Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 296/2009. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ NR.296/2009-R
Ședința publică din 19 februarie 2009
PREȘEDINTE: Stan Aurelia Lenuța JUDECĂTOR 2: Trif Doina
- - - - JUDECĂTOR 3: Moșincat
- - - judecător
- - grefier
Pe rol fiind judecarea recursurilor civile declarate de pârâții Statul Român prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B,-, sector 5, și prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI S M, Romană, nr.3-5, județul S M, G cu domiciliul procesual ales la Cabinet,în localitatea Z, strada -, nr.1, -ira, parter,.1, județul S, în contradictoriu cu intimații reclamanți domiciliată în S M, -,.36,.24, județul S M, domiciliată în S M,-/7, județul S M, domiciliată în S M, strada -, nr.32, județul S M și domiciliată în S M,-/5, județul S M și intimata pârâtă SC SA S M, strada -, nr.13, județul S M, împotriva deciziei civile nr.92/Ap din 31 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în dosar nr-, prin care a fost a fost păstrată sentința civilă nr.5242 din 24 septembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr-, având ca obiect: acțiune în constatare.
Se constată că fondul cauzei s-a dezbătut în ședința publică din 12 februarie 2009, când părțile prezente au pus concluzii asupra recursurilor, concluzii cuprinse în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când s-a amânat pronunțarea, pentru data de 19 februarie 2009, dată la care s-a pronunțat hotărârea.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursurilor civile de față, instanța constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 5242/24.09.2007 pronunțată de Judecătoria Satu Marea fost admisă acțiunea formulată de reclamantele și și BAȘTI și moștenitoare a defunctului reclamant BAȘTI, împotriva pârâților G, SC SA S M și STATUL ROMÂN prin Ministerul Economiei și Finanțelor, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtul G și SC SA SMs ub nr. 145/04.02.1007 pentru apartamentul nr. 9 din imobilul situat în S M,-, imobil înscris în CF 3857 S M, transcris în CF colectiv 48939 SMs ub nr. top. 1132, căruia în natură îi corespunde 3 camere de locuit și dependințe cu suprafața de 143 mp, pivniță în suprafață de 20,47 mp și culoar de 7,44 mp. Pârâții au fost obligați în solidar să plătească reclamantei BAȘTI 200 lei, iar reclamantelor și 800 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că imobilul înscris inițial în CF 3857 S M, transcris în CF colectiv 48939 S M, sub nr. top. 1132 situat în S M,-, compus din mai multe apartamente a format proprietatea antecesorilor reclamanților, născută și a lui născută, în cotă de câte 1/2 parte fiecare, întabulată în anul 1911.
Conform copiei extras despre imobilele naționalizate în baza Decretului 92/1950, în tabelul cu imobilele naționalizate, poziția 15, figurează soția lui -, care, în realitate, nu au existat, iar soția lui - -, era proprietatea doar pentru cota de 1/2 parte din imobil. Cealaltă cotă de 1/2 parte, proprietatea lui născută, nu figurează ca naționalizată în anexa Decretului nr. 92/1950.
Această naționalizare nu a fost înscrisă în cartea funciară, astfel statul nu avea un titlu legal constituit asupra imobilului.
Înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară în baza art. 17 din Legea nr. 115/1938 în vigoare, avea efect constitutiv de drepturi. nu intra în acele situații prevăzute de art. 26, din Legea nr. 115/1938, când dobândirea dreptului de proprietate are loc și fără înscriere în cartea funciară și anume succesiunea, vânzarea silită și expropriere. Ori, în această situație, statul nu are un titlu legal constituit asupra imobilului, pentru două considerente: - lipsă înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară în favoarea statului; - imobilul a fost naționalizat parțial, soția lui - nu era proprietara imobilului în exclusivitate, în anexa decretului figurând o altă persoană decât cea care era titularul dreptului de proprietate la data intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950.
Acest punct de vedere a fost exprimat constant în practica judiciară a Tribunalului Satu Mare și a Curții de Apel Oradea.
Reclamantele au depus cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 301/22.07.1996, nesoluționată în termenul prevăzut de lege. Această cerere a fost reînnoită în baza Legii nr. 10/2001.
În prezent această notificare este soluționată parțial prin Dispoziția nr. 669/28.04.2006 emisă de Primarul Municipiului SMp rin restituirea în natură a părții din imobil neînstrăinată.
