Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 849/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILA NR. 849/R/2009
Ședința publică din 25 martie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Andrea Chiș
JUDECĂTORI: Andrea Chiș, Ana Ionescu Eugenia Pușcașiu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat dereclamanții, jr.,împotriva deciziei civile nr. 574 din 4 noiembrie 2008 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr-, privind și peintimații pârâți Statul Român prin Consiliul Local al municipiului C-N, și, având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.
dezbaterilor și concluziile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 19 martie 2009, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.4387/2008 a Judecătoriei Cluj -N,a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de către reclamanții si, decedat la data de 15.01.2006, continuată de, jr. și, n contradictoriu cu pârâții Statul R prin Consiliul Local al Municipiului C-N, si, reclamanții fiind obligați la plata către pârâții si a sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul reținut că, mobilul situat in C-N,-, jud. C, compus din casă și teren în suprafață de 130 stj.p., înscris inițial în CF nr. 104 C, sub nr. crt., nr. top 258 constituit proprietatea numiților si soția născ, antecesorii reclamanților și a fost naționalizat și trecut în proprietatea Statului Român și în folosința Sfatului Popular al orașului C, în baza Decretului nr. 92/1950 și a listei anexa la acesta.
Dreptul de proprietate al Statului Raf ost intabulat în CF cu încheierea nr. 7315 din 10.11.1957, după care, imobilul a fost dezmembrat si transcris ulterior în CF nr. - si - C, conform copiei CF de la filele 13-14 din dosarul cauzei, fiind, lterior împărțit pe apartamente, din care apartamentul nr. 3 fost transcris in CF ind. nr. - C-N, cu nr. top. nou 258/III, având părțile indivize comune înscrise în CF col. nr. - și fiind înstrăinat de Consiliul local al mun. C-N, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 30056 din 23.10.1996, către pârâții și soția, chiriași.
Prin Sentința civilă nr. 420/2001, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 8969/2001, a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanții si, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari tabulari împotriva pârâtului Consiliul local al municipiului C-N și în consecință: s-a constatat că trecerea în proprietatea Statului Rai mobilului situat în C-N, str. - -, fosta -, nr. 27, înscris inițial in CF 104 C, nr. top 258, s-a făcut fără titlu valabil; s-a dispus rectificarea înscrierilor din CF 104 C, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român în privința parcelei cu nr. top 258/2 și reînscrierea dreptului de proprietate al antecesorilor reclamanților, precum si rectificarea înscrierilor din CF col. nr. - si CF ind. -, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român în privința apartamentelor 1, 2, 4, 5, 7 și 8 și reînscrierea dreptului de proprietate al antecesorilor reclamanților.
Dispozițiile hotărârii judecătorești mai înainte menționate au fost menținute prin Decizia civila nr. 66/2002 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. 1262/2002, prin care s-a mai dispus intabularea in CF a dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentelor sus enumerate.
Față de cele mai sus reținute, afirmațiile pârâților și, conform cărora cele doua hotărâri judecătorești nu privesc și apartamentul nr. 3 din același imobil, nu pot fi primite de instanța, întrucât preluarea abuzivă nu poate privi decât întreg imobilul, iar nu numai apartamentele pentru care s-a solicitat si dobândit de către reclamanți repunerea părților în situația anterioară și respectiv intabularea in CF a dreptului lor de proprietate.
Este adevărat că reclamanții nu au solicitat repunerea în situația anterioară și în privința apartamentului 3 din imobil, care era deja cumpărat de pârâții, însă aceasta nu are relevanță asupra preluării abuzive a întregului imobil, deoarece, în cazul în care reclamanții ar fi formulat aceleași solicitări, încă de la început, prezentul litigiu nu si-ar mai fi găsit justificarea.
Asa fiind, primul din cele două motive pentru care reclamanții au solicitat anularea Contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâții si au dobândit imobilul în litigiu se verifică și anume acela că Statul R nu era adevăratul proprietar al imobilului la data vânzării.
Cu toate acestea, hotărârile judecătorești sus menționate sunt ulterioare datei la care Statul Român și pârâții și au contract și deci nulitatea actului de preluare poate conduce la anularea contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului nr. 3 numai în situația în care cumpărătorii au fost de rea credință la data contractării, întrucât în cauză devin incidente dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, conform cărora actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.
Or, raportat la dispozițiile art. 1899 alin. 2, art. 1698 alin. 1 si art. 486. civ. trebuie considerat că legea recunoaște beneficiul bunei-credințe aceluia care, dobândind de la un altul un bun imobil, în baza unui titlu în principiu să transmită proprietatea, nu a cunoscut viciile titlului, care, în realitate, sunt de natură a atrage nevalabilitatea actului juridic translativ de proprietate.
Din această perspectivă, instanța a reținut că Statul Român era, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, proprietar tabular, ceea ce este de natură a induce credința dobânditorilor imobilului că au contractat cu un veritabil proprietar, în condițiile în care cumpărătorii nu aveau nici o calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului.
