Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 600/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROM ÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
Complet specializat de familie și minori
DECIZIA CIVILĂ NR.600
Ședința publică din 17 iunie 2008
PREȘEDINTE: Ion Graur
JUDECĂTOR: Dr. - -
JUDECĂTOR 2: Adriana Corhan
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții jr. sen. și împotriva deciziei civile nr.779/09.10.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanta, având ca obiect acțiune în constatarea calității de bun comun.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat pentru reclamanta intimată și pârâtul recurent jr personal și asistat de avocat, care se prezintă și pentru pârâții recurenți sen. și.
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, apărătorul pârâților recurenți depune dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 554 lei, cu chitanța nr.-/17.06.2008.
Constatând cauza în stare de judecată, instanța acordă cuvântul în recurs.
Apărătorul pârâților recurenți solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței, cu consecința respingerii acțiunii formulată de reclamantă, cu cheltuieli de judecată, arătând că situația prezentată de reclamantă nu este una reală, din starea de fapt rezultă că reclamanta nu invocă drepturile cu bună-credință, situația prezentată de pârâți fiind una reală, coroborată cu probele administrate în cauză, din care rezultă că imobilul a fost achiziționat din veniturile proprii ale pârâtului, instanța de fond apreciind greșit actul de vânzare-cumpărare, ca fiind subsecvent declarație notariale dată de reclamantă și a primit completarea de acțiune cu nesocotirea dispozițiilor art.132 Cod procedură civilă, aceasta fiind tardiv formulată. De asemenea, arată că pârâții, în calitate de cumpărători au fost de bună-credință, neavând cunoștință despre neînțelegerile existente între cei doi soți.
Apărătorul reclamantei intimate solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată, arătând că hotărârea recurată este temeinică și legală, susținerea că imobilul ar fi fost achiziționat din banii proprii ai recurentului jr sunt nefondate, parcela de teren a fost vândută în anul 1998, iar nu în momentul achiziționării casei, presupusa rea-credință a reclamantei nu are suport probator, în cauză nefăcându-se dovada împrumutului de care se prevalează pârâtul recurent jr. din depozițiile martorilor audiați rezultând că imobilul a fost achiziționat din bani comuni, declarația fiind nulă și sub aspectul tranzacționării bunurilor între soți, aceasta fiind dată concomitent cu declarația pârâtului de schimbare a numelui minorei pe cale administrativă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 779/A/9.10.2007 pronunțată în dosar nr- Tribunalul Timiș a respins apelul declarat de pârâții jr. sen. și împotriva sentinței civile nr. 10475/9.11.2006 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. 2463/2005.
Tribunalul a reținut că reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul jr. solicitând să se constate să imobilul situat în - este bun comun; să se constate nulitatea absolută a declarației notariale nr.1159/21.11.2000 și să se dispună rectificarea CF 633 cu nr. top 312/2/10 în sensul de a fi radiată mențiunea bun propriu efectuată prin încheierea nr.15841/24.05.2004 și a rămâne înscrisă mențiunea bun comun dispusă prin încheierea nr.13988/3.07.2000.
Reclamanta a arătat că la data de 30.06.2000 împreună cu pârâtul au cumpărat imobilul în litigiu, însă ulterior, urmare a unor conflicte determinate de faptul că pârâtul a înregistrat nașterea minorei părților sub un alt prenume decât cel convenit inițial de părți, pentru ca acesta să fie de acord să consimtă la schimbarea pe cale administrativă a prenumelui minorei a condiționat ca reclamanta să declare în fața notarului că imobilul a fost cumpărat cu contribuția exclusivă a pârâtului, fiind astfel constrânsă.
Ulterior reclamanta și-a precizat acțiunea, chemând în judecată și pe pârâții sen. și, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâtul 1 vândut acestora din urmă imobilul și să se dispună radierea mențiunilor privind înscrierea pârâților 2 și 3 în calitate de proprietari ai imobilului.
