Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 7107/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(3675/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr. 7107/
Ședința publică din data de 03 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă (), împotriva sentinței civile nr. 309 din 14 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 38678/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ, prin Direcția de Poștă, având ca obiect - acțiune în constatare.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 26.11.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 03.12.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 309 din 14 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 38678/3/LM/2007, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta (), în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ, prin Direcția de Poștă
S-a constatat încetată suspendarea contractului individual de muncă în baza deciziei nr. 50/30.12.1997.
S-a respins ca nefondată cererea de despăgubiri pentru perioada ulterioară datei de 06.12.2004.
S-a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și s-au respins ca prescrise pretențiile aferente perioadei 30.12.1997-06.12.2004.
S-a admis în parte cererea formulată de expert și s-a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 500 lei, supliment de onorariu.
Reclamanta a declarat recurs, criticând sentința precitată, în esență, sub următoarele aspecte:
1. Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă).
Susținerile instanței sunt contradictorii, iar interpretarea conform căreia suspendarea contractului nu a mai intervenit de drept în anul 2000 este nelegală.
La fila 2 paragraf ultim din sentință, instanța susține că prevederile art. 16 din Legea nr. 1/1970 stabilesc "o obligație imperativă de suspendare a contractului de muncă în sarcina angajatorului", precum și că "în baza principiului simetriei și suspendarea contractului încetează de drept în momentul constatării nevinovăției salariatului."
La fila 3 paragraf 3 instanța susține că suspendarea contractului de muncă a încetat de drept în anul 1999, luna noiembrie, odată cu primirea adresei nr. 1807/VIII-I/1999 din 23.11.1999.
Deși în anul 2000 pârâta a formulat o nouă plângere penală împotriva reclamantei, iar prevederile art. 16 din Legea nr. 1/1970 erau în vigoare, instanța susține că suspendarea contractului nu a mai intervenit de drept, putându-se dispune o nouă suspendare.
Dacă în anul 1998, momentul la care a fost suspendat contractul de muncă, opera o suspendare de drept potrivit art. 16 din Legea nr. 1/1970, situația era identică și în anul 2000.
Drept urmare, de la momentul formulării plângerii penale de către angajator (06.04.2000), a intervenit o nouă suspendare de drept a contractului individual de muncă.
Prin adresa nr. 5347/01.10.2003, plângerea pârâtei a fost respinsă.
Legea nr. 1/1970 a fost abrogată prin intrarea în vigoare a noului Cod al (Legea nr. 53/2003) la data de 01.03.2003.
La momentul soluționării plângerii penale (01.10.2003) erau aplicabile prevederile art. 52 alineatul 1 lit. c din Codul Muncii. Din interpretarea acestui text prin raportare la vechea reglementare (art. 16 din Legea nr. 1/1970) rezultă că suspendarea contractului individual de muncă nu mai operează de drept, ci ea poate fi dispusă de angajator.
Drept urmare, potrivit principiului simetriei, și încetarea suspendării nu mai intervine de drept, ci trebuie dispusă de angajator.
Prin adresa nr. 220/CD/10.12.2003, pârâta a refuzat să dea curs cererii reclamantei de reîncadrare. Totodată, prin adresa nr. 220/CD/4137/16.04.2007, pârâta a refuzat să dea curs cererii reclamantei de constatare a încetării suspendării contractului de muncă.
Prin întâmpinarea formulată în prezenta cauză, pârâta susține că și în prezent contractul de muncă este suspendat.
În condițiile în care angajatorul refuză să dispună încetarea măsurii suspendării, instanța este aceea care o va face.
2. În mod greșit a fost admisă excepția prescripției pentru perioada 30.12.1997-30.12.2004.
Suspendarea contractului individual de muncă pentru motivul prevăzut de art. 52 alineatul 1 lit. c din Codul Muncii durează până la data achitării sau încetării procesului penal. Pe durata suspendării contractului individual de muncă se suspendă și cursul prescripției.
Din interpretarea art. 52 raportat la vechea reglementare art. 16 din Legea nr. 1/1970) rezultă că suspendarea contractului individual de muncă nu mai operează de drept, ci ea poate fi dispusă de angajator. Drept urmare, potrivit principiului simetriei, și încetarea suspendării nu mai intervine de drept, ci trebuie dispusă de angajator.
Având în vedere că pârâta a refuzat să dea curs cererii reclamantei din 16.03.2007, prin care solicita constatarea încetării suspendării și plata drepturilor salariale aferente perioadei 30.12.1997 la zi, instanța este aceea care va dispune încetarea suspendării, astfel încât termenul de prescripție va curge de la acea dată.
În subsidiar, termenul de prescripție a început să curgă cel mai devreme de la data primirii de către reclamantă a adresei nr. 3467/VIII/1/2007/22.10.2007, prin care Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 6 informat-o că pe rolul instituției nu se mai află nici un dosar în care se efectuează cercetări asupra reclamantei.
În aceste condiții, admiterea excepției prescripției este nelegală.
