Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 698/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1774/2009)
Completul 6
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 698
Ședința publică de la 17.12.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 2: Ilie MARI -
GREFIER - I -
Pe rol se află pronunțarea cererii de apel formulată de apelantul reclamant, împotriva sentinței civile nr. 339 din 10.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI B, G, și ). și cu intimații chemați în garanție și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
are ca obiect - revendicare.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 03.12.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 10.12.2009 și apoi la 17.12.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă la data de 08.07.2008 sub nr.26623/-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B, ȘI, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul teren în suprafață de 3002și construcție situat în B,-, a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, și să fie obligați pârâții, și să îi respecte dreptul de proprietate și deplina posesie asupra imobilului - teren în suprafață de 3002și construcție situat în B,-, sectorul 1, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că are calitatea de legatar universal al defunctei - sora mamei sale, conform certificatului de moștenitor nr.154/1997. La rândul său, aceasta a avut calitatea de legatar universal al defunctului său soț, dr., decedat la 8 decembrie 1974, care în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.34490 din 9 decembrie 1931, cumpărat de la vânzătorul, terenul în suprafață de cea 300. situat în B,-, iar pe acest teren, în conformitate cu autorizația nr.33/C/4 aprilie 1933 eliberată de Primăria Municipiului B, a construit o casă de locuit compusă din demisol, parter, etaj și mansardă.
A arătat reclamantul că în anul 1949, proprietarul și familia sa au fost evacuați în mod abuziv de autoritățile statului dictatorial, imobilul prin rechiziționare de către Ministerul Forțelor Armate. După 5 ani, imobilul a fost eliberat, dar în loc să fie restituit proprietarului, a fost repartizat unor chiriași. În mod paradoxal a refuzat inițial preluarea imobilului - recunoscând că nu are titlu, împrejurare în raport de care primele contracte de închiriere au fost încheiate cu adevăratul proprietar. Ulterior însă, sub presiunea autorităților, contractele de închiriere s-au perfectat cu, iar unchiul reclamantului a pierdut orice șansă de a reintra în stăpânirea imobilului.
Începând însă din acea perioadă și până în anul 1974, când a încetat din viață, Dr. a făcut zeci de demersuri la autoritățile comuniste - până la cel mai înalt nivel, pentru a învedera abuzul care s-a săvârșit în dauna sa, cerând ca imobilul să-i fie restituit. Deși a învederat împrejurările în care a dobândit terenul și a edificat imobilul în regie proprie, precum și faptul că a avut în permanență calitatea de medic - salariat în cadrul mai multor unități spitalicești din Capitală, fără a avea altă avere, demersurile sale nu au fost încununate de succes. După încetarea sa din viață, a reluat aceleași demersuri, chiar și după revoluție, dar cererilor sale de retrocedare a imobilului nu li s-a dat curs.
Autoritățile comuniste, deși au recunoscut că rechiziționarea a încetat la ianuarie 1954, și-au motivat menținerea imobilului în patrimoniul statului pe prevederile art.3 din Decretul nr.218/1960.
În mod incontestabil, reglementarea cuprinsă în legea sus-menționată este contrară tuturor principiilor de drept garantate prin Constituția din 1948 și Declarația Universală a Drepturilor Omului, încât nu se poate accepta ideea că statul, prin simpla deținere a bunurilor preluate de la adevărații proprietari, își poate constitui un titlu valabil. Iar aceasta, cu atât mai puțin în cazurile în care preluarea inițiala a fost abuzivă.
În concluzie, în anul 1996, când Statul Român - sub pretextul punerii în aplicare a Legii nr.112/1995, a început să vândă locuințele din acest imobil chiriașilor care le ocupau, nu le deținea în calitate de proprietar, ci doar ca detentor precar. Ca o consecință a acestei situații, contractele de vânzare încheiate de Primăria Municipiului B, prin cu pârâta (nr-), cu pârâta (nr-), cu pârâtul (nr-) și cu pârâta (nr. -) sunt vădit nelegale.
In acest sens, se impune sublinierea că, potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.-, fac obiectul acestei reglementari numai imobilele cu destinația de locuințe, preluate de stat, cu titlu. Potrivit prevederilor art.25 din sus-menționata lege, situația juridică a altor imobile trecute în proprietatea statului, indiferent de destinația lor inițială, urma să fie reglementată prin legi speciale.