Faptul ca dobânditorii au declarat în răspunsul la întrebarea nr. 3 din interogatoriul formulat de reclamanți că nu au verificat proprietarul tabular din momentul încheierii contractului, ori că acesta ar fi fost, nu poate fi apreciat în mod singular ca echivalentul relei-credințe a acestora, deoarece ambii cumpărători au declarat în același timp că au verificat dacă imobilul se află pe lista imobilelor revendicate, unde acesta nu era înscris.
In acest sens, deși reclamanții au susținut că au solicitat restituirea apartamentului nr. 3 din imobilul în discuție in temeiul Legii nr. 112/1995, precum și că imobilul în litigiu a fost înscris în listele publice privind imobilele revendicate de foștii proprietari, instanța a reținut ca susținerile lor nu au fost susținute de dovezi, în condițiile art. 1169. civ.
Astfel, cererea depusă la dosarul cauzei de către reclamanți a fost formulată la data de 26.05.1996 de numita, care, din probele administrate, rezultă că nu a acționat în numele și pe seama reclamanților, certificatul ei de moștenitor nr. 373/06.07.1995 după defunctul fiind anulat prin sentința civilă nr. 4436/2004 pronunțată de Judecătoria Cluj -N în dosarul nr. 297/2004, menținută de decizia civilă nr. 2102/A/2004 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. 8188/2004, chiar la solicitarea reclamanților și.
În pofida faptului că a existat, totuși, o cerere de restituire a cotei departe din imobilul situat în C-N, str. -. - nr. 27, chiar formulată de altă persoană decât reclamanții, aceștia nu au dovedit că imobilul în litigiu a fost înscris în listele publice privind imobilele revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, afișate la Consiliul local al municipiului C-N, pentru a se putea deduce reaua credință a pârâților cumpărători. Și aceasta, pentru că, din coroborarea adresei nr. 947/303/23.01.2007 a Direcției Fondului Imobiliar de Stat al Municipiului C-N și lista depusă de reclamanți la filele 118-120 din dosarul cauzei, rezultă că doar imobilul de pe-, care a fost solicitat în cuprinsul aceleiași cereri de restituire formulată de numita, fost înscris pe lista afișată public, iar nu și cel situat pe fosta str. -. - nr. 27, ceea ce confirmă susținerile dobânditorilor, conducând la concluzia ca aceștia au fost de bună-credință.
În sfârșit, față de împrejurarea că dobânditorii și și-au intabulat în CF dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu încă din anul 1997, iar reclamanții au acționat în sensul restituirii lui în natură pentru prima dată prin notificarea înregistrată sub nr. 580/20.07.2007 la Biroul Executorului judecătoresc, spre a fi comunicată Consiliului local al municipiului C-N, fără nici un demers anterior pentru a-i atenționa să nu cumpere, ori notarea intenției lor în cartea funciară, instanța nu poate considera decât că pârâții și au fost îndreptățiți a considera că nu există nici o legală la cumpărarea apartamentului ce le fusese anterior închiriat, ceea ce caracterizează conduita lor ca fiind de bună credință în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru aceste considerente, instanța a respins acțiunea formulată de reclamanți în întregime ca neîntemeiată.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispozițiilor art.274 proc.civ. instanța a obligat pe reclamanți la plata către pârâții și a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Prin decizia civilă nr. 574 din 4.11.2008 a Tribunalului Cluj,apelul reclamanților a fost respins ca nefundat, aceștia fiind obligați să le plătească intimaților și cheltuieli de judecată în apel în sumă de 6700 lei.
În considerentele acestei decizii, tribunalul reținut că, potrivit art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, sunt nule absolut actele juridice de înstrăinare a unor imobile preluate de stat fără titlu, excepție făcând cazul în care aceste acte au fost încheiate cu bună credință.
Indiferent de sarcina probei, la dosarul primei instanțe există suficiente probe care au fost administrate în legătură cu buna sau reaua credință.
Așadar, este nerelevantă prezumția relei credințe invocate de reclamanți, ca excepție consacrată de Legea 10/2001 de la principiul bunei credințe.
Cert este că, din probele administrate, se poate reține buna credință a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, tribunalul a reținut, la fel ca și judecătoria, că pârâții au efectuat demersurile necesare informării asupra bunului imobil pe care doreau să îl cumpere în temeiul Legii 112/95.
Anterior încheierii contractului, aceștia s-au interesat despre împrejurarea revendicării imobilului, așa cum reiese din interogatoriu.
Nu s-a depus la dosar o listă în care imobilul să fie înscris ca și imobil revendicat, din singura listă depusă la dosar neputându-se identifica imobilul ca fiind revendicat.
De altfel, reclamanții nici nu au solicitat restituirea imobilului în temeiul Legii nr.112/1995, ci doar în temeiul Legii 10/2001, când contractul de vânzare-cumpărare era deja încheiat, acesta fiind perfectat în anul 1996.