Reclamanta a susținut că prețul acestui contract nu este sincer și serios, iar actul a fost încheiat în frauda drepturilor sale.
Prin întâmpinare pârâții au invocat atât excepția de litispendență, față de existența pe rol a dosarului nr.4353/2004 ce are ca obiect acțiunea promovată de pârât pentru constatarea calității de bun propriu a imobilului, precum și excepție prescripției în ce privește cererea de anulare a declarației notariale, cerere ce putea fi formulată numai în termen de 3 ani de la data autentificării acesteia.
Instanța de fond a respins excepția prescripției, reținând că reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a declarației notariale, iar o astfel de acțiune este imprescriptibilă conform art. 2 din Decretul nr.167/1958.
Instanța de fond a admis excepția de litispendență și a trimis această cauză în vederea conexării la dosarul nr. 4355/2004, însă, completul de judecată investit, prin încheierea din 11.10.2005 a respins cererea de conexare, ca urmare a perimării acelei acțiuni și a retrimis dosarul acestui complet.
Prin sentința civilă nr. 10457/9.11.2006 instanța de fond a admis acțiunea precizată, a constatat nulitatea absolută a declarației notariale, a constatat că imobilul în cauză a fost dobândit în timpul căsătoriei cu titlu de bun comun, a dispus rectificarea cărții funciare de la poziția 13 la poziția 14 în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2322/15.02.2005 încheiat între pârâți și a dispus rectificarea aceleiași cărți funciare prin radierea dreptului de proprietate al pârâților.
Instanța de fond a reținut că părțile au fost căsătorite din anul 1993 până în anul 2004, când prin sentința civilă nr.444/20.01.2004, definitivă și irevocabilă prin neapelare, a fost desfăcută căsătoria acestora.
La data de 30.06.2000 părțile au cumpărat imobilul în cauză.
Din declarațiile martorilor audiați a reținut că în timpul sarcinii reclamantei soții au convenit ca fetița ce se va naște să poarte prenumele de, însă după naștere pârâtul a înregistrat fetița cu prenumele de.
Prin declarația autentificată sub nr.1159/21.11.2000 reclamanta a recunoscut că imobilul a fost cumpărat cu contribuția exclusivă a pârâtului, banii provenind din economiile acestuia, dinainte de căsătorie și din donația făcută de părinții săi.
Prin declarația autentificată sub nr.1158 din 21.11.2000 pârâtul a fost de acord cu schimbarea pe cale administrativă a prenumelui fetiței.
Urmare a declarației reclamantei, prin încheierea nr.15841/24.05.2000 s-a dispus radierea mențiunii de bun comun în privința imobilului și înscrierea mențiunii bun propriu al pârâtului.
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2322/15.02.2000 pârâtul a înstrăinat imobilul părinților săi, pârâții 2 și 3, care și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.
Instanța de fond a apreciat că declarația dată de reclamantă în ce privește imobilul în cauză este lovită de nulitate absolută deoarece are valoarea unei mărturisiri extrajudiciare cu scopul renunțării parțiale la comunitatea de bunuri.
Instanța a reținut că potrivit art. 30 din Codul familiei bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare din soți sunt bunuri comune de la data dobândirii lor, iar alineatul 2 al aceluiași articol sancționează cu nulitatea orice convenție contrară.
Imobilul în cauză a fost cumpărat în timpul căsătoriei părților, așa încât este aplicabilă prezumția legală instituită de art. 30 din Codul familiei.
Instanța a reținut din analiza probelor administrate că imobilul a fost cumpărat din bani comuni, astfel că, pârâtul nu a făcut dovada contribuției sale exclusive l-a dobândirea bunului imobil.
Drept urmare, în baza art. 33 și 34 din Legea nr.7/1996, instanța a apreciat că se impune rectificarea cărții funciare în sensul radierii mențiunii bun propriu și revenirii la mențiunea de bun comun a imobilului.
În ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtul 1 și părinții săi, pârâții 2 și 3, instanța a reținut că imobilul bun comun nu putea fi înstrăinat de pârât fără consimțământul expres al reclamantei și nu se poate reține buna-credință a pârâților cumpărători față de calitatea de părinți a acestora, ce presupune că au cunoscut neînțelegerile dintre părți.
Instanța a mai reținut că prețul menționat în contract este derizoriu în raport cu valoarea imobilului, stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză. În raport de această împrejurarea, a apreciat că potrivit art. 1 din Legea nr.87/1994 și art.6 din OG 12/1998 actul este lovit de nulitate absolută.
Totodată, instanța de fond a apreciat că acest contract a fost încheiat cu fraudarea dreptului reclamantei, iar drept urmare, în temeiul art. 966 cod civil cererea reclamantei de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare se impune a fi admisă, cu consecința că în temeiul art. 33-34 din Legea nr. 7/1996 se va dispune și rectificarea cărții funciare.
Împotriva sentinței pârâții jr. sen. și au declarat apel în termen criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului au arătat că prezumția legală de comunitate prevăzută de art.30 alin.1 din Codul familiei are caracter relativ, așa încât în temeiul art.111 Cod procedură civilă se poate cere și stabili calitatea ce bun propriu a oricărui bun dobândit în timpul căsătoriei.
Au mai arătat că cererea pentru anularea declarației reclamantei este prescrisă și că împotriva acestei declarații autentice dovada cu martori și prezumții nu este admisă.
Au mai arătat că pretinsa constrângere invocată de reclamantă nu este decât o poveste, iar prețul din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți nu este derizoriu.
Prin întâmpinare reclamanta a solicitat respingerea apelului.
Prin completarea motivelor de apel pârâții au arătat că reclamanta nu a atacat încheierea de carte funciară conform procedurii prevăzută de Legea nr. 7/1996 și că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art.132 Cod procedură civilă, deoarece completarea acțiunii a fost făcută tardiv.
Analizând apelul declarat de pârâți în raport de aceste critici și de dispozițiile art.282-296 Cod procedură civilă, tribunalul a apreciat că este neîntemeiat.
A reținut astfel că în condițiile art.5 din Decretul nr. 32/1954 susținerile pârâților în sensul inadmisibilității dovezii cu martori și prezumții împotriva declarației autentice nu pot fi primite.
A reținut că din probele cu înscrisuri și testimoniale administrate în cauză rezultă faptul că reclamanta a fost constrânsă moral să dea declarația din care rezultă calitatea de bun propriu a imobilului.
Totodată, tribunalul a apreciat că nu prezintă relevanță împrejurarea că acțiunea a fost promovată la 5 ani de la data autentificării declarației, câtă vreme părțile au fost căsătorite și apoi și-au partajat bunurile.
Cât privește susținerile pârâților din completarea motivelor de apel, tribunalul a apreciat că acestea nu sunt întemeiate deoarece procedura plângerii împotriva încheierii de carte funciară nu este o procedură obligatorie, iar reclamanta poate promova o acțiune de drept comun de partaj bunuri comune.
Tribunalul a mai apreciat că având în vedere strânsa legătură dintre cererea ce face obiectul completării de acțiune și petitele inițiale nu se poate reține încălcarea art.132 Cod procedură civilă.
În baza acestor considerente tribunalul a respins apelul declarat de pârâți.
Împotriva acestei decizii pârâții jr. sen. și au declarat recurs în termen, solicitând modificarea ei în tot, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței, cu consecința respingerii acțiunii formulată de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului arată că hotărârea instanței de apel este nemotivată, deoarece instanța face aprecieri numai în ce privește legalitatea hotărârii primei instanțe și nu analizează criticile formulate în apel așa încât concluziile acesteia sunt greșite.
De asemenea, arată că instanța de apel a reținut o serie de împrejurări greșite, de natură să ducă la concluzia că nu a avut în vedere starea de fapt dedusă judecății.
Arată că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art.5 din Decretul nr.32 /1954, iar acest argument al instanței de apel este greșit.