A arătat reclamantul că se poate deci, concluziona că locuințele existente în imobilul din-, nefiind deținute de stat cu titlu (pentru că "pretextul juridic" invocat de autoritățile comuniste privind aplicabilitatea art.3 din Legea nr.218/1960, nu poate produce efecte juridice și nu îi poate fi opozabil) au fost vândute în mod abuziv, cu încălcarea vădită a legislației în vigoare la data înstrăinării.
De altfel, este de reținut că în aceeași perioadă, a fost adoptată Legea nr.213/1998, care, definind criteriile de apartenență a bunurilor mobile sau imobile la domeniul public, prevede în alin.2 al art.6, că "bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari."
În acest context, este de reținut că titlul pe care îl invocă reclamantul - prin substituire în drepturile antecesorilor săi, și, și anume cumpărare + construire + succesiune, este în deplină concordanță cu reglementările legale sub imperiul cărora a fost dobândit, fiind garantat atât de Constituția din 1921, de Constituția din 1948, de Constituția din 1952, cât și de Constituția din anul 1991 (revizuită la 18 septembrie 2003). Acest titlu a existat în mod constant, fără întrerupere, chiar dacă o perioadă îndelungată nu i s-au recunoscut efectele, esențial fiind faptul că nu a fost desființat legalmente niciodată.
În antiteză, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria Municipiului B prin cu pârâții sunt vulnerabile sub multiple aspecte, dintre care, unul este dirimant: statul R este un vânzător precar ( nondominus); de asemenea, în raport de împrejurarea că imobilul, fiind preluat de stat fără titlu, nu făcea parte din categoria acelora care puteau fi înstrăinate, în consecința, înstrăinarea nu a fost legală.
In fine, în contextul de mai sus, cumpărătorii - cunoscând modul în care statul a intrat în posesia precară a imobilului, au fost de rea-credință. Or, asemenea titluri vulnerabile nu pot fi opuse titlului reclamantului, căruia nu i se poate imputa nici cea mai vagă fisură juridică.
Prin compararea acestor titluri, reclamantul a solicitat instanței să dea eficiență titlului său, drept care în concepția consacrată prin art.2 alin.2 din Legea nr. 10/2001 nici el și nici antecesorii săi nu l-au pierdut niciodată.
În același timp, pentru considerentele expuse, precum și în raport de principiul dominant în dreptul romanesc din toate timpurile, potrivit căruia unnondominusnu poate transmite un drept real pe care nu l-a avut, solicită să nu se recunoască efectele juridice ale contractelor de vânzare-cumpărare invocate de pârâți, foști chiriași.
Cererea, scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar conform art.15 lit.r din Legea nr. 146/1997, a fost întemeiată în drept pe prevederile art.480 și art.481 Cod Civil, art.21 și art.44 din Constituția României, art.6 alin.2 din Legea nr.2l3/1998, art.l al Primului Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La termenul de judecată din 13.10.2008 pârâtul a învederat instanței că prenumele său corect este și nu, precum și că pârâta, mama sa, a decedat la data de 04.07.2008.
La termenul de judecată din 19.01.2009, reclamantul a solicitat, în temeiul art.243 Cod procedură civilă, suspendarea judecății pentru a indica și introduce în cauză moștenitorii pârâtei decedate.
Tribunalul a respins această solicitare, constatând că la data învestirii instanței, pârâta era decedată, astfel că nu avea capacitate de folosință și nu putea fi parte în proces pentru a fi aplicabile prevederile art.243 Cod de procedură civilă.
Totodată, reclamantul și-a modificat acțiunea la același termen, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâți a lui G, soțul pârâtei, și a numitei, moștenitoarea defunctei, instanta luând act de această precizare, realizată cu respectarea prevederilor art.132 și art.134 Cod de procedură civilă.
Pârâta a formulat întâmpinare la data de 14.11.2008, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, deoarece prin actele depuse la dosar nu s-a dovedit că a fost moștenit de.
Totodată, s-a arătat în susținerea acestei excepții că înscrisurile exhibate de reclamant în probațiune nu întrunesc condițiile cerute de lege pentru a fi catalogate drept acte juridice (lipsesc semnăturile, încheierea de autentificare, încheierea de transcriere și orice alte elemente care să le ateste drept autentice).
Pe fond, pârâta a solicitat respingerea ca nefondată a acțiunii (și nu ca inadmisibilă), arătând că acțiunea este introdusă după apariția Legii nr.10/2001, lege cu caracter special, care a reglementat situația imobilelor preluate între 1945-1989 și a exclus posibilitatea ca persoanele cărora li s-au naționalizat imobilele în această perioadă că parcurgă alte căi legale decât cele prevăzute în actul normativ special.
