Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 688/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1914/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 688
Ședința publică de la 16.12.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 2: Ioana Aurora Herold
GREFIER -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanții reclamanți G și OG, împotriva sentinței civile nr. 597 din 21.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă ). ROMÂNEASCĂ DE
are ca obiect - acțiune în revendicare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul - pentru recurentul reclamant G, în baza împuternicirii avocațiale nr. 18/2009, eliberată de Baroul București (fila 9 dosar) și avocatul pentru intimata pârâtă System ( Românească de ),în baza împuternicirii avocațiale nr. 85703/2009, eliberată de Baroul București (fila 10 dosar), lipsind apelantul reclamant.
OGProcedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 24.11.2009, a unui set de înscrisuri de către intimata pârâtă, în dublu exemplar.
Avocatul apelantei solicită comunicarea setului de înscrisuri depuse la dosar de partea adversă și lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței pentru a lua cunoștință de conținutul acestora.
Avocatul intimatei pârâte arată că nu se opune la încuviințarea acestei cereri.
Curtea comunică reprezentantului apelantului reclamant copia înscrisurilor depuse la dosar și, față de cererea formulată, dispune strigarea cauzei la ordine, având în vedere că a fost solicitată pe lista cauzelor la amânarea fără discuții.
La reluarea cauzei, la ordine, se prezintă avocatul pentru intimata pârâtă System ( Românească de ), lipsind apelanții reclamanți G și.
OGAvocatul intimatei pârâte depune la dosar dovada comunicării setului de înscrisuri către apelanții reclamanți. Arată că nu are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Avocatul intimatei pârâte solicită respingerea apelului, ca nefondat și menținerea hotărârii apelate ca temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată, având în vedere următoarele:
În mod corect instanța de fond a respins acțiunea, ca inadmisibilă, față de declarațiile exprese ale reclamanților care au arătat că nu au formulat notificare și nici nu au urmat procedura reglementată de legea specială, pentru restituirea terenului în suprafață de 26.010 mp, având în vedere că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către regimul comunist, constituie legea cadru în materia măsurilor reparatorii și care prevede o procedură specială și obligatorie.
Prin urmare, neparcurgerea de către reclamanți a procedurii administrative prealabile de notificare, atrage decăderea acestora din dreptul de a cere în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Privarea persoanelor îndreptățite de dreptul de a obține reparație în natură sau prin echivalent, ca urmare a nerespectări termenelor și procedurilor de restituire este o măsură legală prin care legiuitorul sancționează pasivitatea sau neglijența foștilor proprietari, fiind compatibilă cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a libertăților cetățenești.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, deliberând reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV Civilă, la data de 28 septembrie 2007, sub nr-, reclamanții G și au OG solicitat în contradictoriu cu pârâta System ( Românească de ) SA, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul teren în suprafață de 26.100 mp. situat în B, șos. - nr. 290 (- nr. 2) a fost preluat de stat fără titlu valabil și să fie obligată pârâta să predea imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie.
În fapt, reclamanții au arătat că autorul lor, G, a dobândit acest imobil prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 5231 din 04 iulie 1907 de la care îl dobândise la rândul său în baza Ordonanței de adjudecare nr. 2042 din 13 noiembrie 1989, de la PN.
Ulterior, imobilul a fost preluat de stat, conform Decretului-lege nr. 119 din 18 iunie 1948, poziția 319 (Noua de ) și poziția 243 () - Românească de, iar prin decizia nr. 459 din 27 februarie 1965 imobilul trece de la 23 August la Ministerul Industriei Ușoare.
Mai precizează reclamanții că imobilul în cauză nu figurează în nici una dintre cele 28 de liste anexe ale legii și nici nu se încadra în nici unul dintre cele 77 de criterii prevăzute de lege pentru că un imobil să poată fi naționalizat și nici nu s-a oferit vreo despăgubire.
