au fost preluate în mod abuziv și că acestea au un caracter litigios, care atrag automat prezumția relei-credințe a cumpărătorilor, nu este corectă, ajungându-se pe această calea la reținerea unei prezumții absolute de rea-credință.
Dacă interpretarea instanței de fond ar fi validă, ar însemna ca dispozițiile art.45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 să fie lipsite de eficacitate cu privire la analizarea bunei-credințe, ceea ce nu poate fi acceptat în cauză, fiind contrar legii.
Tot ceea ce putea să cunoască pârâta în legătură cu imobilul, ar fi fost împrejurări legate de cererea depusă în temeiul Legii nr. 112/1995 de către însă, pe de-o parte, restituirea imobilului s-a solicitat sub forma despăgubirilor bănești iar, pe de alt parte, pe lista imobilelor revendicate afișată la Consiliul local al municipiului C-N nu s-a putut identifica imobilul în litigiu.
Oricum, hotărârea Consiliul județean C de aplicare a Legii nr. 112/1995, emisă în privința imobilului a fost anulată, persoana care a obținut despăgubirile neavând calitatea de moștenitoare a foștilor proprietari tabulari.
Prin urmare, în momentul cumpărării apartamentelor, în anul 1998, pârâta - a fost de bună-credință, imobilul nefiind revendicat, dreptul de proprietate al Statului Român fiind intabulat în cartea funciară.
Prin urmare, chiar dacă intimații reclamanți sunt în posesia unei hotărâri judecătorești în baza căreia s-a constatat că imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul Statului Român, fără titlu valabil, fiind îndreptățiți astfel să invoce și nulitatea actelor subsecvente în baza principiului"resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis", nulitatea este paralizată de principiul bunei-credințe, în baza art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, au declarat în termen legal recurs reclamanții, solicitând modificarea ei, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul Consiliul local al. Mun. C N, cu cheltuieli de judecată în apel și recurs.
În motivarea recursului lor, reclamanții învederează că tribunalul în mod greșit nu a făcut aplicarea principiuluiresoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, considerându-l paralizat de principiul bunei credințe a pârâților cumpărători.
În realitate, câtă vreme s- constatat în mod irevocabil nulitatea titlului statului, se impune desființarea actelor subsecvente, nesubzistând apărarea pârâtei cumpărătoare, în sensul inopozabilității acelei hotărâri judecătorești, câtă vreme aceasta nu avea calitate într-o acțiune în care reclamanții tindeau să dovedească nevalabilitatea titlului statului vânzător.
Pârâta cumpărătoare este, oricum, de rea credință, întrucât a fost formulată o cerere de retrocedare imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta fiind trecut pe lista privind imobilele revendicate în baza acestei legi, împrejurarea că cererea a fost făcută de o altă persoană decât reclamanții, în nume propriu, neavând nicio relevanță, câtă vreme reclamanții nici nu puteau formula o astfel de cerere, neavând calitatea de cetățeni români cerută de legea specială.
Prezumția bunei credințe cumpărătoarei, instituită de art. 46 din Legea nr.10/2001 este una relativă, putând fi răsturnată prin proba contrară, în urma analizării conduitei active sau pasive a subdobânditoarei, aceasta din urmă având obligația de a-și dovedi conduita activă, cei ce au avut o conduită pasivă urmând a fi sancționați în consecință. De altfel, normele de aplicare a acestei legi prevăd expres că, în cazul înstrăinărilor intervenite după introducerea normei ce permite cenzurarea de către instanțele judecătorești valabilității titlului statului în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, menținerea sau anularea actului translativ de proprietate este condiționată de dovedirea bunei credințe cumpărătorului în momentul înstrăinării, fiind vorba, așadar, de o excepție de la regulă prezumării bunei credințe. Așadar, sarcina probei se împarte între persoana îndreptățită și subdobânditor.
Pârâta cumpărătoare avut o conduită pasivă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, neverificând situația juridică a imobilului, acesta fiind trecut pe lista imobilelor revendicate în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce o face să fie de rea credință, cu atât mai mult cu cât, din simpla lecturare cuprinsului cărții funciare, aceasta putea cunoaște împrejurarea că imobilul a fost proprietatea antecesorilor reclamanților.
De altfel, buna credință pârâtei cumpărătoare trebuie să îmbrace forma erorii comune, invincibile, pentru înlătura principiul desființării actului subsecvent, or nu se poate vorbi despre așa ceva, câtă vreme aceasta nici măcar nu a consultat cuprinsul cărții funciare la data când a contractat.