Imobilele preluate de stat fără titlu, nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995.
Prin HG nr. 11/1997 s-a clarificat sfera de aplicare a Legii mr. 112/1995, astfel: art. 1 alin. 3, 4 și 5 prevede: "Prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului 92/1950 se înțelege imobilele naționalizate cu respectarea identității art. 1 pct. 1-5 și ale art. II din decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării.
Locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii 112/1995.
Imobilele care nu intră sub incidența Legii 112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun".
Ori, în această situație apartamentul deținut de pârâtul G nu putea forma obiectul unui contract de vânzare - cumpărare.
Potrivit art. 9 din Legea nr- 112/1995 în forma inițială, prevede: titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prev. de art. 14 pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.
Conform acestor dispoziții legale trebuie întrunite cumulativ două condiții, una să fi fost soluționată cererea foștilor proprietari și să fi expirat termenul prevăzut de art. 14 din lege, ori aceste condiții nu erau îndeplinite.
Cererea reclamantelor nu a fost soluționată. Spiritul și rațiunea legii sunt de a restitui dreptul de proprietate cu prioritate foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora și numai în măsura în care aceste apartamente nu se restituie foștilor proprietari chiriașii pot opta pentru cumpărarea apartamentelor deținute cu contract de închiriere.
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârât în baza Legii nr. 112/1995 este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative a legii (lipsa titlului statului, nerespectarea dispozițiilor art. 9 din lege), dar contractul este lovit de nulitate absolută și pentru faptul că cumpărătorul pârâtul G este cumpărător de rea credință.
Reaua credință a pârâtului a fost dovedită în cauză: - cu minimă diligență prin consultarea înscrierilor în cartea funciară se putea constata că statul nu era proprietar de CF; - se putea verifica la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 că există cerere depusă pentru restituirea imobilului la interogator pârâții au susținut că au făcut aceste verificări, ori, în această situație era evident că au avut cunoștință de situația juridică reală a imobilului, cu toate acestea au încheiat contract de vânzare-cumpărare, care, ulterior, a fost refuzat la întabulare.
Față de aceste împrejurări în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 50 republicat din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele care cad sub incidența prevederilor prezentei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare, iar potrivit alin. 2 pentru imobilele preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.
Pârâtul a contestat inclusiv certificatul de moștenitor și certificatele de calitate de moștenitor, prin Decizia civilă nr. 1354/R/2006 a Curții de Apel Oradeas -a respins definitiv și irevocabil această acțiune.
Acest mod de aplicare a dispozițiilor legale în materia nulității contractului de vânzare-cumpărare a fost constant reținut în deciziile pronunțate de Curtea de Apel Oradea.
Față de considerentele de mai sus, prima instanță a apreciat că acțiunea reclamanților este întemeiată, iar contractul de vânzare cumpărare încheiat între pârâții G și SC SA SMs ub nr. 145/1997 este lovit de nulitate absolută, fapt pentru care a admis acțiunea, obligând pârâții la plata cheltuielilor de judecată către reclamante.
Împotriva sentinței civile au declarat apel pârâții G și STATUL ROMÂN prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat prin S
STATUL R reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin a Județului SMp rin apelul declarat (filele 5-7), solicită modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților față de STATUL R reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor ca urmare a admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive.
Prin decizia civilă nr.92/Ap din 31 martie 2008, Tribunalul Satu Marear espins excepția privind necompetența materială în primă instanță a Judecătoriei Satu Mare, precum și excepția prescripției extinctive speciale prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001 privind dreptul material la acțiune al reclamanților, excepții invocate de apelantul-pârât
A rspins apelurile declarate de apelanții-pârâți G domiciliat în municipiul S M,-/12, județul S M și, STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în municipiul B,-, Sector 5, reprezentat prin S M, cu sediul în municipiul S M, Romană nr. 3-5, județul S M, împotriva Sentinței civile nr. 5242/24.09.2007, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații, cu sediul în municipiul S M, str. - nr. 13, județul S M, domiciliată în municipiul S M, -,. 36,. 24, județul S M, domiciliată în municipiul S M, B-dul - nr. 5. județul S M, BAȘTI, domiciliată în municipiul S M, str. - nr. 32, județul S M și, domiciliată în municipiul S M,-/5, județul S
A obligat apelanții la plata către intimații și a sumei de =1000= lei RON, câte =250= lei RON fiecare apelant către fiecare intimat.