Tribunalul a reținut, totuși, că imobilul a fost revendicat de către o altă persoană decât reclamanții, însă acesteia i-au fost acordate despăgubiri, ceea ce înseamnă că imobilul se putea vinde în temeiul Legii nr. 112/1995.
Este adevărat că reclamanții au obținut în justiție câștig de cauză într-un proces împotriva Statului Român, prin care s-a constatat nulitatea titlului statului, însă și acest proces a fost finalizat după încheierea contractului de vânzare cumpărare, hotărârea judecătorească pronunțată nefiind opozabilă pârâților.
În ceea ce privește critica reclamanților referitoare la aplicarea principiuluiresoluto jure dantis resolvitur jus accipiens, tribunalul a reținut că art. 46 alin.2 din Legea nr. 10/2001 a consacrat o veritabilă excepție de la acest principiu, contractarea cu bună-credință salvând actul de la reținerea nulității.
Deși reclamanții au urmat întreaga procedură legală de restituire, tribunalul a reținut că aceasta a fost declanșată doar din momentul intrării în vigoare a Legii nr.10/2001. Procedura de restituire efectuată în baza Legii 112/1995 nu a fost făcută în numele reclamanților, prin urmare, nu le profită, astfel că reclamanții pot contesta cu succes în temeiul legii speciale doar actele efectuate după depunerea notificării în temeiul Legii 10/2001.
Atâta timp cât, în cauză, s-a reținut buna credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții nu mai pot beneficia de restituirea în natură a imobilului, ci doar de despăgubiri stabilite în temeiul Titlului VII din Legii 247/2005, în raport cu valoarea de piață a acestuia.
Desigur că altfel poate sta situația în cazul unei acțiuni întemeiată pe dreptul comun de revendicare prin compararea titlurilor reclamanților și a pârâților, reclamanții fiind în posesia unei hotărâri judecătorești de constatare a nulității titlului statului, însă o comparare de titluri nu poate fi avută în vedere în dosar, deoarece obiectul cauzei este constatarea nulității contractului, or contractele nu pot fi anulate.
Cu referire la practica, tribunalul a reținut că prezenta cauză nu este identică cu cele invocate de reclamanți, practica menționată putând fi invocată într-o acțiune în revendicare bazată pe compararea titlurilor și nu într-una de nulitate a contractelor.
Referitor la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție,tribunalul a reținut că aceasta este contradictorie, cel puțin până la motivarea Deciziei nr.33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii.
Împotriva acestei decizii, au declarat în termen legal recurs reclamanții,solicitând modificarea ei, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței apelate, cu consecința admiterii acțiunii.
În motivarea recursului lor, reclamanții învederează că instanțele de fond în mod greșit nu au făcut aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, considerându-l paralizat de principiul bunei credințe a pârâților cumpărători.
În realitate, câtă vreme s- constatat în mod irevocabil nulitatea titlului statului, se impune desființarea actelor subsecvente, nesubzistând apărarea pârâților cumpărători, în sensul inopozabilității acelei hotărâri judecătorești, câtă vreme aceștia nu aveau calitate într-o acțiune în care reclamanții tindeau să dovedească nevalabilitatea titlului statului vânzător.
Pârâții cumpărători sunt, oricum, de rea credință, întrucât a fost formulată o cerere de retrocedare imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta fiind trecut pe lista privind imobilele revendicate în baza acestei legi, împrejurarea că cererea a fost făcută de o altă persoană decât reclamanții, în nume propriu, neavând nicio relevanță, câtă vreme reclamanții nici nu puteau formula o astfel de cerere, neavând calitatea de cetățeni români cerută de legea specială.
Prezumția bunei credințe cumpărătorilor, instituită de art. 46 din Legea nr.10/2001 este una relativă, putând fi răsturnată prin proba contrară, în urma analizării conduitei active sau pasive a subdobânditorilor, aceștia din urmă având obligația de a-și dovedi conduita activă, cei ce au avut o conduită pasivă urmând a fi sancționați în consecință. De altfel, normele de aplicare a acestei legi prevăd expres că, în cazul înstrăinărilor intervenite după introducerea normei ce permite cenzurarea de către instanțele judecătorești valabilității titlului statului în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, menținerea sau anularea actului translativ de proprietate este condiționată de dovedirea bunei credințe cumpărătorului în momentul înstrăinării, fiind vorba, așadar, de o excepție de la regulă prezumării bunei credințe. Așadar, sarcina probei se împarte între persoana îndreptățită și subdobânditor.
Pârâții cumpărători au avut o conduită pasivă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, neverificând situația juridică imobilului, acesta fiind trecut pe lista imobilelor revendicate în temeiul Legii nr. 112/1995, ei recunoscând la interogator că nu au consultat cuprinsul cărții funciare sau listele afișate în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce-i face să fie de rea credință, cu atât mai mult cu cât, din simpla lecturare cuprinsului cărții funciare, aceștia puteau cunoaște împrejurarea că imobilul a fost proprietatea antecesorilor reclamanților.