Totodată, arată că instanța reține că din probele cauzei rezultă că reclamanta a fost constrânsă moral să dea declarația autentificată în cauză, fără a indica aceste probe și fără a analiza argumentele prin care pârâții au susținut netemeinicia pretențiilor reclamantei.
În acest sens invocă dispozițiile art. 304 pct.7 Cod procedură civilă.
Pârâții invocă și dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, sens în care arată că în cauză a fost ocolită procedura specială a plângerii împotriva încheierii de carte funciară nr.15841/24.05.2004, în baza căreia s-a înscris mențiunea de bun propriu în privința imobilului.
Arată că instanța de fond a primit completarea de acțiune cu nesocotirea dispozițiilor art.132 Cod procedură civilă.
Arată, de asemenea, că motivele de desființare a declarației autentificate sunt de nulitate relativă, chiar dacă reclamanta a cerut constatarea nulității absolute, astfel că o asemenea cerere este supusă prescripției prevăzută de art. 9 din Decretul nr. 167/1958, iar în cauză cererea este prescrisă.
Mai arată că instanțele au apreciat în mod unilateral probele administrate, ceea ce denotă parțialitatea lor și au nesocotit probele aduse în apărare de pârâți fără o motivare pertinentă, sens în care în mod greșit face referire la proveniența banilor cu care s-a cumpărat imobilul și concluzionează că declarația dată de reclamantă confirmă tocmai această stare de fapt.
Pârâții mai arată că instanța de fond a apreciat contribuția comună a soților în contra probelor existente la dosar, întrucât în cauză nu există probe din care să rezulte această concluzie.
Pârâții mai arată că instanța de fond a apreciat greșit actul de vânzare-cumpărare ca fiind subsecvent declarației notariale dată de reclamantă, deoarece între cele două acte juridice nu există nici un raport de la principal la accesoriu, după cum a apreciat greșit că prețul din contract este derizoriu, câtă vreme părțile prin negociere au dreptul de a determina prețul.
În fine, pârâții susțin că în calitate de cumpărători au fost de bună-credință și sunt apărați față de cererea reclamantei de desființare a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât s-au bazat pe înscrierile din cartea funciară.
Prin întâmpinare reclamanta a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Analizând recursul declarat de pârâți în raport de motivele invocate, de susținerile acestora, de probele dosarului și de dispozițiile art.299-312 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că este întemeiat după cum urmează:
Prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr.1159/21.11.2000, motivând că a fost constrânsă moral de pârât prin aceea că acesta a înregistrat pe fiica părților sub un alt prenume decât cel convenit de părți și a fost de acord ulterior cu schimbarea prenumelui pe cale administrativă numai condiționat de recunoașterea făcută de reclamantă prin această declarație.
Analizând declarația dată de pârâtă, aflată la fila 18 din dosarul de fond, Curtea constată că prin aceasta reclamanta a declarat că imobilul în cauză a fost cumpărat cu contribuția exclusivă a pârâtului, indicând și proveniența banilor reprezentând prețul.
Curtea apreciază că, față de motivarea acestei cereri, respectiv vicierea consimțământului ca urmare a constrângerii morale, sancțiunea este nulitatea relativă.
Susținerile pârâților în acest sens sunt întemeiate, având în vedere că instanța este investită, potrivit art. 84 Cod procedură civilă cu starea de fapt, iar încadrarea în drept o face instanța atunci când examinează temeinicia cererii.
Pe de altă parte, în cauză pârâții s-au apărat la prima instanță invocând prescrierea dreptului la acțiune, conform art. 9 din Decretul nr. 167/1958, susținând că față de invocarea vicierii consimțământului reclamanta nu poate cere decât anularea declarației, iar această cerere este prescrisă.
Instanța de fond a calificat greșit cererea ca vizând nulitatea declarației și față de conținutul acestei declarații, care privește numai contribuția părților la dobândirea imobilului, iar nu calitatea de bun comun sau propriu a acestui bun.