Pentru a pronunța astfel, ribunalul s-a pronunțat cu prioritate asupra excepțiilor invocate, în baza art. 137.proc.civ. în măsura în care acestea nu reprezintă în exclusivitate motivele de apel, astfel a reținut că, excepția necompetenței materiale a judecătoriei este neîntemeiată, întrucât prin prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu s-au instituit norme derogatorii de competență, acțiunea în nulitate fiind de competența materială a instanței determinate potrivit art. 1 pct.1 proc.civ. raportat la valoarea obiectului litigiului, respectiv la valoarea din contract. (ex: Decizia civilă nr. 5198/15 iunie 2005 ÎCCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală). De altfel, apelantul a fost cel care a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului investit inițial cu cererea pendinte, prin concluziile scrise depuse la 3 decembrie 2002 în dosarul 4393/2002 atașat.
A apreciat că și excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată, acțiunea fiind promovată la 13 august 2002, în interiorul termenului de 1 an și 6 luni prevăzut de lege calculat de la data intrării în vigoare a acesteia, recurentul susținând eronat că cererea ar fi fost introdusă doar la 13 octombrie 2002 (fila 1 dosar 4393/2002 purtând ștampila instanței și viza judecătorului de serviciu).
S-a mai reținut de instanța de apel că, prin Sentința civilă 372/D/2002, tribunalul a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea judecătoriei, iar prin precizarea de acțiune a fost chemat în judecată pârâtul apelant în calitate de succesor al defunctei, chiriașă a imobilului înstrăinat. Reclamanții nu au cunoscut faptul morții chiriașei și calitatea de cumpărător al soțului acesteia decât după depunerea contractului la dosar, la data de 3 decembrie 2002.
Analizând sentința prin prisma motivelor de apel și a apărărilor formulate, instanța de apel a apreciat că sunt nefondate apelurile declarate în cauză.
În baza art. 296 Cod procedură civilă a respins apelul declarat de Statul român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin DGFP S M, motivul de apel fiind vădit nefondat. Astfel, deși statul a fost parte în contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicită, acesta invocă lipsa calității procesuale pasive ignorând efectele raportului juridic născut din încheierea contractului prin mandatar. Statul ca vânzător a fost reprezentat în contract prin SC SA, dar efectele actului juridic se produc direct între mandant și cumpărător. Calitatea de vânzător, de parte în contract, justifică în plan procesual chemarea statului ca pârât în acțiunea având ca obiect desființarea actului juridic încheiat în numele și pe seama acestuia.
S-a reținut totodată de tribunal că și apelul declarat de pârâtul G este nefundat, apreciindu-se că, pârâtul a contractat cu un neproprietar, deși cu minime diligențe trebuia și putea să afle că statul nu și-a întabulat dreptul de proprietate în cartea funciară și prin urmare, nu poate să dispună de bun până la clarificarea situației juridice a acestuia, cu atât mai mult în temeiul unei legi speciale al cărei scop declarat era cel de retrocedare, de reparație față de foștii proprietari. Apelantul și-a procurat acte oficiale care atestă naționalizarea imobilului, astfel că trebuia să aștepte finalizarea procedurii inițiate de reclamanți în calitate de beneficiari ai dispozițiilor legale cu caracter reparatoriu. Din notificarea depusă în probațiune la dosar, rezultă că reclamanții au solicitat restituirea întregului imobil, în calitate de succesori atât după părinți, cât și după (fila 27 dosar atașat). În aplicarea principiilor bunei credințe și a validității aparenței de drept, se constată că pârâtul nu poate invoca în favoarea sa buna credință, întrucât faptul că nu s-a informat suficient și a ignorat astfel situația juridică a imobilului nu scuză eroarea în care se pretinde că s-ar fi aflat la data încheierii contractului cu privire la titularul dreptului de proprietate.