În plus, din jurisprudența Convenției Europeană a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că, în situația în care se compară titlul fostului proprietar cu cel al subdobânditorului, trebuie să obțină câștig de cauză fostul proprietar.
Este, de asemenea, de reținut împrejurarea căpârâtul al cărui apel a fost admis, respectiv Consiliul local al mun. C N, își invocă propria culpă,în condițiile în care a fost parte în acțiunea în revendicare de drept comun, hotărârea fiindu-i opozabilă și totuși, după rămânerea irevocabilă a acesteia, a înstrăinat nelegal imobilul.
Pârâții Consiliul local al mun. C N și, prin întâmpinările depuse ( 15-16, 28-29), au solicitat respingerea recursului ca nefondat,reiterând, în esență, cele reținute în considerentele deciziei pronunțate în apel, în sensul că Statul fiind proprietar tabular, nefiind notată vreo acțiune în cartea funciară, pârâta chiriașă nefiind notificată să nu cumpere, aceasta a fost de bună credința la încheierea contractului de vânzare cumpărare, iar buna ei credință înlătura aplicarea principiului desființării actului subsecvent.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9. pr. civ. ce constituie temeiul său în drept, curtea apreciază că acesta este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, referitor la un alt apartament din același imobil, pe o stare de fapt similară în ceea ce privește condițiile încheierii actului subsecvent, completul de judecată s-a pronunțat prin decizia civilă nr. 849 din 25 martie 2009, în dosarul nr-, motiv pentru care, în temeiul art. 27 pct. 7. pr. civ. s-a și abținut de la soluționarea prezentului recurs, însă abținerea a fost respinsă în camera de consiliu, prin încheierea din 28 octombrie 2009.
În ceea ce privește jurisprudența completului, prin decizia amintită, a fost respins ca nefondat recursul declarat de aceiași reclamanți, considerentele fiind următoarele:
Astfel, în esență, recursul reclamanților se fundamentează pe neaplicarea principiului desființării actului subsecvent, interpretarea bunei sau relei credințe a pârâtei cumpărătoare și respectarea dreptului de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul 1.
Referitor la aplicarea principiului desființării actului subsecvent, aplicarea acestuia este înlăturată de eroarea comună, invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a transmițătorului.
II. În ceea ce privește, însă, interpretarea bunei credințe a cumpărătoarei, fostă chiriașă, așa cum a reținut tribunalul, se pune problema aplicabilității legilor speciale de reparație, respectiv a dispozițiilor art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, 45 alin. 2 după republicare, precum și a normelor de aplicare a acestor texte, precum și a Legii nr. 112/1995.
Așa cum rezultă din aceste dispoziții, buna credință se raportează la momentul încheierii contractului, iar, în ceea ce privește perioadele de timp în care acest tip de contracte au fost încheiate, legiuitorul distinge între cele încheiate înainte și după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
Aceasta, deoarece, până la acest moment, buna credință se raportează la interpretarea rezultând din dispozițiile HG nr. 20/1996, republicată, în sensul că se apreciază ca fiindpreluare cu titlua unui imobil cea care a avut la bază un act normativ ale cărui dispoziții au fost respectate, iar, în ceea ce privește Decretul nr. 92/1950, se precizează expres necesitatea ca imobilul să fi fost trecut în anexa decretului de naționalizare, iar proprietarul să nu fi fost o categorie exceptată în sensul art. II din decret.
Referitor la contractele încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, art. 6 alin. 1 din lege vorbește depreluare cu sau fără titlu valabil, fiind fără titlu valabil inclusiv acea preluare care a avut loc în temeiul unui act normativ ce contravenea Constituției sau tratatelor internaționale privind drepturile omului la care România era parte, Decretul nr. 92/1950 contravenind Constituției anului 1948, ce ocrotea dreptul de proprietate particulară (art. 8), permițând doar exproprierea pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție (art. 10). Distincția referitoare la perioada de timp în care a fost încheiat contractul prezintă importanță nu doar din punctul de vedere al modului de interpretare al bunei credințe, ci și al probațiunii acesteia, întrucât, în ceea ce privește perioada de după intrarea în vigoare a legii privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, buna credință a cumpărătorului nu se mai prezumă, întrucât, de fapt, majoritatea preluărilor au fost făcute fără titlu valabil în sensul legii, pentru că legile de preluare contraveneau constituțiilor ce ocroteau proprietatea particulară și tratatelor la care România era parte, cumpărătorii neputând invoca necunoașterea legii.