A susținut pârâta că reclamantul nu a întreprins, anterior sesizării instanței, nici o măsură prevăzută de legea specială și nu a notificat Municipiul B, solicitând măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
De vreme ce restituirea în natură, în condițiile legii speciale, nu este posibilă, deoarece imobilul nu se află în patrimoniul municipalității, rezultă că unica modalitate de despăgubire a reclamantului este cea prevăzută de legea specială, modalitate de care acesta nu a uzat.
Au fost invocate în apărare prevederile art.45 alin.1 și 2 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu dispozițiile art.18 lit. c din același act normativ, susținându-se că aceste dispozițiile creează un criteriu expres de preferință în favoarea titlului de proprietate dobândit de foștii chiriași, în condițiile Legii nr.112/1995 și cu bună-credință, titlu care este astfel consolidat.
A solicitat pârâta ca instanța să înlăture orice susțineri ale reclamantului cu privire la contestarea valabilității titlului său de proprietate sau a bunei sale credințe, acțiunile în anularea titlurilor fiind prescrise începând cu 15.08.2002, deoarece după apariția Legii nr.10/2001, legiuitorul a înțeles să confere în mod expres și explicit. bunei-credințe a părților contractante efecte similare celor produse de aplicarea principiului"error communis facit jus",în sensul că titlul de proprietate obținut în baza Legii nr.112/1995, nedesființat pe cale judecătorească, este preferabil titlului produs de proprietarul anterior sau de moștenitorii săi, al cărui imobil a fost preluat de stat.
Din coroborarea art.45 alin.1 și 2 cu art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, pârâta a dedus concluzia că acțiunea reclamantului privind restituirea imobilului preluat stat și înstrăinat ulterior prin act translativ de proprietate, în condițiile Legii nr.112/1995, nu poate fi admisă decât în situația în care, în mod cumulativ, a fost desființat titlul statului și s-a anulat în mod irevocabil contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârât.
Pârâta a invocat în apărare jurisprudența CEDO în Cauza Pincova și Pinc contra Republica Cehă și Cauza Raicu contra România, arătând că instanța europeană a statuat în sensul că titlul subdobânditorului de bună-credință, validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, este protejat prin art.l din Protocolul nr.l la Convenție, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate astfel încât "persoanele care și-au dobândit bunurile cu bunăcredință că nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri."
A mai arătat pârâta, dezvoltând pe larg această apărare, că reclamantul nu se poate plânge de încălcarea art.l din primul Protocol adițional la Convenție, deoarece aceasta nu se aplică actelor anterioare semnării ei, protecția neputând fi invocată decât față de bunuri actuale, de care reclamantul nu se bucură în prezent, în lipsa unei hotărâri judecătorești de revendicare.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art.115 și următoarele Cod de procedură civilă, Legea nr. 10/2001, primul Protocol Adițional la CEDO.
Pârâta a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a SC SA și a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, soli citând ca aceștia să îi garanteze contractul de vânzare-cumpărare cu totală bună-credință și în virtutea legii, plătit integral.
Prin întâmpinare au fost invocate excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului și inadmisibilității acțiunii,
Cu privire la prima excepție, pârâta a arătat că reclamantul nu a dovedit că autoarea sa, a deschis succesiunea după moartea soțului său,.
Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, pârâta a susținut, în esență, că după apariția Legii nr.112/1995, defuncta nu a formulat vreo cerere pentru a pretinde restituirea în natură sau plata de despăgubiri, astfel că reclamantul a moștenit numai ceea ce se afla în patrimoniul autoarei sale, și nicidecum proprietatea pe care o revendică prin prezenta acțiuni.
Totodată, nici la apariția Legii nr.10/2001 reclamantul nu s-a conformat cerințelor acestei legi și nu a formulat nici un fel de cerere cu privire la pretinsul drept de proprietate asupra imobilului situat în B,-, sectorul 1, iar această lege are caracter de lege specială de reparație potrivit art.6 din Legea nr. 213/1998.
Pe fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea cererii, arătând că imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul art.3 al Decretului nr.218/1960, fiind vorba despre un imobil abandonat, părăsit timp de un an de proprietar, iar la data apariția Legii nr.112/1995, imobilul apărea ca fiind preluat de stat cu titlu, situație în care a fost vândut.
Pârâtul a formulat întâmpinare la același termen, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.
În apărare pârâtul a arătat că art.6 alin.2 teza finală din Legea nr.213/1998 declară explicit ca inadmisibile acțiunile în revendicarea imobilelor preluate de regimul comunist în perioada 1945-1989, dacă ele fac obiectul unor legi speciale de reparație, iar Legea nr.10/2001 este un astfel de act normativ, calea procedurală pe care o reglementează înlăturând de la aplicare dreptul comun.