În consecință, s-a reținut de instanța de apel că în mod corect judecătoria a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului încheiat cu număr 145 la data de 4 februarie 1997.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, a fost obligat fiecare apelant să plătească intimatelor și cheltuieli de judecată în apel, în sumă de cât 250 lei, în total 1000 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, scutite de la plata taxelor de timbru, au declarat recurs -Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor -Direcția Generală a Finanțelor Publice S M, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei în sensul respingerii acțiunii față de el pentru lipsa calității procesuale pasive, iar, în subsidiar, respingerea acțiunii în fond:-și G, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
Prin motivele de recurs, Statul Român a invocat că, potrivit art.13 alin.4 din Legea nr.112/1995, are calitatea doar de plătitor al despăgubirilor ce se acordă foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora ori, în speță, el nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare ci unitatea specializată -SC SA S M și nici în procedura de evaluare a imobilului, obligații în speță având doar unitatea vânzătoare, fiind astfel încălcate și dispozițiile art.37 din Decretul nr.31/1954, Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor este terț la încheierea contractului.
Conform înscrierilor din cartea funciară nr.3857 S M, imobilul situat în localitatea S M, nr.16, este compus din mai multe apartamente, în anexa la Decretul nr.92/1950 figurează soția lui - - iolan -pentru 1/1 din imobil, invocarea preluării abuzive a imobilului de către Statul Român, în condițiile în care este înscris doar pe părți, nu poate fi primită, vânzarea lucrului altuia ce nu aparține vânzătorului nefiind lovită de nulitate absolută, mai mult, cererea de restituire în baza Legii nr.112/1995 nu a fost soluționată, iar în baza Legii nr.10/2001 s-a restituit partea din imobil neînstrăinată.
Era necesară identificarea părții din imobil ce a fost înstrăinată, printr-un raport de expertiză, pentru a stabili cotele fiecărui proprietar. Nefiind parte în contractul anulat, nu putea fi obligat la cheltuieli de judecată.
În drept s-au invocat dispozițiile art.296 Cod procedură civilă, Legea nr.112/1995, nr.HG20/1996.
Recurentul G, prin motivele de recurs a invocat că, greșit s-a respins excepția de prescripție a cererii de chemare în judecată, deși, soția sa a fost chemată în instanță, fiind decedată, doar după mai multe amânări s-a aflat și doar la 20.01.2003 a fost chemat el în judecată ca titular al contractului, dreptul fiind astfel prescris. Nu au depus reclamanții diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului prin adrese la SC SA S M, nu au fost notificați că revendică, astfel că, este injust a fi lipsit de apartament.
Statul Român, în baza Decretului nr.92/1950 a devenit proprietar a cotei de părți din imobil, iar cealaltă cotă îi aparținea lui, ori, în caz de sistare a indiviziunii, vânzarea este valabilă chiar afectată de o condiție, Statul nu a înstrăinat decât cota sa, 5 apartamente, restul de 9 sunt ocupate de chiriași, nefiind atinsă cota de din acesta.
Preluarea s-a făcut legal, există un titlu -Decretul nr.92/1950- statul a dobândit proprietatea, chiar dacă nu s-a întabulat în cartea funciară, contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu respectarea Legii nr.112/1995, locatarii nu au fost notificați că se solicită retrocedarea, mai mult, el este de bună credință în sensul art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, sarcina răsturnării acesteia revenind reclamanților conform art.1899 alin.2 Cod civil. A fost chiriaș din 29.08.1986, beneficiind de dispozițiile art.1437 Cod civil, Legea nr.17/1994, neânscrierea Statului în CF nu este relevant pentru buna lor credință.
În drept s-au invocat dispozițiile art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Prin concluziile scrise, depuse la dosar, intimații, au solicitat respingerea recursurilor, cu cheltuieli de judecată.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, instanța de recurs, constată următoarele:
Potrivit extrasului de carte funciară -fila 4 dosar fond -, imobilul situat în localitatea S M, strada - cel M, nr.16, având nr.top.1132, reprezentând în natură casă și 735.teren, a format dreptul de proprietate al soției lui născută în cotă de părți și al soției lui - născută -în cotă de părți, drept dobândit în anul 1911 cu titlu de moștenire -foaia nr.1-2.