Contractul obiect al prezentului litigiu a fost încheiat la data de 19.01.1998, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, imobilul fiind trecut în anexa Decretului nr. 92/1950, însă fiind preluat de la persoane exceptate de la naționalizare (proprietarii tabulari fiind unul intelectual, iar celălalt casnică), așa cum rezultă din considerentele sentinței civile nr. 420/2001 a Tribunalului Cluj, irevocabilă, ce a constatat preluarea imobilului fără titlu, nedovedindu-se în cauză că pârâta cumpărătoare ar fi cunoscut calitatea foștilor proprietari tabulari care-i excepta de la aplicarea decretului de naționalizare, Statul fiind proprietar tabular încă din data de 10 1957, cu încheierea nr. 7315 cf.
Imobilul a fost solicitat spre restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, de către o persoană despre care s-a dovedit ulterior încheierii contratului că nu era îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii, însă, oricum, imobilul nu a fost trecut în listele afișate privind imobilele solicitate în temeiul legii speciale de restituire, cererea referindu-se la două imobile, cel în litigiu, de pe str. -. - nr. 27 și un al imobil situat în C N,-, doar acesta din urmă fiind trecut pe liste. Oricum, imobilul nu era liber la data intrării în vigoare a legii speciale, fiind ocupat de pârâta cumpărătoare în temeiul contractului de închiriere nr. - din 14 aprilie 1995 (nedovedindu-se în prezenta cauză, spre deosebire de cea invocată ca precedent judiciar, dacă imobilul era liber sau ocupat în baza unui contract de închiriere la data de 22 decembrie 1989), contractul de vânzare cumpărare fiind încheiat după expirarea termenului de 6 luni prev. de art. 14 din lege.
Așadar, verificând conținutul bunei credințe raportat la legile speciale de restituire, se constată că aceasta subzistă, imobilul fiind preluat de stat în temeiul unui act normativ, fiind trecut în anexa decretului de naționalizare, chiriașa necunoscând și neavând posibilitatea de a verifica calitatea foștilor proprietari de persoane exceptate, statul fiind proprietar tabular, imobilul fiind ocupat în temeiul unui contract de închiriere la data intrării în vigoare a legii de restituire (fără a se dovedi, în speța, situația sa juridică la data de 22 decembrie 1989), nefiind trecut pe lista celor solicitate în temeiul legii speciale și neexistând, oricum, obligația de a aștepta verificările efectuate în temeiul acesteia privind posibilitatea restituirii în natură, câtă vreme, potrivit legii, imobil nu era restituibil în natură. O eventuală lipsă de diligență a pârâtei echivalează cu reaua credință în măsura în care, cu diligențele cuvenite, aceasta putea afla împrejurările deja amintite, o atitudine de genul neverificării pentru a nu afla fiind sancționată de lege doar în măsura în care existau împrejurări ce puteau fi relevate cu diligențele necesare.
B credință înlătură conform legii speciale efectul desființării actului subsecvent.
III. a)Cu privire la prevalența tratatelor privind drepturile omului, în sensul art. 20 alin. 2 din Constituție,jurisprudența completului de judecată (a se vedea, de exemplu, decizia civilă nr. 439 din 1 martie 2007, pronunțată în dosarul nr-), a fost în sensul că există o neconcordanță între legislația internă și art.1 din Protocolul nr. 1.
Astfel, independent de valabilitatea contractului de închiriere și buna credință a pârâtului cumpărător, completul a apreciat că se impune constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, deoarece legislația internă contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 privind dreptul la un bun, iar, în aplicarea principiilor generale de drept, se impune recunoașterea prevalenței dreptului fostului proprietar.
În argumentarea acestui punct de vedere, curtea a plecat de la jurisprudența CEDO în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, avându-se în vedere cauzele pronunțate împotriva României, în special cauza Păduraru.