De altfel, buna credință pârâților cumpărători trebuie să îmbrace forma erorii comune, invincibile, pentru înlătura principiul desființării actului subsecvent, or nu se poate vorbi despre așa ceva, câtă vreme aceștia nici măcar aceștia nu au consultat cuprinsul cărții funciare la data când au contractat.
Prezintă, de asemenea, relevanță și împrejurarea că pârâții cumpărători și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară asupra apartamentului litigios abia după ce reclamanții au exercitat acțiunea de drept comun și după ce a fost pronunțată deja hotărârea privind constatarea nevalabilității actului de preluare, înscrisă deja în cartea funciară de către reclamanți, toate aceste aspecte scăpând instanțelor de fond.
În plus, din jurisprudența Convenției Europeană a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că, în situația în care se compară titlul fostului proprietar cu cel al subdobânditorului, trebuie să obțină câștig de cauză fostul proprietar.
Raportat la jurisprudența recentă Curții Europene, respectiv cauzele și, precum și la motivarea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, puse de curte în discuția părților, reclamanții au arătat că se impune compararea titlurilor, că, din motivarea recursului în interesul legii, rezultă cu prisosință necesitatea cercetării bunei credințe, ori aceasta nu subzistă în cauză, din considerentele deja învederate în motivele de recurs.
Întrucât, în perioada cuprinsă între termenul de judecată în care a fost amânată pronunțarea și data la care aceasta a fost amânată, intrat în vigoare Legea nr. 1/2009 de modificare a Legii nr.10/2001, în urma repunerii cauzei pe rol, curtea pus în discuția părților posibila incidență a acestei legi asupra prezentei cauze și împrejurarea dacă ea contravine sau nu tratatelor și convențiilor privind drepturile omului la care România este parte, reclamanții răspunzând în sensul că noua lege nu se aplică acelor cauze care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării ei în vigoare, însă, oricum, modificările legislative nu sunt de natură conduce spre altă soluție, câtă vreme vorbesc despre buna credință, ca prezumție relativă, ce a fost răsturnată prin probele propuse de reclamanți. Noua lege, departe de clarifica reglementările interne în raport cu cele internaționale, prevede în favoarea subdobânditorului dreptul de încasa despăgubiri la valoarea de piață, în măsura în care titlul său este desființat, ceea ce nu se recunoaște fostului proprietar. Nu poate fi vorba despre înlăturarea aplicabilității art. 20 din Constituție privind prevalența tratatelor ori a art. 1 din Protocolul 1 privind apărarea dreptului la un bun prin noua lege, întrucât aceasta nu face altceva decât să reitereze necesitatea analizării bunei credințe cumpărătorilor.
Pârâții, prin întâmpinările depuse, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând, în esență, împrejurările reținute deja de instanțele de fond.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și a celor de ordine publică puse de curte în discuția părților, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9. pr. civ. curtea apreciază că acesta nu este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, în esență, recursul reclamanților se fundamentează pe neaplicarea principiului desființării actului subsecvent, interpretarea bunei sau relei credințe a pârâților cumpărători și respectarea dreptului de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul 1.
Referitor la aplicarea principiului desființării actului subsecvent,aplicarea acestuia este înlăturată de eroarea comună, invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a transmițătorului.
II.În ceea ce privește, însă, interpretarea bunei credințe a cumpărătorilor, foști chiriași,așa cum au reținut instanțele de fond, se pune problema aplicabilității legilor speciale de reparație, respectiv a dispozițiilor art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, 45 alin. 2 după republicare, precum și a normelor de aplicare a acestor texte, precum și a Legii nr. 112/1995.
Așa cum rezultă din aceste dispoziții, buna credință se raportează la momentul încheierii contractului, iar, în ceea ce privește perioadele de timp în care acest tip de contracte au fost încheiate, legiuitorul distinge între cele încheiate înainte și după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
Aceasta, deoarece, până la acest moment, buna credință se raportează la interpretarea rezultând din dispozițiile HG nr. 20/1996, republicată, în sensul că se apreciază ca fiindpreluare cu titlua unui imobil cea care a avut la bază un act normativ ale cărui dispoziții au fost respectate, iar, în ceea ce privește Decretul nr. 92/1950, se precizează expres necesitatea ca imobilul să fi fost trecut în anexa decretului de naționalizare, iar proprietarul să nu fi fost o categorie exceptată în sensul art. II din decret.
Referitor la contractele încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, art. 6 alin. 1 din lege vorbește depreluare cu sau fără titlu valabil, fiind fără titlu valabil inclusiv acea preluare care a avut loc în temeiul unui act normativ ce contravenea Constituției sau tratatelor internaționale privind drepturile omului la care România era parte, Decretul nr. 92/1950 contravenind Constituției anului 1948, ce ocrotea dreptul de proprietate particulară (art. 8), permițând doar exproprierea pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție (art. 10). Distincția referitoare la perioada de timp în care a fost încheiat contractul prezintă importanță nu doar din punctul de vedere al modului de interpretare al bunei credințe, ci și al probațiunii acesteia, întrucât, în ceea ce privește perioada de după intrarea în vigoare a legii privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, buna credință a cumpărătorului nu se mai prezumă, întrucât, de fapt, majoritatea preluărilor au fost făcute fără titlu valabil în sensul legii, pentru că legile de preluare contraveneau constituțiilor ce ocroteau proprietatea particulară și tratatelor la care România era parte, cumpărătorii neputând invoca necunoașterea legii.