A invocat pârâtul și excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește revendicarea, față de dispozițiile art.45 alin.ultim din Legea nr.10/2001, arătând că, dacă s-ar permite protecția interesului fostului proprietar pe calea ocolită a revendicării, s-ar eluda voința legiuitorului.
A fost invocată și excepția lipsei calității procesuale active a rec1amantului, pentru considerentul că prin nerevendicarea imobilului în termenul prevăzut de art.21 din Legea nr.10/2001, reclamantul a pierdut dreptul de proprietate, precum și pentru că prin neatacarea contractelor de vânzare-cumpărare prin care apartamentele proprietatea pârâtului au fost dobândite în temeiul Legii nr.112/1995, rec1amantul a pierdut, de asemenea, dreptul de proprietate.
S-a mai invocat împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada că este unicul moștenitor al proprietarului originar,.
Pe fond s-a susținut preferabilitatea titlului de proprietate al pârâtului, dedusă din criteriile de preferabilitate reglementate de Legea nr.10/2001 și din aplicarea principiilorerror communis facit jusși al protecției bunei-credințe.
La solicitarea tribunalului adresată reclamantului privind complinirea lipsurilor cererii sale față de dispozițiile art.112 pct. 3 Cod de procedură civilă, acesta a arătat în ședința publică din data de 19.01.2009 că apreciază valoarea bunului imobil revendicat ca fiind superioară sumei de 500.000 lei, iar pârâții prezenți au arătat că nu contestă această evaluare.
La termenul de judecată din 02.03.2009, tribunalul a pus în discuția părților excepțiile invocate prin întâmpinare și, examinând ordinea de soluționare a excepțiilor dedusă din prevederile art.137 Cod de procedură civilă și din natura juridică a normelor pretins încălcate, constată că problemele legate de calitatea procesuală activă a reclamantului sunt strâns legate de fondul cauzei, iar excepția prescripției se impune a fi analizată ulterior problemei privind inadmisibilitatea cererii.
Prin sentința civilă nr.339/10.03.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamant, ca fiind inadmisibilă; a respins cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată; a respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamanta, ca rămasă fără obiect.
Pentru dispune astfel, tribunalul retinut,examinând apărarea pârâților și referitoare la inadmisibilitatea acțiunii reclamantului caracterul obligatoriu pentru instanțe al Deciziei nr.33/09.06.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr.108/23.02.2009 și faptul că în dispozitivul acestei decizii s-a stabilit la primul alineat: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant,chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială."
În circumstanțierea acestei statuări, instanța supremă a reținut, în considerentele deciziei, cu privire la prima problemă ce a făcut obiectul recursului în interesul legii și al analizei sale (soluționată conform celor arătate mai sus), că legea specială la care se referă art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 este tocmai Legea nr.10/2001, care reglementează măsuri reparatorii atât pentru imobilele preluate de statcu titlu, cât și fără titlu,astfel că s-a considerat neîntemeiat argumentul instanțelor care au considerat o, nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative (legea generală și legea specială).
În consecința acestei constatări, instanța supremă a statuat în sensul că "numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură in termenele legale, au deschisă calea acțiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, de către chiriași."
Totodată, s-a arătat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun in materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul Civil".
Tribunalul a reținut că imobilul în litigiu, situat în B,-, sectorul 1, fost preluat de stat în perioada de referință a legii, conform decretului nr.218/1960, prin Decizia nr.1229/31.12.1963, deci într-una dintre modalitățile enumerate în art.2 alin.1 din lege, respectiv lit.i, astfel că, față de aceste prevederi legale și de art.1 din Legea nr.10/2001 republicată, nu există nici un motiv pentru care s-ar considera că imobilul litigios nu intră în sfera de aplicare a legii astfel cum este ea determinată de textele citate, împrejurare în care devine aplicabil raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție, care exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ceea ce constituie un fine de neprimire pentru prezenta acțiune, care se găsește inadmisibilă.
S-a apreciat că o astfel de soluție nu încalcă dreptul reclamantului de acces la o instanță astfel cum este el protejat deart.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,întrucât jurisprudența Curții a statuat în mod constant că există omarjă de apreciere a statuluiîn reglementarea dreptului de acces la o instanță, drept ce poate fi supus unortermene sau condiții(în speță condiția de a formula cererea în termenul stabilit de legiuitor și de a urma procedura administrativă, ce este supusă și ea controlului instanței de judecată și de ataca titlul de proprietate al pârâților în termenul de prescripție defipt de lege).