În analiza condițiilor art.1, CEDO a sancționat Statul Român, de regulă, pe tărâmul proporționalității dintre dreptul încălcat și ingerință, apreciind că nu există o astfel de proporționalitate câtă vreme fostul proprietar nu se bucură de o indemnizare efectivă pentru privarea sa de bun, întrucât nici Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu stabilește despăgubiri echitabile, Fondul Proprietatea nefiind unul funcțional în prezent (a se vedea, de exemplu, cauzele Străin contra României, Porteanu contra României, Davidescu contra României). Astfel, s-a constatat 1)existența unui bun, datorită, de regulă, împrejurării că o hotărâre judecătorească irevocabilă recunoștea dreptul fostului proprietar, 2a) existența unei ingerințe, constând în aceea că bunul a fost înstrăinat fostului chiriaș, b) a împrejurării că ingerința este prevăzută de lege, c) a scopului legitim, constând în apărare bunei credințe, d) dar lipsa unei proporționalități între dreptul încălcat și scopul legitim, din considerentele deja arătate.
În cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a adoptat o argumentație diferită. Astfel, curtea a făcut o distincție între situația juridică a apartamentelor înstrăinate după admiterea acțiunii în revendicare și a celor înstrăinate anterior exercitării acțiunii, în această din urmă situație apreciind că subzistă condiția existenței bunului sub forma unuiinteres patrimonial, întrucât jurisprudența constantă a instanțelor admitea acțiunea în revendicare a fostului proprietar. În plus, conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ersoanele p. proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, nefiind vorba, deci, de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept. Curtea a subliniat, de asemenea, că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului, aceste elemente dovedind faptul că reclamantul era titularul unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român și care era protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
În cazul în speță, subzistă condiția existenței unui bun, pentru că dreptul de proprietate al reclamanților a fost recunoscut irevocabil prin hotărâre judecătorească.
În ceea ce privește condiția existenței unei ingerințe, aceasta este evidentă, constând în înstrăinarea bunului pârâților persoane fizice.
În cauza Păduraru, însă, spre deosebire de alte cauze, Curtea Europeană s-a oprit la condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege, sancționând statul R pe tărâmul principiului legalității, pe motiv că a avut o legislație inconsecventă, nerespectându-și obligația pozitivă rezultând din textul aliniatului 2 al art. 1 al Protocolului nr. 1, în sensul că, o dată ce a adoptat o soluție legislativă în această materie, să o implementeze cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă aplicarea acestei soluții.
În ceea ce privește respectarea obligației pozitive de către stat, în nici un caz nu se poate aprecia că măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente, întrucât noțiunea de "titlu", ca și cea de "bună credință" au fost definite diferit în succesiunea legilor în timp (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001), ceea ce a dus la o situație indisolubilă, în sensul că imobilele au fost vândute deoarece erau considerate ca fiind preluate cu titlu în momentul vânzării, iar apoi fără titlu, în virtutea unor interpretări rezultând din acte normative adoptate ulterior.
Este vorba, deci, de o concurență între interesele fostului proprietar și cele ale chiriașilor care au cumpărat imobilul, instanțele fiind chemate să soluționeze acest conflict declanșat de o legislație inconsecventă.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, erau considerate admisibile acțiunile în revendicare introduse de fostul proprietar împotriva cumpărătorilor, doar eroarea comună putând duce la respingerea unei astfel de acțiuni, instanțele apreciind, însă, că aceasta nu subzista în cazul imobilelor preluate de stat.
După intrarea în vigoare a acestei legi, însă, acțiunile în revendicare au fost considerate inadmisibile, pe bună dreptate, în condițiile în care chiar Legea nr. 213/1998, în art. 6 lin. 2 prevede că acțiunile de drept comun în revendicare sunt admisibile în măsura în care nu există legi speciale de reparație, deși art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 recunoaște dreptul de proprietate în cazul preluării fără titlu valabil în lumina dispozițiilor ei.
În aceste condiții, singura șansă a fostului proprietar de a obține restituirea în natură a imobilului, era întoarcerea acestuia în patrimoniul statului, ceea ce nu este posibil decât în cazul desființării contractelor de vânzare cumpărare.
În rezumat, statul român s-a dovedit nu coerent, ci, dimpotrivă, discreționar, în a aprecia, în decursul timpului, dacă a preluat sau nu cu titlu (valabil) imobilele, înstrăinând, ca în cazul în speță, numite imobile, considerând preluarea cu titlu, pentru ca apoi să revină, să recunoască dreptul vechiului proprietar asupra imobilului deja vândut.
Instanțele sunt puse în situația de a aprecia dacă legile adoptate în timp au contravenit sau nu art. 1 din Protocolul nr. 1 și care anume în concret au contravenit acestui protocol.