Prin sentința civilă nr. 597 din 21 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV Civilă a admis excepția de inadmisibilitate; a respins ce inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanții G și în OG contradictoriu cu pârâta System ( Românească de ) SA.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, în raport de prevederile legale în materie, tribunalul a reținut:
Raportând această interpretare a inadmisibilității la reglementarea conținută de Legea nr. 10/2001, întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă, în aceste condiții, legea mai recunoaște reclamanților dreptul la acțiune în revendicare de drept comun sau dimpotrivă reglementarea procedurii prealabile prevăzută de Legea nr. 10/2001 constituie o cauză care împiedică analiza pe fond a acțiunii în revendicare, neurmarea acestei proceduri reprezentând un adevărat fine de neprimire, cu consecința respingerii cererii ca inadmisibilă.
Tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, pentru următoarele argumente:
În cauză, s-a reținut că bunul a fost naționalizat în temeiul Decretului-lege nr. 119/1948, prezentând astfel o preluare abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, ipoteza reclamanților din prezenta cauză intrând în domeniul de aplicare al acestei legi, chiar dacă bunul face obiectul unui certificat de atestare a dreptului de proprietate.
Potrivit art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită urma să notifice în termen de șase luni (astfel cum acesta a fost prelungit prin OUG nr. 109/2001 și OUG nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Se observă că, în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. 1 din Lege nr. 10/2001, unitatea deținătoare, în măsura în care notificarea persoanei îndreptățite era întemeiată, urma să procedeze la restituirea în natură a bunului, dacă nu a intervenit una din cauzele care conduceau la imposibilitatea restituirii în natură (înstrăinare, demolare, ocuparea terenului de construcții de utilitate publică etc.).
În acest context, dispozițiile Legii nr. 10/2001 trebuie corelate cu dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".
S-a constat așadar că, odată ce Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de reparație, acțiunile în revendicare după intrarea în vigoare a acestei legi sunt inadmisibile, singura cale pe care foștii proprietari puteau să o urmeze fiind cea a procedurii speciale administrative.
S-a mai reținută însă că prin stabilirea caracterului inadmisibil al acțiunii în revendicare îndreptată împotriva unității deținătoare, nu înseamnă că li s-a refuzat reclamanților dreptul de a avea acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut de reglementările constituționale.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora "Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".
Din întreaga economie a Legii nr. 10/2001 se desprinde concluzia, că singura modalitate de a obține restituirea bunului preluat în mod abuziv, atunci când se susține că se află încă în deținerea unității administrativ teritoriale este procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, calea acțiunii în revendicare fiind inadmisibilă.
Un argument în plus, în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile ipotezei de față, este dat de interpretarea fostelor dispoziții ale art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, dispoziții abrogate în prezent prin Legea nr. 1/2009. Astfel, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor legii. S-a stabilit în acest fel un mod de exercitare a dreptului material la acțiune din conținutul dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat fără titlu, prin reglementarea unei proceduri prealabile accesului la justiție. Potrivit acestui articol, dreptul de proprietate se exercită numai după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire. Așa fiind, dispozițiile art. 2 alin. 2 nu pot fi folosite ca un argument tocmai în sensul formulării acțiunii în revendicare de drept comun, textul prevăzând că, dreptul de proprietate poate fi exercitat exclusiv numai în baza deciziei sau a hotărârii judecătorești emise, în temeiul acestei legi.
În esență, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când accesul unui justițiabil la un tribunal este limitat prin jocul dispozițiilor legale, sau în fapt, eventuala sa restricționare nu este incompatibilă cu dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție, dacă sunt întrunite următoarele trei condiții: 1) restricționarea să nu atingă substanța dreptului; 2) restricționarea să urmărească un scop legitim; 3) să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Analizând fiecare condiție în parte, este de observat că dreptul de acces la un tribunal, fiind un drept procedural, nu poate fi confundat cu dreptul material la acțiune - dreptul la acțiunea în revendicare - care este înlocuit în cadrul procedurii speciale, care debutează cu o procedură directă de restituire, urmată de o procedură judiciară propriu-zisă. Prin urmare, nu poate fi vorba de o atingere adusă substanței dreptului, în condițiile în care, dacă au formulat notificare, după expirarea termenului de soluționare a notificării, se puteau adresa instanței să ceară soluționarea notificării, în procedura judiciară, sau dimpotrivă, în cazul soluționării nefavorabile a notificării în procedura administrativă, foștii proprietari sau moștenitori acestora puteau contesta modul de soluționare al notificării, tot în fața unui tribunal.