Curtea apreciază că se impunea ca prima instanță să pună în discuția părților atât temeiul de drept al acestei cererii, cât și natura ei, conform art. 129 alin. 4 Cod procedură civilă.
Curtea apreciază așadar că atâta timp cât declarația privește numai contribuția pârâtului la dobândirea imobilului nu este înfrânt regimul comunității de bunuri, reglementat de art. 30 din Codul familiei ca având caracter legal, imperativ și unic, pentru ca în condițiile alineatului 2 al acestui articol o astfel de declarație să fie lovită de nulitate ca fiind contrară comunității și sancționată cu nulitatea absolută.
De aceea, Curtea apreciază că față de motivul de nulitate invocat de reclamantă, declarația dată de aceasta este lovită de nulitate relativă, având în vedere că vicierea consimțământului determină doar o nulitate relativă, iar potrivit art.9 din Decretul nr. 167/1958 anularea declarație putea fi cerută numai în termen de 3 ani.
Față de data înregistrării acțiunii această cerere este prescrisă, sens în care se impune modificarea celor două hotărâri și respingerea acestui capăt de acțiune.
Curtea apreciază că celelalte susțineri ale pârâților nu sunt întemeiate.
Astfel, constată că în cartea funciară s-a înscris menținea bun propriu în favoarea pârâtului după ce imobilul fost întabulat ca bun comun, cu toate că nu există o hotărâre judecătorească prin care să se constate calitatea de bun propriu a imobilului, iar declarația reclamantei privește numai contribuția exclusivă a pârâtului la dobândirea acestui bun.
Art. 20 din Legea nr. 7/1996, modificată și republicată, prevede că "dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil, drepturile reale se sting numai prin înscrierea radierii lor din cartea funciară, cu consimțământul titularului dreptului; acest consimțământ nu este necesar dacă dreptul se stinge prin moartea titularului dreptului sau prin împlinirea termenului arătat în înscriere; dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei persoane, radierea se va face cu păstrarea dreptului acestei personae. Hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul autorității administrative va înlocui acordul de voință cerut în vederea înscrierii drepturilor reale, dacă sunt opozabile titularilor", iar art. 21 prevede că "modificarea conținutului unui drept ce grevează un drept real imobiliar se înscrie, dacă legea nu dispune altfel, potrivit regulilor stabilite pentru dobândirea și stingerea drepturilor reale".
Curtea apreciază că înscrierea mențiunii bun propriu în favoarea pârâtului, după ce imobilul a fost întabulat ca bun comun, s-a făcut nelegal. Această concluzie se desprinde în primul rand din faptul că nu există o hotărâre judecătorească prin care să se constate calitatea de bun propriu a imobilului în cauză, o astfel de acțiune a fost promovată de pârât, dar s-a perimat. Pe de altă parte, declarația reclamantei nu privește calitatea bunului, respectiv aceasta nu recunoaște că imobilul este bun propriu al pârâtului, ci privește numai contribuția pârâtului la dobândirea acestui bun, întabulat ca bun comun. Apoi, toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt prezumate a fi comune, contribuția soților putând fiind exclusivă a unuia, egală sau diferită, iar această prezumție relativă poate fi înlăturată numai dacă se face dovada că bunul face parte din categoriile de bunuri proprii prevăzute de art.31 lit. a-f din Codul familiei, situație care nu se regăsește în cauză.
ART. 33 și 34 din Legea nr. 7/1996 permite ca în cazul în care cuprinsul cărții funciare nu corespunde, în privința înscrierii, cu situația juridică reală, să se ceară rectificarea sau, după caz, modificarea acesteia, prin rectificare înțelegându-se radierea, îndreptarea sau menționarea înscrierii oricărei operațiuni, susceptibilă a face obiectul unei înscrieri în cartea funciară, rectificarea putând fi cerută de orice persoană interesată, între altele, și atunci când înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil sau când dreptul înscris a fost greșit calificat.