Contractul obiect al prezentului litigiu a fost încheiat la data de 23.10.1996, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, imobilul fiind trecut în anexa Decretului nr. 92/1950, însă fiind preluat de la persoane exceptate de la naționalizare (proprietarii tabulari fiind unul intelectual, iar celălalt casnică), așa cum rezultă din considerentele sentinței civile nr. 420/2001 a Tribunalului Cluj, irevocabilă, ce a constatat preluarea imobilului fără titlu, nedovedindu-se în cauză că pârâții cumpărători ar fi cunoscut calitatea foștilor proprietari tabulari care-i excepta de la aplicarea decretului de naționalizare, Statul fiind proprietar tabular încă din data de 10 noiembrie 1957, cu încheierea nr. 7315 cf.
Imobilul a fot solicitat spre restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, de către o persoană despre care s-a dovedit ulterior încheierii contratului că nu era îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii, însă, oricum, imobilul nu a fost trecut în listele afișate privind imobilele solicitate în temeiul legii speciale de restituire, cererea referindu-se la două imobile, cel în litigiu, de pe str. -. - nr. 27 și un al imobil situat în C N,-, doar acesta din urmă fiind trecut pe liste. Oricum, imobilul nu era liber, nici la data de 22 decembrie 1989, nici la data intrării în vigoare a legii speciale, fiind ocupat de pârâții persoane fizice în temeiul contractului de închiriere nr. 45682/11.10.1973, prin urmare, nu putea fi restituit în natură, contractul de vânzare cumpărare fiind încheiat după expirarea termenului de 6 luni prev. de art. 14 din lege.
Așadar, verificând conținutul bunei credințe raportat la legile speciale de restituire, se constată, așa cum corect au reținut instanțele de fond că aceasta subzistă, imobilul fiind preluat de stat în temeiul unui act normativ, fiind trecut în anexa decretului de naționalizare, chiriașii necunoscând și neavând posibilitatea de a verifica calitatea foștilor proprietari de persoane exceptate, statul fiind proprietar tabular, imobilul fiind ocupat în temeiul unui contract de închiriere anterior anului 1989, nefiind trecut pe lista celor solicitate în temeiul legii speciale și neexistând, oricum, obligația de a aștepta verificările efectuate în temeiul acesteia privind posibilitatea restituirii în natură, câtă vreme, potrivit legii, imobil nu era restituibil în natură. O eventuală lipsă de diligență a pârâților echivalează cu reaua credință în măsura în care, cu diligențele cuvenite, aceștia puteau afla împrejurările deja amintite, o atitudine de genul neverificării pentru a nu afla fiind sancționată de lege doar în măsura în care existau împrejurări ce puteau fi relevate cu diligențele necesare.
Data la care pârâții și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară nu prezintă relevanță în cea ce privește valabilitatea contractului, de aici neputându-se trage vreo prezumție judiciară în sensul art. 1203. civ. privind reaua lor credință la momentul încheierii acestuia.
B credință înlătură conform legii speciale efectul desființării actului subsecvent.
III. a) Cu privire la prevalența tratatelor privind drepturile omului, în sensul art. 20 alin. 2 din Constituție, jurisprudența completului de judecată (a se vedea, de exemplu, decizia civilă nr. 439 din 1 martie 2007, pronunțată în dosarul nr-), a fost în sensul că există o neconcordanță între legislația internă și art.1 din Protocolul nr. 1.
Astfel, independent de valabilitatea contractului de închiriere și buna credință a pârâtului cumpărător, completul a apreciat că se impune constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, deoarece legislația internă contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 privind dreptul la un bun, iar, în aplicarea principiilor generale de drept, se impune recunoașterea prevalenței dreptului fostului proprietar.
În argumentarea acestui punct de vedere, curtea a plecat de la jurisprudența CEDO în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, avându-se în vedere cauzele pronunțate împotriva României, în special cauza Păduraru.
În analiza condițiilor art.1, CEDO a sancționat Statul Român, de regulă, pe tărâmul proporționalității dintre dreptul încălcat și ingerință, apreciind că nu există o astfel de proporționalitate câtă vreme fostul proprietar nu se bucură de o indemnizare efectivă pentru privarea sa de bun, întrucât nici Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu stabilește despăgubiri echitabile, Fondul Proprietatea nefiind unul funcțional în prezent (a se vedea, de exemplu, cauzele Străin contra României, Porteanu contra României, Davidescu contra României). Astfel, s-a constatat 1)existența unui bun, datorită, de regulă, împrejurării că o hotărâre judecătorească irevocabilă recunoștea dreptul fostului proprietar, 2a) existența unei ingerințe, constând în aceea că bunul a fost înstrăinat fostului chiriaș, b) a împrejurării că ingerința este prevăzută de lege, c) a scopului legitim, constând în apărare bunei credințe, d) dar lipsa unei proporționalități între dreptul încălcat și scopul legitim, din considerentele deja arătate.
În cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a adoptat o argumentație diferită. Astfel, curtea a făcut o distincție între situația juridică a apartamentelor înstrăinate după admiterea acțiunii în revendicare și a celor înstrăinate anterior exercitării acțiunii, în această din urmă situație apreciind că subzistă condiția existenței bunului sub forma unuiinteres patrimonial, întrucât jurisprudența constantă a instanțelor admitea acțiunea în revendicare a fostului proprietar. În plus, conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ersoanele p. proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, nefiind vorba, deci, de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept. Curtea a subliniat, de asemenea, că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului, aceste elemente dovedind faptul că reclamantul era titularul unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român și care era protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
În cazul în speță, subzistă condiția existenței unui bun, pentru că dreptul de proprietate al reclamanților a fost recunoscut irevocabil prin hotărâre judecătorească.
În ceea ce privește condiția existenței unei ingerințe, aceasta este evidentă, constând în înstrăinarea bunului pârâților persoane fizice.
În cauza Păduraru, însă, spre deosebire de alte cauze, Curtea Europeană s-a oprit la condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege, sancționând statul R pe tărâmul principiului legalității, pe motiv că a avut o legislație inconsecventă, nerespectându-și obligația pozitivă rezultând din textul aliniatului 2 al art. 1 al Protocolului nr. 1, în sensul că, o dată ce a adoptat o soluție legislativă în această materie, să o implementeze cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă aplicarea acestei soluții.
În ceea ce privește respectarea obligației pozitive de către stat, în nici un caz nu se poate aprecia că măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente, întrucât noțiunea de "titlu", ca și cea de "bună credință" au fost definite diferit în succesiunea legilor în timp (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001), ceea ce a dus la o situație indisolubilă, în sensul că imobilele au fost vândute deoarece erau considerate ca fiind preluate cu titlu în momentul vânzării, iar apoi fără titlu, în virtutea unor interpretări rezultând din acte normative adoptate ulterior.
Este vorba, deci, de o concurență între interesele fostului proprietar și cele ale chiriașilor care au cumpărat imobilul, instanțele fiind chemate să soluționeze acest conflict declanșat de o legislație inconsecventă.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, erau considerate admisibile acțiunile în revendicare introduse de fostul proprietar împotriva cumpărătorilor, doar eroarea comună putând duce la respingerea unei astfel de acțiuni, instanțele apreciind, însă, că aceasta nu subzista în cazul imobilelor preluate de stat.
După intrarea în vigoare a acestei legi, însă, acțiunile în revendicare au fost considerate inadmisibile, pe bună dreptate, în condițiile în care chiar Legea nr. 213/1998, în art. 6 lin. 2 prevede că acțiunile de drept comun în revendicare sunt admisibile în măsura în care nu există legi speciale de reparație, deși art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 recunoaște dreptul de proprietate în cazul preluării fără titlu valabil în lumina dispozițiilor ei.
În aceste condiții, singura șansă a fostului proprietar de a obține restituirea în natură a imobilului, era întoarcerea acestuia în patrimoniul statului, ceea ce nu este posibil decât în cazul desființării contractelor de vânzare cumpărare.
În rezumat, statul român s-a dovedit nu coerent, ci, dimpotrivă, discreționar, în a aprecia, în decursul timpului, dacă a preluat sau nu cu titlu (valabil) imobilele, înstrăinând, ca în cazul în speță, numite imobile, considerând preluarea cu titlu, pentru ca apoi să revină, să recunoască dreptul vechiului proprietar asupra imobilului deja vândut.
Instanțele sunt puse în situația de a aprecia dacă legile adoptate în timp au contravenit sau nu art. 1 din Protocolul nr. 1 și care anume în concret au contravenit acestui protocol.
Curtea a apreciat că, atât Legea nr. 112/1995, care a definit restrictiv față de interpretările ulterioare ale aceluiași legiuitor noțiunea de preluare cu titlu, cât și art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială, art. 45 alin. 2 în cea actuală, față de dispoziția cuprinsă în art. 2 din aceeași lege, contravin art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere prevalența Convenției, curtea (aplicând jurisprudența sa anterioară, a se vedea decizia civilă nr. 2368/2006, dosar nr-), a apreciat că, în conflictul dintre interesul vechiului proprietar și cel fostului chiriaș cumpărător trebuie recunoscut dreptul de proprietate al fostului proprietar, întrucât chiriașul nu a dobândit un drept de proprietate cumpărând de la un neproprietar, nefiind întrunite condițiile erorii comune, invincibile.