Cât privește cea de-a doua condiție, se observă, cp legiuitorul a dorit ca prin reglementarea propusă să asigure rezolvarea rapidă, pe cale amiabilă, într-un termen scurt, cu evitarea procedurii greoaie a acțiunii în revendicare. Prin urmare, obligarea persoanelor îndreptățite de a reclama imobilele în cadrul unei proceduri administrative, în principiu, necontencioasă, nu pate fi socotită ilegitimă atât timp cât, în măsura în care este urmată procedura administrativă, asigură acestor persoane dreptul al restituirea în natură sau despăgubirea efectivă pentru bunul preluat.
A treia condiție, referitoare la raportul de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit - este de remarcat că această condiție este respectată, câtă vreme limitarea dreptului de acces la un tribunal un este perpetuă ci este limitată în timp la perioada prevăzută de lege pentru soluționarea notificării. După împlinirea termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, notificatorul are dreptul să se adreseze tribunalului și să solicite soluționarea pe fond a notificării, sau, în cazul în care este nemulțumit de o eventuală decizie de respingere a notificării să conteste această decizie, în temeiul art. 26 alin. 3 din aceeași lege.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, reclamanții G și solicitând OG admiterea apelului, respingerea excepției inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată.
În dezvoltarea motivelor de apel formulate, reclamanții au arătat că, instanța de fond în mod greșit a considerat acțiunea lor ca fiind inadmisibilă deoarece așa cum au arătat dispozițiile Legii nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă de restituire a imobilelor preluate de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Neexercitarea acestei căi în termenul prevăzut de lege, nu conduce însă la inadmisibilitatea căii judiciare. Nici Legea nr. 10/2001, și nici o altă lege nu prevede vreo interdicție în acest sens. De asemenea, nu există nici un argument de text legal susceptibil să creeze un tratament discriminatoriu în ceea ce privește posibilitatea introducerii acțiunii în revendicare de către persoanele care au promovat astfel de cereri după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în numeroase decizii de speță.
Așadar, a admite că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă după apariția Legii nr. 10/2001 ar însemna o limitare a accesului la justiție, acces la justiție pe care legiuitorul nu și-a permis să-l limiteze în mod expres în cuprinsul Legii nr. 10/2001 sau în altă lege.
Imobilele pe care la revendică apelanții nu au intrat niciodată în patrimoniul statului. Primăria Municipiului B - Serviciul cadastru Imobiliar, prin adresa nr. 576 din 03 iulie 2006, aflată la dosar, afirmă că terenul a fost naționalizat cu Decretul-lege nr. 119/1948, dar în listele anexă la Decretul-lege nr. 119/1948 nu se găsește nici o referire la acest imobil. Fapt este că, chiar dacă ar fi fost naționalizat cu acel decret-lege, imobilul ar fi fost preluat de stat fără titlu valabil, deoarece Decretul-lege nr. 119/1948 contravenea Codului civil și însăși Constituției în vigoare la acea dată și ca atare nu putea constitui temei pentru dobândirea dreptului de proprietate. Ori, dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, înseamnă că autorul reclamanților nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar avută la data preluării, fiind incidente dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Prin compararea titlurilor au solicitat instanței de judecată ca prin sentința pe care o va pronunța să oblige pârâta să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul. În această ipoteză mijlocul juridic prin care instanța a analizat temeinicia susținerilor fiecăreia dintre părți este compararea titlurilor autorului reclamanților și pârâtei, dând prioritate acelui titlu care provine de la autorul care ar fi triumfat în ipoteza în care procesul s-ar fi purtat direct între autori. În speță, titlul autorului apelanților este reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 5231 din 04 iulie 1907 cu care a cumpărat terenul de la, care, la rândul său, l-a dobândit în baza Ordonanței de adjudecare nr. 2042 din 13 noiembrie 1898 de la.