Din analiza Certificatului nr.341 din 2.12.1996 emis de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale SM- fila 51 dosar fond, se reține că, soția lui - figurează în tabelul despre imobilele naționalizate conform Decretului nr.92/1950 anexă la Decret, fără însă, ca în cartea funciară Statul Român să-și fi întabulat dreptul de proprietate, ori, conform art.26 din Decretul Lege nr.115/1938, naționalizarea nu intra în excepțiile prevăzute de lege conform cărora, statul nu avea obligația de-a se întabula în cartea funciară anterior înstrăinării, excepție făcând doar exproprierea, succesiunea și vânzarea silită, aspect corect reținut de instanța de apel, criticile fiind nefondate.
Conform celor expuse, Statul Român a inclus imobilul în cotă de părți în anexa la Decretul nr.92/1950, ori, acest decret de naționalizare viza imobilele ce au aparținut foștilor industriași, moșieri, bancheri, mari comercianți . clădiri ce erau deținute de exploatatorii de locuințe . și care, după anul 1989 fiind abrogat, implicit s-a recunoscut că a fost un act de preluare abuzivă, contrar constituției în vigoare la data adoptării sale ce garanta dreptul de proprietate, deci, concluzia firească este aceea că imobilul în cotă de părți a avut parte de o preluare fără titlu valabil. Mai mult, chiar dacă am admite ideea că acest act normativ ar fi fost conform constituției din acea perioadă, în speță nu s-a dovedit că s-au respectat dispozițiile acestuia, iar, pe de altă parte, întrucât în prezent este abrogat, întabularea dreptului în cartea funciară în acest moment este imposibilă, astfel că, în consecință, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reprezentantul Statului Român cu G nu mai poate fi operat în cartea funciară, devenind astfel din acest punct de vedere ineficient.
Așadar, în speță, nu se poate vorbi de faptul că Statul Român în calitate de coproprietar ar fi înstrăinat o cotă din dreptul său ci de a înstrăina fără a avea întabulat vreun drept în cartea funciară pentru a putea dispune de acesta, orice discuții referitor la valabilitatea unei convenții de acest gen după sistarea coproprietății fiind neavenită. Mai mult, chiar dacă Statul Român nu ar fi avut obligația de-a se întabula,-deși nu era o situație exceptată de art.26 din Decretul Legea nr.115/1938-totuși anterior înstrăinării avea această obligație, pe care însă nu a respectat-o vânzând lucrul ce nu-i aparținea.
Apartamentul în litigiu nu s-a vândut de către Ministerul Economiei și Finanțelor ci de SC SA S M, în calitate de unitate specializată, mandatată de Statul Român prin lege, dar, urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, Statul Român prin Ministerul d e resort, conform art.51 alin.2 din Legea nr.10/2001 plătește despăgubirile ce se cuvin fostului chiriaș în astfel de situații, iar acest aspect îi atrage implicit și calitatea procesuală în speță, pentru a-i fi opozabilă hotărârea, criticile fiind nefondate.
Potrivit art.46 alin.5 din Legea nr.10/2001 prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii, respectiv prin prorogarea acesteia, a expirat la 14.08.2002, acțiunea de față fiind promovată la 13.08.2002. Sigur că, acțiunea s-a formulat împotriva lui nu a recurentului G, soțul acesteia, dar, nici nu aveau cum reclamanții să cunoască numele altui cumpărător câtă vreme, în coala de carte funciară acesta nu a fost întabulat, iar, prin adresa nr.920/13.07.2001, emisă de Serviciul Public Exploatarea Locativ S M-fila 13 dosar fond, s-a comunicat reclamanților că are calitatea de proprietar. Față de acest aspect, nu se poate reține lipsa de diligențe a acestora pentru a afla cine a cumpărat apartamentul în litigiu, culpa în acest sens aparținând atât Statului Român prin instituțiile sale ce a comunicat date greșit, cât și a cumpărătorului ce nu și-a întabulat dreptul în cartea funciară pentru ca orice persoană interesată să cunoască acest aspect. Din această cauză, a fost chemată în judecată doar soția recurentului, nu avea cum să cunoască reclamanții că a decedat, mai mult, fiind un bun cumpărat sub durata căsătoriei, operând prezumția comunității de bunuri, chiar nemenționată în contractul de vânzare-cumpărare, soția a dobândit o cotă parte prezumată egală de art.30 Codul familiei din apartament, astfel că, dreptul la acțiune nu este prescris în sensul art.46 alin.5 din Legea nr.10/2001, criticile aduse fiind nefondate, fiind un motiv temeinic de altfel pentru ca prescripția să nu curgă în sensul art.19 din 167/1958.