În ceea ce privește dreptul la un bun al chiriașului de a cumpăra imobilul, în cazul Raicu contra României, curtea a recunoscut existența unui bun doar în considerarea împrejurării că petiționarul câștigase irevocabil un proces, respingându-se acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, iar hotărârea a fost desființată apoi în recurs în anulare, deci numai în considerarea împrejurării că o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată de o instanță română a recunoscut dreptul de proprietate, respingând acțiunea în desființarea contractului de vânzare cumpărare, astfel că desființarea acestuia pe calea recursului în anulare constituie o ingerință nejustificată din partea statului.
Cu alte cuvinte, opinia curții a fost în sensul că nu sunt aplicabile dispozițiile legii speciale privind înlăturarea aplicării principiului desființării actului subsecvent prin buna credință a subdobânditorului interpretată în sensul legilor speciale de restituire.
b)În prezent, însă, situația este diferită, întrucât, între timp, Înalta Curte de Casație și Justiție, a pronunțat în Secții Unite decizia nr. 33/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 108 din 23 februarie 2009, privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Este adevărat că ÎCCJ a fost sesizată și hotărârea ei privește uniformizarea jurisprudenței în materia admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun sub imperiul legii speciale (Legea nr. 10/2001), și nu cu privire la problema valabilității contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu foștii chiriași, însă, în cuprinsul acestei decizii, instanța supremă a făcut referire și la situația subdobânditorilor și a valabilității contractelor de vânzare cumpărare ale acestora, iar, în ceea ce privește valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare, a subliniat permanent necesitatea analizării bunei credințe a terțului dobânditor în conformitate cu dispozițiile legilor speciale de restituire, apreciind că nu se poate face abstracție de efectele create prin aplicarea acesteia.
În ceea ce privește titlul terțului subdobânditor, instanța supremă a statuat în sensul că, "atunci când există neconcordanțe între legea internă și prevederile Convenției, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc."
Mai adaugă înalta curte că "nu este exclus ca ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice", că "aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane", concluzionând că statul trebuie să-i plătească în această situație reclamantului, adică fostului proprietar sau moștenitorului acestuia "despăgubiri bănești", măsurile reparatorii prevăzute de legea internă fiind "iluzorii" (sens în care a fost și practica completului de judecată, a se vedea decizia civilă nr. 101 din 23 martie 2009, pronunțată în dosarul nr-, precum și jurisprudența anterioară citată în cuprinsul acesteia, p. 6).
Cu alte cuvinte, în concurența dintre dreptul fostului proprietar sau al moștenitorilor acestuia și cel al cumpărătorului fost chiriaș, spre deosebire de jurisprudența anterioară a completului de judecată, ÎCCJ apreciază că trebuie să prevaleze cel al subdobânditorului, acordându-se eficiență principiului bunei credințe.
ÎCCJ trimite, implicit, și laprocese pe rol privind constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare, atunci când vorbește de legitimă a subdobânditorului, deci când acesta nu beneficiază încă de hotărâre judecătorească de respingere a acțiunii în constatarea nulității, dar are un proces a cărui finalitate poate fi anticipată dintr-o jurisprudență relativ constantă a instanțelor în sensul menținerii actului subsecvent ca urmare a interpretării bunei credințe într-un anume sens, relativ uniform din perspectiva jurisprudenței. ÎCCJ reține inclusiv cauza Păduraru în cuprinsul deciziei sale, care, așa cum rezultă din cuprinsul ei, vorbește de o jurisprudență diversificată în acest sens, adevărat, mai cu seamă datorită modificărilor legislative, și, cu toate acestea, vorbește de posibilitatea unei jurisprudențe constante.
Curtea apreciază, raportat la aceste considerente că se poate vorbi de o jurisprudență constantă în ceea ce privește interpretarea bunei credințe, raportat la legea specială în vigoare la momentul încheierii contractului, cu atât mai mult cu cât, în ceea ce privește Decretul nr. 92/1950, normele de aplicare a Legii nr. 112/1995 sunt foarte clare.
Fiind vorba de o speranță legitimă în sensul deciziei ÎCCJ, iar, într-o acțiune de drept comun, prevalând dreptul subdobânditorului, soluția nu poate fi decât de schimbare a jurisprudenței completului, în sensul verificării condiției bunei credințe și respingerii acțiunii în constatarea nulității contractului în condițiile subzistenței ei raportat la textul legilor speciale de restituire.
c) Potrivit art. 329 alin. ultim pr.civ. "dezlegarea dată problemelor de drept judecate" prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii "este obligatorie pentru instanțe".