3. În mod greșit instanța a respins cererea de obligare a pârîtei la plata drepturilor bănești.
Susținerea instanței conform căreia reclamanta a stat în pasivitate între anii 1999 și 2007 este nefondată.
Reclamanta a solicitat pârâtei să dispună reîncadrarea ca urmare a scoaterii de sub urmărire penală și respingerii plângerilor penale.
Prin adresa nr. 220/15841/23.12.2002, pârâta a refuzat solicitarea reclamantei, susținând că este cercetată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 195 din Codul Penal. Totodată, prin adresa nr. 101/3672/29.08.2002, pârâta a arătat că nu se poate pronunța asupra memoriului reclamantei (prin care aceasta învedera că dorește să se întoarcă la locul de muncă) până la soluționarea definitivă a cercetărilor penale.
Prin adresa nr. 220/CD/5445/10.12.2003, pârâta a refuzat să dea curs cererii reclamantei de reîncadrare, afirmând că plângerea penală formulată în temeiul art. 246 din Codul Penal, nu este soluționată definitiv.
În anul 2007 reclamanta a revenit cu o nouă cerere la Poșta Română.
Prin adresa nr. 3467/VIII - 1/2007/22.10.2007, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 6 informat-o pe reclamantă că pe rolul respectivei instituții nu se mai află nici un dosar în care să se efectueze cercetări asupra ei.
Din cele menționate mai sus rezultă reaua credință a angajatorului, acesta refuzând dreptul la muncă al reclamantei chiar și după ce plângerile penale au fost respinse definitiv. Interzicerea acestui drept de către pârâtă constituie o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii întrucât, prin atitudinea abuzivă a angajatorului, reclamanta a fost privată de dreptul de a munci și de a fi remunerată pentru acest lucru.
Lipsirea reclamantei de drepturile salariale contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului.
În dovedirea motivelor de recurs a fost administrată proba cu înscrisuri.
Curtea, văzând disp. art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod Procedură Civilă și apreciind că în raport de pretențiile deduse judecății, de probatoriul administrat și de normele juridice incidente, soluția primei instanțe este legală și temeinică, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, criticile exprimate în conținutul primului motiv de recurs vor fi înlăturate ca nefondate, neputându-se reproșa Tribunalului faptul că ar fi pronunțat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii ori că susținerile sale din considerentele sentinței atacate ar fi contradictorii, așa cum pretinde recurenta-reclamantă.
După cum rezultă din analiza probatoriului administrat în cauză (în special a înscrisurilor depuse de părți), intimata-pârâtă a formulat plângere penală împotriva recurentei-reclamante pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 195 din Codul Penal.
Urmare a acestui fapt și în considerarea dispozițiilor art. 16 și 17 din Legea nr. 1/1970, prin decizia nr. 50/30.12.1997 emisă de intimata-pârâtă s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al recurentei.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 6 Bas oluționat plângerea amintită, dispunând încetarea procesului penal și comunicând acest aspect recurentei-reclamante la data de 30.03.1999. Ulterior, la 23.11.1999, recurenta a fost înștiințată că plângerea formulată de intimata-persoană juridică împotriva soluției Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 6 fost respinsă de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Art. 16 din Legea nr. 1/1970 prevedea că "în cazul în care unitatea a făcut plângere penală împotriva unui salariat sau acesta a fost trimis în judecata pentru fapte penale, incompatibile cu funcția deținută, conducerea unității îl va suspenda din funcție. Pe timpul suspendării nu se plătesc drepturile de salariu", iar art. 17 alineatul 1 statua că "în cazul constatării nevinovăției salariatului sancționat conform art. 13 sau suspendat din funcție potrivit art. 16, acesta are dreptul la o despăgubire egala cu partea de salariu de care a fost lipsit."
Din interpretarea logică, gramaticală și sistematică a acestor dispoziții legale rezultă că în situația constatării nevinovăției salariatului al cărui contract individual de muncă de muncă a fost suspendat, acesta trebuie să se prezinte la locul de muncă în vederea reluării activității.
Făcând aplicațiunea corespunzătoare a acestei concluzii la situația din speță, este evident că începând cu 30.03.1999 sau cel mai târziu de la data de 23.11.1999, recurenta-reclamantă era obligată să-și reia activitatea și să-și îndeplinească îndatoririle de serviciu ce-i reveneau.
Recurenta trebuia să acționeze astfel deoarece suspendarea contractului de muncă prevăzută de art. 16 din Legea nr. 1/1970 opera de drept, la fel întâmplându-se și cu încetarea măsurii suspendării. Mai precis, și încetarea suspendării intervenea tot de drept, ca efect al aplicării principiului simetriei formelor actelor juridice.
Cu toate acestea, ea nu s-a prezentat la locul de muncă, rămânând în pasivitate în perioada următoare datelor amintite anterior.
Prin urmare, în mod legal și temeinic Tribunalul a constatat încetarea suspendării contractului individual de muncă al recurentei-reclamante.