Art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 prevede faptul că, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință. Conform art.1898 alin.1 Cod civil, buna credință, este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, iar, art.1899 alin.2 Cod civil, prevede faptul că buna credință se presupune întotdeauna, sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua credință.
Conform celor expuse mai sus, la data la care Statul Român prin unitatea sa specializată, mandatată -SC SA SM- 4.02.1997 -acesta nu avea calitatea de proprietar tabular pentru a putea dispune în mod valabil de apartamentul în litigiu. Cumpărătorului i se cere în cazul în care cumpără un imobil să depună minime diligențe pentru a afla dacă acesta este proprietatea vânzătorului, prin verificarea înscrierilor din cartea funciară, ori, este cert că recurentul cumpărător nu a făcut astfel de demers simplu, la îndemâna oricui-cărțile funciare fiind publice, putând fi studiate de orice persoană interesată, aspect din care nu putem decât concluziona că buna sa credință a fost răsturnată, el cunoscând că vânzătorul nu avea toate însușirile legale spre a-i putea transmite dreptul de proprietate.
Este o motivare simplistă aceea în sensul că figura imobilul ca naționalizat în anexa la Decretul nr.92/1950 și că, acest fapt i-a întărit cumpărătorului convingerea că Statul Român este proprietar, ori, în regim de publicitate prin cărți funciare doar înscrierile din CF dovedesc acest aspect, mai mult, este interesant că acesta a consultat Arhivele Naționale și nu cartea funciară ce implica mai puțin efecte limitate în timp și o evidență clară necesară, indiferent de cele constatate la Arhivele Naționale.
Faptul că nu au fost anunțați să nu cumpere imobilul, nu determină inaplicarea celor de mai sus, era de altfel obligația Statului Român prin instituțiile sale de-a face aceste demersuri vânzătorului și implicit cumpărătorului. Dacă cumpărătorul ar fi dorit să se informeze în acest sens, s-ar fi adresat Comisiei instituite în baza Legii nr.112/1995 ce de altfel nici până acum nu a soluționat notificarea, și ar fi aflat faptul că apartamentul este revendicat.
Culpa procesuală a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reiese implicit din calitatea sa procesuală pasivă constatată mai sus, din aceea că mandatarul său a nesocotit dispozițiile legale în materie vânzând un bun ce nu era proprietatea sa tabulară, din faptul că apelul declarat s-a respins, astfel că, în mod corect instanțele au făcut aplicarea art.274 Cod procedură civilă, criticile fiind neavenite.
Urmare a tuturor considerentelor de mai sus, nefiind incidente dispozițiile art.304 Cod procedură civilă, instanța de recurs în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondate ambele recursuri, urmând a menține în întregime decizia recurată ca fiind legală și temeinică.
Reținând culpa procesuală a recurenților, în baza art.274 Cod procedură civilă, instanța de recurs îi va obliga să le plătească intimaților, 1500 RON cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile civile declarate de Statul Român prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B,-, sector 5, prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI S M, Romană, nr.3-5, județul S M, G cu domiciliul procesual ales la Cabinet,în localitatea Z, strada -, nr.1, -ira, parter,.1, județul S, în contradictoriu cu intimații reclamanți domiciliată în S M, -,.36,.24, județul S M, domiciliată în S M,-/7, județul S M, domiciliată în S M, strada -, nr.32, județul S M și domiciliată în S M,-/5, județul S M și intimata pârâtă SC SA S M, strada -, nr.13, județul S M, împotriva deciziei civile nr.92/Ap din 31 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care o menține în întregime.
Obligă părțile recurente Statul Român prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B,-, sector 5, prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI S M, și să plătească părții intimate, suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 19 februarie 2009.
Președinte, ptr.Judecător, Judecător, Grefier,
- - - - -, -
în concediu medical
semnează,
președintele instanței,
Red.concept decizie -
Data:27.02.2009
Jud.fond -
Jud.apel /
Dact.
Data:4.03.3009
2 ex.
Președinte:Stan Aurelia LenuțaJudecători:Stan Aurelia Lenuța, Trif Doina, Moșincat