Curtea a apreciat că, atât Legea nr. 112/1995, care a definit restrictiv față de interpretările ulterioare ale aceluiași legiuitor noțiunea de preluare cu titlu, cât și art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială, art. 45 alin. 2 în cea actuală, față de dispoziția cuprinsă în art. 2 din aceeași lege, contravin art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere prevalența Convenției, curtea (aplicând jurisprudența sa anterioară, a se vedea decizia civilă nr. 2368/2006, dosar nr-), a apreciat că, în conflictul dintre interesul vechiului proprietar și cel fostului chiriaș cumpărător trebuie recunoscut dreptul de proprietate al fostului proprietar, întrucât chiriașul nu a dobândit un drept de proprietate cumpărând de la un neproprietar, nefiind întrunite condițiile erorii comune, invincibile.
În ceea ce privește dreptul la un bun al chiriașului de a cumpăra imobilul, în cazul Raicu contra României, curtea a recunoscut existența unui bun doar în considerarea împrejurării că petiționarul câștigase irevocabil un proces, respingându-se acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, iar hotărârea a fost desființată apoi în recurs în anulare, deci numai în considerarea împrejurării că o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată de o instanță română a recunoscut dreptul de proprietate, respingând acțiunea în desființarea contractului de vânzare cumpărare, astfel că desființarea acestuia pe calea recursului în anulare constituie o ingerință nejustificată din partea statului.
Cu alte cuvinte, opinia curții a fost în sensul că nu sunt aplicabile dispozițiile legii speciale privind înlăturarea aplicării principiului desființării actului subsecvent prin buna credință a subdobânditorului interpretată în sensul legilor speciale de restituire.
b)În prezent, însă, situația este diferită, întrucât, între timp, Înalta Curte de Casație și Justiție, a pronunțat în Secții Unite decizia nr. 33/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 108 din 23 februarie 2009, privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Este adevărat că ÎCCJ a fost sesizată și hotărârea ei privește uniformizarea jurisprudenței în materia admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun sub imperiul legii speciale (Legea nr. 10/2001), și nu cu privire la problema valabilității contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu foștii chiriași, însă, în cuprinsul acestei decizii, instanța supremă a făcut referire și la situația subdobânditorilor și a valabilității contractelor de vânzare cumpărare ale acestora, iar, în ceea ce privește valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare, a subliniat permanent necesitatea analizării bunei credințe a terțului dobânditor în conformitate cu dispozițiile legilor speciale de restituire, apreciind că nu se poate face abstracție de efectele create prin aplicarea acesteia.
În ceea ce privește titlul terțului subdobânditor, instanța supremă a statuat în sensul că, "atunci când există neconcordanțe între legea internă și prevederile Convenției, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc."
Mai adaugă Înalta Curte că "nu este exclus ca ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice", că "aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane", concluzionând că statul trebuie să-i plătească în această situație reclamantului, adică fostului proprietar sau moștenitorului acestuia "despăgubiri bănești", măsurile reparatorii prevăzute de legea internă fiind "iluzorii" (sens în care a fost și practica completului de judecată, a se vedea decizia civilă nr. 101 din 23 martie 2009, pronunțată în dosarul nr-, precum și jurisprudența anterioară citată în cuprinsul acesteia, p. 6).
Cu alte cuvinte, în concurența dintre dreptul fostului proprietar sau al moștenitorilor acestuia și cel al cumpărătorului fost chiriaș, spre deosebire de jurisprudența anterioară a completului de judecată, ÎCCJ apreciază că trebuie să prevaleze cel al subdobânditorului, acordându-se eficiență principiului bunei credințe.
ÎCCJ trimite, implicit, și laprocese pe rol privind constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare, atunci când vorbește de legitimă a subdobânditorului, deci când acesta nu beneficiază încă de hotărâre judecătorească de respingere a acțiunii în constatarea nulității, dar are un proces a cărui finalitate poate fi anticipată dintr-o jurisprudență relativ constantă a instanțelor în sensul menținerii actului subsecvent ca urmare a interpretării bunei credințe într-un anume sens, relativ uniform din perspectiva jurisprudenței. ÎCCJ reține inclusiv cauza Păduraru în cuprinsul deciziei sale, care, așa cum rezultă din cuprinsul ei, vorbește de o jurisprudență diversificată în acest sens, adevărat, mai cu seamă datorită modificărilor legislative, și, cu toate acestea, vorbește de posibilitatea unei jurisprudențe constante.