Or, astfel cum a rezultat din cele arătate, dreptul reclamantului de acces la o instanță era condiționat de parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr.10/2001 (care presupunea formularea notificării și formularea acțiunii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în temeiul Legii nr.112/1995), procedură care deschidea reclamantului atât posibilitatea de a obține în natură restituirea imobilului (prin valorificarea susținerilor sale din cuprinsul cererii de chemare în judecată referitoare la nelegalitatea încheierii acestor contracte), cât și dreptul de a aduce raportul juridic izvorât din preluarea fără titlu a bunului în fața instanței de judecată.
Prin urmare, câtă vreme procedura administrativă reglementată de Legea nr.10/2001 are ca finalitate și efect direct reparația (ce poate fi și în natură), iar împotriva actelor emise în cadrul procedurii administrative menționate cel interesat are la îndemână posibilitatea de a promova căi de atac de competența instanței judecătorești, nu se poate afirma în mod corect că obligativitatea parcurgerii formalităților reglementate de Legea nr.10/2001 ar reprezenta restrângerea dreptului de acces la o instanță în sensul art.6 din.
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că, la examinarea admisibilității acțiunii, reclamantul nu poate pretinde încălcarea art.1 din protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că acesta avea un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură, retinând că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului a fost realizată în baza Decretului nr.2l8/1960, în anul 1963, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convențieratione temporis,pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancționată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Singura speranță legitimă creată reclamantului a fost cea dată de Legea nr.10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care reclamantul nu a formulat acțiunea în constatarea nulității absolute menționate mai sus și nu a inițiat nici un alt demers judiciar pentru valorificarea dreptului său, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr.112/1995, nu însă și a restituirii în natură.
Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii nr.112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material.
Prin Legea specială nr.10/2001 li s-a garantat acestora legitimă că, în situația în care contractul de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială.
În privința împrejurării că reclamantul a formulat acțiunea în forma complexă a două capete de cerere, prin care solicita, în prealabil protecției judiciare a dreptului de proprietate dedus judecății față de pârâții persoane fizice, ca instanța să constate preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilului, de către statul român, tribunalul constată că o astfel de solicitare este, în mod evident, subsumată capătului de cerere privind revendicarea.
În lipsa capătului de cerere în revendicare, cererea de constatare nevalabilității titlului statului nici nu ar prezenta pentru reclamant vreun folos practic, deoarece nu ar fi aptă, singură, a readuce în patrimoniul său dreptul de proprietate privire la imobilul preluat de stat, astfel că instanța consideră necesar a analiza acțiunea în mod unitar, față de caracterul incidental al capătului de cerere constatare.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă constatând că, față de această soluție, nu este utilă analizarea celorlalte apărări invocate de pârâți.
Față de soluția dată cererii principale, s-a apreciat ca lipsită de interes cererea de chemare în garanție formulată de pârâta.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, cererea de apel fiind înregistrata pe rolul Curții de Apel București Secția III a Civilă.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul reclamant a arătat că tribunalul a omis să soluționeze primul capăt al acțiunii prin care s-a solicitat ca în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului B să se constate că imobilul teren în suprafață de 300. și construcție situat în B,- a fost preluat în mod abuziv, fără titlu valabil.
Se susține că faptul că prin dispozitivul sentinței a fost respinsă acțiunea pe ansamblul ei ca inadmisibilă, nu înseamnă câtuși de puțin că o atare formulare globală acoperă și primul capăt de cerere, cu atât mai mult cu cât, în considerente este motivată exclusiv inadmisibilitatea capătului de cerere ce are ca obiect revendicarea. Inadmisibilitatea, care în nici un caz nu poate avea același temei juridic pentru ambele capete de cerere.
În ipoteza subsidiară în care s-ar considera ca Tribunalul s-a pronunțat și cu privire la primul capăt de cerere, recurentul a invocat nulitatea sentinței ca urmare a nemotivării soluției de respingere ca inadmisibil a primului capăt de cerere, în temeiul în art.304 pct.7 Cod de procedură civilă, text care sancționează nemotivarea soluției sau motivarea întemeiată pe considerente străine de cauză.
Prin ce- de-al treilea motiv de apel s-a arătat că oluția de respingere a celui de al II-lea capăt de cerere ca inadmisibil este nelegală, întrucâtacțiunea introductivă fiind înregistrată la 8 iunie 2008, respingerea ei ca inadmisibilă pe considerentele statuate prin Decizia nr.33/2008 nu se justifică in condițiile in care aceasta a fost publicată în (Of.nr.1O8/23.02.2009) - fiind aplicabilă numai de la data publicării.