Chiar dacă ar fi adevărat că în cursul anului 2000, la 06 aprilie, intimata-pârâtă ar fi introdus o nouă plângere penală împotriva recurentei-persoană fizică (de data aceasta pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 din Codul Penal), aceasta nu înseamnă că ar fi dispărut temeiul obligației autoarei acțiunii de a se prezenta la locul de muncă și nu semnifică nici faptul că atitudinea sa de pasivitate nu ar mai trebui sancționată.
Dimpotrivă, tocmai ca urmare a situației create prin acest comportament delăsător al recurentei, nu se poate concluziona că în cazul ei a intervenit o nouă suspendare de drept a contractului individual de muncă, consecință a celei de-a doua plângeri penale depusă contra ei de intimata-persoană juridică. Aceasta deoarece raporturile de muncă dintre părți nu fuseseră reluate și nu se aflau în derulare din vina recurentei, care nu a înțeles să-și execute obligația premenționată până la data formulării celei de-a doua plângeri. Or, suspendarea unui contract individual de muncă putea interveni doar dacă subzistau raporturile de muncă dintre părți, căci nu se poate suspenda decât o situație care preexistă și se află în curs de desfășurare.
Iată de ce nu are nici un fel de relevanță juridică în speță existența acestei a doua plângeri penale și faptul că ea a fost soluționată după intrarea în vigoare a dispozițiilor art. 52 alineatul 1 lit. c din Codul Muncii.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat, instanța de fond admițând în mod just excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 30.12.1997-06.12.2004.
Sub acest aspect trebuie arătat că acțiunea ce face obiectul prezentului proces, prin care s-a solicitat și plata drepturilor bănești cuvenite reclamantei începând cu 30.12.1997 la zi, a fost introdusă la data de 07.12.2007.
Or, în considerarea dispozițiilor art. 166 din Codul Muncii (pentru intervalul de timp de după 01.03.2003, de când este în vigoare Legea nr. 53/2003), respectiv a prevederilor art. 1, 3, 7 și 12 din Decretul nr. 167/1958 (pentru perioada 30.12.1997-01.03.2002), dreptul la acțiune în sens material al recurentei-reclamante cu privire la sumele de bani ce i s-ar fi cuvenit cu titlu de salarii este prescris, întrucât nu a fost exercitat în termenul legal de 3 ani. Pretențiile de natură salarială puteau fi formulate doar în cadrul acestui interval de timp de 3 ani, calculat regresiv de la data depunerii cererii de chemare în judecată.
Aceasta este concluzia ce se impune în cauză prin interpretarea sistematică, logică și gramaticală a dispozițiilor legale precitate.
Rezultă că autoarea acțiunii putea solicita despăgubiri bănești doar pentru perioada cuprinsă între 07.12.2004 și data introducerii cererii de chemare în judecată.
Argumentele care au justificat înlăturarea primului motiv de recurs demonstrează netemeinicia și a ultimului motiv al căii de atac exercitată în pricina de față, fiind necesare totuși anumite precizări
Contractul individual de muncă este unul sinalagmatic, caracteristica sa esențială fiind aceea a reciprocității și interdependenței obligațiilor ce revin părților.
Așa fiind, înseamnă că persoana care are calitatea de angajat poate pretinde plata drepturilor salariale doar dacă a muncit, adică și-a îndeplinit obligațiile și sarcinile de serviciu care îi reveneau.
S-a arătat în cele ce preced, însă, că de la data suspendării lor inițiale și până în prezent, raporturile de muncă dintre părți nu s-au mai derulat, iar recurenta-reclamantă nu a mai prestat activități în favoarea intimatei-pârâte. Ca atare, nu este îndreptățită să solicite despăgubiri.
Referitor la demersurile pe care recurenta-reclamantă le-ar fi întreprins în perioada 2002-2007 pentru a fi reîncadrată în muncă, demersuri cărora intimata-persoană juridică nu le-ar fi dat curs, este necesar a releva faptul că poziția acesteia din urmă este absolut justificată. Întrucât vreme îndelungată (aproape 3 ani) autoarea acțiunii nu a înțeles să-și execute obligațiile ce-i reveneau față de intimata-pârâtă în temeiul contractului individual de muncă (îndatoririle de serviciu) și nici nu a depus vreo diligență în acest sens, intimata-pârâtă era îndreptățită să procedeze în sensul precitat.
Aceasta cu atât mai mult cu cât formulase o nouă plângere penală contra recurentei-reclamante pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 246 din Codul Penal.
Or, nici până în prezent nu s-a făcut dovada modului în care s-a rezolvat această cauză penală, adresa nr. 3467/VIII - 1/2007/22.10.2007 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 6 neavând nici un fel de relevanță, deoarece din conținutul ei nu rezultă că s-ar fi constatat nevinovăția recurentei, astfel cum cere art. 52 alineatul 2 din Codul Muncii coroborat cu art. 52 alineatul 1 lit. c din același cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă (), împotriva sentinței civile nr. 309 din 14 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 38678/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ, prin Direcția de Poștă
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 03.12.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex./29.12.2009.
Jud. fond:,
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