Curtea apreciază, raportat la aceste considerente că se poate vorbi de o jurisprudență constantă în ceea ce privește interpretarea bunei credințe, raportat la legea specială în vigoare la momentul încheierii contractului, cu atât mai mult cu cât, în ceea ce privește Decretul nr. 92/1950, normele de aplicare a Legii nr. 112/1995 sunt foarte clare.
Fiind vorba de o speranță legitimă în sensul deciziei ÎCCJ, iar, într-o acțiune de drept comun, prevalând dreptul subdobânditorului, soluția nu poate fi decât de schimbare a jurisprudenței completului, în sensul verificării condiției bunei credințe și respingerii acțiunii în constatarea nulității contractului în condițiile subzistenței ei raportat la textul legilor speciale de restituire.
c) Potrivit art. 329 alin. ultim pr.civ. "dezlegarea dată problemelor de drept judecate" prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii "este obligatorie pentru instanțe".
Se pune problema dacăacest caracter obligatoriu vizează doar dispozitivul sau și considerentele acestei decizii. În opinia curții, caracterul obligatoriu vizează inclusiv considerentele, dovada cea mai clară constituind-o împrejurarea că aceste decizii se publică în urma motivării în Monitorul Oficial, doar de la aceasta dată (plus 3 zile, dacă este vorba de interpretarea unor legi) producându-și efectul obligatoriu. Dacă ar fi fost suficient doar dispozitivul hotărârii pentru ca aceasta să-și producă efectul obligatoriu, legiuitorul nu ar mai fi prevăzut necesitatea motivării și a publicării acesteia în Monitorul Oficial.
În plus, există și un argument de logică juridică. Câtă vreme Înalta Curte și-a bazat hotărârea inclusiv pe jurisprudența referitoare la acțiunile având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare, instanțele nu pot face abstracție de cele reținute pentru a se ajunge la concluzia statuată în dispozitiv, chiar dacă, în cele din urmă, ea se referă la un alt obiect.
Este adevărat că, potrivit jurisprudenței instanțelor, ele trebuie să țină seama de decizia dată în recurs interesul legii chiar de la data pronunțării ei, având în vedere rolul ei de uniformizare a jurisprudenței, pentru a nu aplica unor părți aflate în situații juridice identice, adică cu acțiuni pe rol, un tratament juridic diferențiat, în funcție de momentul motivării hotărârii, ce nu depinde de voința părților (a se vedea, în acest sens, decizia civilă nr. 2389 din 22 2007, pronunțată în dosarul nr- al Curții de APEL CLUJ ), însă cu condiția ca dispozitivul deciziei să fie clar, deci direct aplicabil, fără a necesita explicații suplimentare în cuprinsul considerentelor, ceea ce nu este cazul deciziei nr. 33/2008.
d) Este de reținut că jurisprudența unor complete ce anterior motivării deciziei în recursul în interesul legii era în sensul necesității aprecierii bunei credințe și a înlăturării efectelor nulității în condițiile subzistenței ei a fost schimbată ca urmare a unor decizii recente ale CEDO.
Astfel, prin decizia civilă nr. 899 din 3 aprilie 2009 Curții de APEL CLUJ, pronunțată în dosarul nr- (ulterior pronunțării prezentei decizii, însă anterior motivării ei), curtea a reținut: "Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauze recente (cauza Faimblat contra României și Katz contra României din luna ianuarie 2009), în sensul că executarea deciziei administrative sau judiciare definitive făcându-se prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și deci prin intermediul Fondului Proprietatea, acest fond nu funcționează într-o manieră susceptibilă de a fi privită ca echivalând cu acordarea efectivă a unei despăgubiri.
Menținerea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare ar nesocoti deci prejudiciul suferit de reclamanți prin preluarea gratuită de către stat a imobilului proprietatea lor și ar prelungi despăgubirea efectivă, ceea ce ar aduce atingere dreptului lor la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Din perspectiva dreptului pârâților, chiar dacă aceștia și-ar pierde bunul, legiuitorul, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, a prevăzut posibilitatea despăgubirii efective ce nu obligă la parcurgerea vreunei proceduri administrative ca în situația foștilor proprietari. Astfel, conform art. 501din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale cărui contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor stabilit conform standardelor internaționale de evaluare."