Pe de alta parte, deși, Tribunalul se referă și la excepțiile de la regula inadmisibilității instituită prin Decizia nr.33/2008, nu analizează situația concreta a reclamantului, care a invocat în cursul judecații imposibilitatea de a se conforma procedurii instituită prin Legea nr.10/2001 și nu și-a exercitat rolul activ pentru a dispune administrarea probelor solicitate atât prin acțiune cât și oral în instanță, în special pentru demonstrarea situației speciale a reclamantului, care ar fi creat premise pentru încadrarea sa în cazurile de excepție instituite prin Decizia nr.33/2008.
În acest sens, recurentul învederează faptul că locuiește de peste 40 de ani în Germania, iar din motive independente de voința sa, nu a vizitat România în ultimii 10 ani si nici nu a beneficiat de posibilități mediatice din care sa ia cunoștință de evoluția legislativă în domeniul retrocedării imobilelor naționalizate. Știind doar că, potrivit prevederilor Legii nr.112/1995 era exceptat de la dreptul de a cere restituirea imobilului, nu a urmărit reglementarea cuprinsă în Legea nr.10/2001 sau Legea nr.247/2005.
Totodată reclamantul consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil.
Intimații nu au formulat întâmpinare, ci au depus la dosar note scrise prin care au solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea ca fiind temeinică și legală a sentinței civile nr.339/2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civila în dosar nr-.
Se arata, în esență că primul motiv de apel este neîntemeiat întrucât petitul nr. 1 al cererii nu are existenta de sine stătătoare ci are doar rolul unui petit instrumental pentru cel de-al doilea capăt de cerere, iar respingerea acțiunii ca inadmisibilă nu mai impune instanței să motiveze separat fiecare pretenție formulată de apelantul reclamant, având în vedere că inadmisibilitatea acțiunii, așa cum a fost motivată de instanță, înlătură orice altă cerere legată de obiectul principal al acțiunii - "de revendicare".
Referitor la motivul 2 de apel, se arata că instanța a motivat respingerea ca inadmisibilă a acțiunii formulate de apelantul reclamant pe considerentul ca acesta nu a urmat procedura administrativa reglementată de Legea nr.10/2001, care are ca finalitate și efect direct reparația suferită, reglementând posibilitatea ca împotriva actelor emise in cadrul procedurii administrative, cel interesat are la îndemână posibilitatea de a promova căi de atac de competența instanțelor judecătorești. Mai mult, apelantul reclamant nu a formulat acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare către foștii chiriași - actualmente proprietari - in baza Legii 112/1995 și nici nu a inițiat nici un alt demers judiciar pentru valorificarea dreptului sau reprezentat de c/val. apartamentelor înstrăinate în baza aceleiași legi.
În ceea ce privește motivul 3 de apel se arata că susținerile apelantului reclamant sunt nejustificate atâta timp cat nimeni nu poate invoca, in susținerea pretențiilor sale, necunoașterea legii, principiu al dreptului R, că acesta nu a probat imposibilitatea sa de a acționa, că prin lipsa sa de diligenta, reclamantul nu isi poate crea un avantaj apelând la regulile de drept comun, eludând astfel legea și că nu se poate discuta în cadrul procedurii speciale în care se poate realiza protecția eventualului drept al reclamantului, eficienta sau ineficienta procedurii speciale.
Analizând actele și lucrările dosarului în limitele criticilor formulate, și prevederilor legale incidente în cauza, curtea reține următoarele:
În ceea ce privește critica vizând nepronunțarea primei instanțe asupra unui capăt de cerere - respectiv cel având că obiect constatarea preluării abuzive terenului revendicat, de către stat.
Critica este nefondată.
Astfel, verificând considerentele sentinței primei instanțe, curtea constata că tribunalul analizat deși foarte succint aceasta cerere, apreciind că, aceasta cerere este subsumată celei având ca obiect revendicarea, că în lipsa capătului de cerere privind revendicarea-pe care l-a apreciat că fiind un mijloc ineficient de apărare a dreptului de proprietate pretins în cadrul prezentului litigiu, această constatare nu ar prezenta un folos practic pentru reclamant deoarece nu ar fi aptă de a aduce singură în patrimoniul său, dreptul de proprietate asupra imobilului preluat de stat, astfel că s-a apreciat că aceasta cerere are caracter incidental și că se impune ca acțiunea sa fie analizata unitar.