Se pune problema dacăacest caracter obligatoriu vizează doar dispozitivul sau și considerentele acestei decizii. În opinia curții, caracterul obligatoriu vizează inclusiv considerentele, dovada cea mai clară constituind-o împrejurarea că aceste decizii se publică în urma motivării în Monitorul Oficial, doar de la aceasta dată (plus 3 zile, dacă este vorba de interpretarea unor legi) producându-și efectul obligatoriu. Dacă ar fi fost suficient doar dispozitivul hotărârii pentru ca aceasta să-și producă efectul obligatoriu, legiuitorul nu ar mai fi prevăzut necesitatea motivării și a publicării acesteia în Monitorul Oficial.
În plus, există și un argument de logică juridică. Câtă vreme înalta curte și-a bazat hotărârea inclusiv pe jurisprudența referitoare la acțiunile având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare, instanțele nu pot face abstracție de cele reținute pentru a se ajunge la concluzia statuată în dispozitiv, chiar dacă, în cele din urmă, ea se referă la un alt obiect.
Este adevărat că, potrivit jurisprudenței instanțelor, ele trebuie să țină seama de decizia dată în recurs interesul legii chiar de la data pronunțării ei, având în vedere rolul ei de uniformizare a jurisprudenței, pentru a nu aplica unor părți aflate în situații juridice identice, adică cu acțiuni pe rol, un tratament juridic diferențiat, în funcție de momentul motivării hotărârii, ce nu depinde de voința părților (a se vedea, în acest sens, decizia civilă nr. 2389 din 22 noiembrie 2007, pronunțată în dosarul nr- al Curții de apel Cluj ), însă cu condiția ca dispozitivul deciziei să fie clar, deci direct aplicabil, fără a necesita explicații suplimentare în cuprinsul considerentelor, ceea ce nu este cazul deciziei nr. 33/2008.
d) Este de reținut că jurisprudența unor complete ce anterior motivării deciziei în recursul în interesul legii era în sensul necesității aprecierii bunei credințe și a înlăturării efectelor nulității în condițiile subzistenței ei a fost schimbată ca urmare a unor decizii recente ale CEDO.
Astfel, prin decizia civilă nr. 899 din 3 aprilie 2009 Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosarul nr- (ulterior pronunțării prezentei decizii, însă anterior motivării ei), curtea a reținut: "Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauze recente (cauza contra României și contra României din luna ianuarie 2009), în sensul că executarea deciziei administrative sau judiciare definitive făcându-se prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și deci prin intermediul Fondului Proprietatea, acest fond nu funcționează într-o manieră susceptibilă de a fi privită ca echivalând cu acordarea efectivă a unei despăgubiri.
Menținerea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare ar nesocoti deci prejudiciul suferit de reclamanți prin preluarea gratuită de către stat a imobilului proprietatea lor și ar prelungi despăgubirea efectivă, ceea ce ar aduce atingere dreptului lor la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Din perspectiva dreptului pârâților, chiar dacă aceștia și-ar pierde bunul, legiuitorul, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, a prevăzut posibilitatea despăgubirii efective ce nu obligă la parcurgerea vreunei proceduri administrative ca în situația foștilor proprietari. Astfel, conform art. 501din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale cărui contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor stabilit conform standardelor internaționale de evaluare."
Aceasta ridică o altă problemă de drept, și anume, dacăÎCCJ era obligată să aibă în vedere jurisprudența actuală a CEDO și legislația în vigoare raportat la momentul pronunțării deciziei în recurs în interesul legii sau raportat la momentul motivării ori al publicării ei în Monitorul Oficial,cu atât mai mult cu cât motivarea a fost mult întârziată, decizia fiind pronunțată în data de 9 iunie 2008 și publicată în Monitorul Oficial la 23 februarie 2009, deci aproape 9 luni mai târziu.
Dacă s-ar aprecia, așa cum pare rațional la prima vedere, că trebuie avută în vedere jurisprudența CEDO și legislația internă la data pronunțării hotărârii, atunci, inevitabil am ajunge la concluzia că ÎCCJ a pronunțat inutil o hotărâre de uniformizare a jurisprudenței, câtă vreme, la momentul când aceasta ar trebui să-și producă efectul obligatoriu, ea ar fi deja "căzută în desuetudine", întrucât, între timp, s-au produs modificări atât în jurisprudența CEDO, cât și în legislația internă, ceea ce este greu de acceptat, întrucât, într-o astfel de ipoteză, decizia și-ar pierde sensul, cu atât mai mult cu cât dispozitivul necesita explicații pentru aplicarea lui, așa cum rezultă inclusiv din considerentele publicate, instanțele amânând soluționarea cauzelor tocmai în așteptarea lor.
Din toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1. pr. civ. curtea va respinge recursul reclamanților ca nefondat.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 alin. 1. pr. civ. aceștia vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 lei în favoarea intimaților și, reprezentând onorariu avocațial în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, jr., și împotrivadeciziei civile nr. 574 din 4.11.2008 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr-, pe care o menține.
Obligă recurenții să le plătească intimaților și suma de 5000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 25 martie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
Pensionată, semnează grefier sef
Red. dact. GC/2 ex
Jud.apel:,
Președinte:Andrea ChișJudecători:Andrea Chiș, Ana Ionescu Eugenia Pușcașiu