Aceasta ridică o altă problemă de drept, și anume, dacăÎCCJ era obligată să aibă în vedere jurisprudența actuală a CEDO și legislația în vigoare raportat la momentul pronunțării deciziei în recurs în interesul legii sau raportat la momentul motivării ori al publicării ei în Monitorul Oficial,cu atât mai mult cu cât motivarea a fost mult întârziată, decizia fiind pronunțată în data de 9 iunie 2008 și publicată în Monitorul Oficial la 23 februarie 2009, deci aproape 9 luni mai târziu.
Dacă s-ar aprecia, așa cum pare rațional la prima vedere, că trebuie avută în vedere jurisprudența CEDO și legislația internă la data pronunțării hotărârii, atunci, inevitabil am ajunge la concluzia că ÎCCJ a pronunțat inutil o hotărâre de uniformizare a jurisprudenței, câtă vreme, la momentul când aceasta ar trebui să-și producă efectul obligatoriu, ea ar fi deja "căzută în desuetudine", întrucât, între timp, s-au produs modificări atât în jurisprudența CEDO, cât și în legislația internă, ceea ce este greu de acceptat, întrucât, într-o astfel de ipoteză, decizia și-ar pierde sensul, cu atât mai mult cu cât dispozitivul necesita explicații pentru aplicarea lui, așa cum rezultă inclusiv din considerentele publicate, instanțele amânând soluționarea cauzelor tocmai în așteptarea lor.
În prezenta cauză, însă, spre deosebire de cea invocată ca precedent judiciar, există un element de diferențiere, invocat și în motivul suplimentar de recurs, referitor la împrejurarea că pârâtul al cărui apel a fost admis își invocă propria culpă.
Astfel, este de observat că, prin decizia pronunțată în apel, a fost admis apelul declarat de vânzătorul de evidentă rea credință, căruia îi este opozabilă hotărârea irevocabilă pronunțată în procesul de revendicare de drept comun promovat de fostul proprietar, acesta înstrăinând imobilul după rămânerea irevocabilă a acelei hotărâri, știind, astfel, că, imobilul fiind preluat fără titlu valabil, nu putea fi înstrăinat în temeiul art. 1 și 9 din Legea nr. 112/1995.
Decizia pronunțată în apel se fundamentează pe analiza bunei credințe a pârâtei cumpărătoare al cărei apel a fost respins ca tardiv, fiind, dacă se verifică cuprinsul dosarul tribunalului, și nemotivat.
Așadar, în apelul vânzătorului de rea credință, care se prevalează de propria sa turpitudine, este apărat dreptul cumpărătoarei care nu a înțeles să uzeze de căile de atac de drept intern în condițiile prevăzute de lege (respectiv declarând în termen legal apel și, eventual, motivându-l).
Cum este cunoscut principiul că nimeni nu se poate prevala de propria culpă, apelul pârâtului de rea credință trebuia respins pe acest considerent, pârâta de bună credință neexercitând apel în termenul prevăzut de lege.
Acest principiu general de drept fiind încălcat de instanța de apel, subzistă motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9. pr.civ. privind greșita aplicare a legii, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin 1-3. pr. civ. recursul reclamanților va fi admis și decizia obiect al recursului schimbată, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de pârâtul Consiliu local al mun. C
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 alin. 1 și 277. pr.civ. pârâții Consiliul local al Municipiului C- și vor fi obligați să le plătească recurenților suma de 7418,46 lei cheltuieli de judecată în recurs și 7673 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial ( 38 dosar tribunal, 13 dosar curte), în cotă de 1/2 parte fiecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții, jr., împotriva deciziei civile nr. 271/24.04.2009 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr-, pe care o modifică în sensul că respinge apelul pârâtului CONSILIUL LOCAL AL MUN. CNî mpotriva sentinței civile nr. 11083/14.10.2008 a Judecătoriei Cluj N, pronunțată în dosarul nr-.
Menține restul dispozițiilor deciziei.
Obligă pârâții CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C- și - să le plătească recurenților suma de 7418,46 lei cheltuieli de judecată în recurs și 7673 lei cheltuieli de judecată în apel, în cotă de 1/2 parte fiecare.
Irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 12 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
Red. dact. GC
14 ex/11.12.2009
Jud. apel:,
Președinte:Ana IonescuJudecători:Ana Ionescu, Eugenia Pușcașiu Andrea Chiș