Drept urmare, în lipsa unui înscris care să ateste calitatea de bun propriu opozabil reclamantei, aceste dispoziții au fost reținute corect ca incidente de către prima instanță pentru a se dispune rectificarea cărții funciare în sensul radierii mențiunii bun propriu.
În consecință, susținerile pârâților, în sensul că trebuia urmată de către reclamantă procedura plângerii pentru desființarea încheierii prin care s-a dispus înscrierea acestei mențiuni, sunt neîntemeiate.
Curtea apreciază, de asemenea, că susținerile pârâților referitoare la buna lor credință nu sunt întemeiate, față de calitatea lor de părinți, calitate ce prezumă că au cunoscut neînțelegerile dintre părți și nu s-au încrezut numai în mențiunile din cartea funciară.
Cât privește încălcarea dispozițiilor art.132 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că în cauză precizarea de acțiune de la fila 25 din dosarul de fond a fost făcută în termen, având în vedere că la primul termen de judecată din 17.03.2005 cauza s-a amânat în condițiile art.156 Cod procedură civilă la cererea pârâtului pentru apărare, astfel că acest termen nu a fost prima zi de înfățișare întrucât părțile prezente nu au putut pune concluzii, iar precizarea de acțiune a fost depusă la termenul următor din 14.04.2005, în mod corect, termen care este prima zi de înfățișare.
Ca urmare și aceste susțineri ale pârâților sunt neîntemeiate.
În ce privește aprecierea probelor administrate în cauză, Curtea constată, așa cum întemeiat susțin pârâții în recurs, că prima instanță în mod greșit a depășit prin argumentele din considerentele sentinței cadrul procesului, deoarece părțile nu au cerut să se constate contribuția lor la dobândirea bunurilor, limitându-se la constatarea că imobilul rămâne bun comun după desființarea actului de înstrăinare încheiat de pârâți, iar ca urmare, având în vedere și dispozitivul sentinței, o astfel de constatare nu are nici un efect juridic.
De asemenea, constată că susținerile pârâților în recurs referitoare la faptul că instanța de apel a menționat greșit în considerentele deciziei că părțile au solicitat partajul bunurilor comune, cu toate că obiectul acestei cauze îl reprezintă numai constatarea calității de bun comun al imobilului și că nu au incidență în cauză dispozițiile art. 5 din Decretul nr. 32/1954 sunt întemeiate.
Având în vedere aceste considerente Curtea apreciază că în cauză poate fi reținut numai motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă în sensul că instanța de fond a calificat greșit cererea și a aplicat greșit dispozițiile art.9 din Decretul 167/1958.
Ca urmare, în temeiul art.312 alin.3 Cod procedură civilă Curtea va admite recursul declarat de pârâți, va modifica decizia recurată în sensul că va admite apelul declarat de aceștia împotriva sentinței primei instanțe, pe care o va schimba în parte în sensul respingerii ca prescris a capătului de acțiune privind anularea declarației notariale nr.1159/21.11.2000.
Curtea urmează să mențină în rest dispozițiile sentinței primei instanțe.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă va obliga pe reclamanta intimată să plătească pârâților recurenți cheltuieli de judecată parțiale dovedite în recurs în sumă de 143 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâții jr. sr. și împotriva deciziei civile nr. 779/A/09.10.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâți împotriva sentinței civile nr. 10475/09.11.2006 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. 2463/2005.
Schimbă în parte sentința primei instanțe, în sensul că respinge ca prescris capătul de acțiune privind anularea declarației notariale nr. 1159/21.11.2000.
Menține în rest dispozițiile sentinței primei instanțe.
Obligă pe reclamanta intimată să plătească pârâților recurenți suma de 143 lei cheltuieli de judecată - parțiale în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17 iunie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR 3: Maria Lăpădat Dr.- - - -
GREFIER
- -
Red.AC/19.06.2008
Dact./18.06.2008
Judecătoria Timișoara - judecător
Tribunalul Timiș -judecători,
2 ex.
Președinte:Ion GraurJudecători:Ion Graur, Adriana Corhan, Maria Lăpădat