În ceea ce privește titlul de proprietate al autorului pârâtei, Statul Român, acesta este reprezentat de naționalizarea imobilului în temeiul Decretului-lege nr. 119/1948, măsură neconstituțională în raport de dispozițiile Constituției din 1948, în vigoare la acea dată, prin care dreptul de proprietate privată era recunoscut și garantat.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil.
Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, susținând în esență că este proprietara terenului în litigiu în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria - 3 nr. 0335 din 15 iulie 1995, emis în baza Legii nr. 15/1990.
Examinând apelul prin prisma criticilor formulate, curtea constată că este fondat pentru următoarele considerente.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, curtea reține că prezenta acțiune în revendicare este formulată împotriva unei persoane juridice de drept privat care nu se încadrează în definiția "unități deținătoare", în sensul dat de art.21 din Legea nr.10/2001, și nici în ipoteza art.29 alin.3.
Astfel, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe drept comun în cazul bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, care fac obiectul unor legi speciale de reparație, luând în considerare că dispozițiile Legii nr.213/1998 reglementează regimul juridic al proprietății publice, prin art.1 din lege stabilindu-se că "dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public".
Mai mult, în practica judiciară sunt considerate admisibile, fiind judecate pe fond, acțiunile în revendicare privind imobilele trecute abuziv în proprietatea statului, formulate împotriva persoanelor fizice, aceeași rațiune existând și în cazul în care pârât este o persoană juridică de drept privat.
De asemenea art.45 din Legea nr.10/2001 nu face nici o distincție între actul de înstrăinare a unui imobil către o persoană fizică și cel către o persoană juridică, în cadrul procesului de privatizare.
Nu se poate reține nici inadmisibilitatea acțiunii în revendicare ce ar fi impusă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, întrucât o asemenea soluție nu este consacrată prin decizia sus menționată. Astfel, se motivează în cuprinsul deciziei că "nu se poate aprecia că existența legii 10/2001 exclude, în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție". Pe de altă parte, se arată că, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Faptul că această cale este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Prin urmare, acțiunea în revendicare este pe deplin admisibilă în speță, fiind necesară o analiză în concret a titlurilor de proprietate exhibate de păți, reclamant și pârât, analiză ce nu poate fi făcută decât în acest cadru procesual, situație în care în mod greșit tribunalul a admis această excepție.
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cuprinsul mai multor decizii împotriva României ( cauza Lupaș, ) a statuat că art. 6 paragraful 1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță de judecată să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, respectiv, ca restricțiile aplicate să nu restrângă accesul deschis acestei persoane, în așa fel încât sau până la punctul ca dreptul să fie atins în substanța sa intrinsecă.
A constata că există accesul la justiție, numai pentru a declara inadmisibilă o procedură inițiată de reclamanți, nu corespunde exigențelor impuse de art. 6 din Convenție, fiind necesar ca accesul să fie efectiv, adică să presupună o analiză în concret a fiecărei cauze.
Pentru aceste considerente în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. 1.pr.civ curtea admite apelul, desființează sentința și trimite cauza spre rejudecare instanței de fond, care urmează să analizeze, în concret acțiunea în revendicare formulată de părți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanții - reclamanți G domiciliat în B,-,. 50,. 1,. 9, sector 3 și domiciliat OG în B,- A, - 40,. 2,. 66, sector 3, împotriva sentinței civile nr. 597 din 21 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă System ( Românească de ) SA cu sediul în B, șos. - nr. 2, sector 2.
Desființează sentința și trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 decembrie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
- - - - - -
Red.
.
5ex./12.01.2010
-4.-
Președinte:Andreea Doris TomescuJudecători:Andreea Doris Tomescu, Ioana Aurora Herold