Prin raportare la aceste constatări, Curtea nu poate aprecia ca fondată nici critica relativa la faptul că instanța de fond ar fi omis să motiveze soluția de respingere ca inadmisibil al acestui capăt de cerere, din construcția raționamentului primei instanțe, rezultând neechivoc faptul că aceasta soluție s-a întemeiat tocmai pe aprecierea că există un raport de dependenta intre cele doua capete de cerere, care impune analiza unitara celor doua cereri.
În ceea ce privește critica referitoare la greșita soluționare acțiunii promovate de reclamant, în temeiul excepției inadmisibilității.
Critica este fondată.
Astfel, rezumând considerentele inserate în cuprinsul sentinței apelate, concluzia finala a primei instanțe a fost,în esență, aceea de a soluționa cererea având ca obiect acțiune în revendicare, în temeiul unei excepții procesuale - excepția inadmisibilității acțiunii, cu consecința respingerii acesteia, ca inadmisibilă-în considerarea ideii că, în mod formal, reclamantul și-a întemeiat cererea de constatare a calității de proprietari și de stabilire a drepturilor ce decurg din această calitate, -restituirea bunului preluat de stat - pe dispozițiile art. 480 din Codul civil, reținând totodată si că nu a respectat obligația de formula notificare în termenul stabilit de Legea nr.10/2001.
Curtea nu poate valida un asemenea punct de vedere, cât timp acesta nu se fundamentează pe considerente de fapt si de drept în măsura să susțină exigentele dispozițiilor de drept intern și internațional relative la apărarea concretă și efectivă a dreptului de proprietate.
Circumstanțele particulare ale cauzei, relevă că demersul judiciar al reclamantului, s-a configurat, în cadrul acțiunii cu care a fost investită prima instanță, prin afirmarea si susținerea unei pretenții concrete referitoare la un pretins drept fundamental de proprietate - să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra terenului, în suprafața de 300 mp. și construcției situate în B,-, sector 1, preluat în baza Decretului nr. 218/1960 și, pe cale de consecință, recunoașterea drepturilor ce derivă din calitatea de proprietar asupra acestui teren, temeiul juridic expres al cererii de chemare in judecată fiind reprezentat de dispozițiile art.480 din Codul civil.
Reclamantul susține prin acțiunea introductivă preluarea de către stat a imobilului, fără un titlu valabil, așadar ingerința în dreptul sau de proprietate, însa, chiar din perspectiva aplicării deciziei nr.33/9.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare a imobilului preluat de stat, este admisibilă și aceasta deoarece, prin decizie s-a statuat că Legea nr.10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare în condițiile Codului civil.
Pe de altă parte, prin decizia 53 din 4 iunie 2007 pronunțata de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s- stabilit în mod neechivoc admisibilitatea unei astfel de acțiuni, statuându-se că persoanele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicarea-retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor legii nr. 112/1995, de către chiriași.
În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cuprinsul mai multor decizii - Cauza Lupaș împotriva României, Cauza Beian, împotriva României, Cauza Lungoci împotriva României, Cauza Caracas împotriva României etc.-a statuat cu valoare de principiu că art.6 paragraful 1 din Convenție garantează fiecărei persoane, dreptul ca o instanță de judecată să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, respectiv, ca restricțiile aplicate să nu restrângă accesul deschis acestei persoane, în așa fel încât sau până la punctul ca dreptul să fie atins în substanța sa intrinseca.
În același sens, s-a statuat că restricțiile nu se armonizează cu art.6 alin.1, decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
Pentru a răspunde unor astfel de exigențe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a preocupat să verifice, "în lumina ansamblului circumstanțelor cauzei", dacă gradul de acces oferit de legislația națională din România, este suficient pentru a asigura persoanei în cauză "dreptul la un tribunal, având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratica".
A constatat ca accesul la un tribunal, dar numai pentru a se declara inadmisibilă procedura judiciara inițiata de reclamant, prin jocul dispozițiilor legale care au reglementat o anumita instituție de drept-autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea etc. ori au schimbat competentei instanțelor de judecata in timpul derulării procesului, ori au generat incertitudine jurisprudențiala etc. nu este de natura sa respecte imperativelor art.6 paragraful 1 din Convenție( Cauza Lungoci, Cauza Caracaș, Cauza Ionescu și, Cauza Zamfirescu, Cauza Crisan, Cauza Beian).
În cazul acestor reclamanți s-a reținut că au fost lipsiți de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației lor referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil.
În Cauza Canciovici împotriva României s-a reținut explicit că refuzul curții de apel respective de a se pronunța asupra temeiniciei cererii reclamantului-in această cauză, procedura in fata ultimei instanțe nu a implicat o apreciere directa si integrala asupra drepturilor cu caracter civil- este contrar dreptului de acces la instanță, astfel cum acesta este garantat de art.21 din Constituție, art.3 din Codul Civil, art.6 alin.1 din Convenție.
Prin hotărârea publicata la 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat vs. România, Curtea Europeană Drepturilor Omului a decis ca respingerea ca inadmisibila a acțiunii in constatarea caracterului ilegal al naționalizării, introdusă după intrarea in vigoare a Legii 10/2001, încalcă articolul 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil.
Pe scurt, reclamanții din acea cauză au introdus, după intrarea in vigoare a legii 10, o acțiune prin care solicitau sa se constate caracterul ilegal al naționalizării imobilului in baza Decretului 92/1950. Acțiunea lor a fost insa respinsa ca inadmisibila in 8 aprilie 2002 pe motivul - identic de altfel, cu cel din prezenta speță, că ar fi trebuit sa urmeze procedura prevăzuta de legea speciala.
Curtea a constatat ca respingerea acțiunii in constatare nu ar fi ridicat nici o problemă dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzuta de legea 10/2001 ar fi fost o cale efectivă.
Curtea constată că în cauza respectivă, era vorba de o acțiune in constatare și nu de una în revendicare propriu-zisa, însă aceasta împrejurare nu schimba în mod esențial datele problemei, câta vreme pe de parte, așa cum am reținut anterior, reclamantul și-a întemeiat acțiunea și pe un capăt de cerere cu acest obiect, iar pe de altă parte, raționamentul - cu care Curtea este pe deplin, de acord - este unul pe deplin aplicabil în cadrul acțiunii în revendicare: negarea accesului la instanță, pe calea dreptului comun, poate fi acceptată decât în condițiile în care, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, calea specială oferită este efectivă.
De altfel aceasta este și opinia exprimată de instanța supremă
chiar și în cadrul Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, de (decizie obligatorie conform art. 329 Cod procedură civilă), această admisibilitate a unei acțiuni în revendicare de drept comun este recunoscută, astfel: "problema care se pune este dacă prioritatea convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care sa acopere, pana la o eventuala intervenție legislativa, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
In același sens, sunt și dispozițiile de drept intern, respectiv, dispozițiile art. 21 din Constituția României, conform cărora orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept, si prevederile art. 20 alin. 2 din Constituție,dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În aceste condiții, a restricționa sau chiar a bloca definitiv accesul la justiție al unor persoane fizice care invocă si susțin, pentru considerațiile expuse in cuprinsul cererii de chemare in judecata, un pretins drept de proprietate, parte a patrimoniului lor, prin soluționarea cauzei în temeiul excepției de inadmisibilitatea, înseamnă o nesocotire a principiilor fundamentale ale Convenției Europeană a Drepturilor Omului, principiul preempțiunii dreptului într-un stat de drept, principiul legalității, principiul nediscriminării, principiul așteptării legitime etc. respectiv o încălcare serioasă a angajamentului statelor semnatare ale Conventiei de a conferi conținut real și concret exercițiului dreptului de acces la un tribunal.
Din această perspectivă de drept intern și internațional, aprecierea Curții este în sensul că, a admite excepția inadmisibilității acțiunii de drept comun a reclamantului, ar însemna ca acestuia să i se nesocotească dreptul concret și efectiv de a se adresa instanței de judecată pentru soluționarea pe fond a litigiului dedus judecații.
În raport de toate aceste considerente, în aplicarea art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 297 Codul d procedură civilă, curtea apreciază că se impune, desființarea sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul - reclamant cu domiciliul ales în B,-,.118,.4,.12, sector 4 la avocat împotriva sentinței civile nr.339 din 10.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosar nr- în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în B,-, sector 5, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI cu sediul în B,-, sector 5, și G ambii cu domiciliul în B,-, parter,.1, sector 1, cu domiciliul în B,-, mansardă, sector 1, și ). ambii cu domiciliul în B,-,.1,.2, sector 1 și cu intimații chemați în garanție cu sediul în B,-, sector 1 și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în B,-, sector 5.
Desființează sentința apelată și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe - Tribunalul București.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - MARI -
GREFIER
I -
Red.
Tehnodact. /CS
Ex.12/13.01.2010
Secția a IV-a Civ. -
Președinte:Ionelia DrăganJudecători:Ionelia Drăgan, Ilie
