Acțiune în răspundere patrimonială. Jurisprudență. Decizia 1043/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(7124/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ Șl PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE
MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.1043/
Ședința publică din data de 19 februarie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă REGIA AUTONOMĂ DE TRANSPORT B, împotriva sentinței civile nr.3915 din 08 mai 2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 35693/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatul pârât, având ca obiect - acțiune răspundere patrimonială.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 12.02.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 19.02.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr.3915 din 08.05.2008 pronunțată în dosarul nr- de către Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale s-a dispus respingerea acțiunii formulată de reclamantul Regia Autonomă de Transport B în contradictoriu cu pârâtul ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință a reținut că pârâtul a fost angajatul reclamantei în funcția de conducător auto la autobaza A și în această calitate la data de 16.05.2007, conducând autobuzul din dotare, în condiții de trafic aglomerat s-a tamponat cu un alt autobuz cu numărul de inventar 4545 și de circulație B-61- ce circula în fața sa.
Tribunalul a reținut că în conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul Regiei Autonome de Transport B încheiat pentru anii 2006-2007, capitolul VI - Protecția Socială, art. 55 alin.1: "Vehiculele din vor fi asigurate pentru cazurile de accidente de circulație de către Regie. Costurile de asigurare se suportă anual de "
Prin urmare a reținut prima instanță că textul analizat prevede obligația de a asigura vehiculele proprii pentru cazurile de accidente de circulație și de a suporta costurile asigurării.
Or, obligația în discuție nu se referă la asigurarea obligatorie de răspundere pentru pagube cauzate terților, asigurare ce revine în virtutea prevederilor legale oricărui proprietar de autovehicule și care nu este o asigurare a vehiculului propriu, așa cum prevede textul art.55 alin.(1) și (2) din contractul colectiv de muncă, ci o asigurare de răspundere civilă delictuală pentru daunele cauzate terților prin accidente și care, prin modul de reglementare ( fiind o asigurare obligatorie prin efectul legii care incumbă oricărui proprietar de autovehicul fără a mai fi necesară prevederea acestei obligații în contractul colectiv de muncă) și prin efectele sale, nu poate reprezenta o măsură de protecție socială a salariaților pârâtei.
În realitate față de locul ocupat în cadrul contractului de textul analizat și de terminologia folosită, respectiv obligativitatea asigurării pe cheltuiala reclamantei a "vehiculelor din ", ca măsură de protecție socială a salariaților regiei, rezultă faptul că ne aflăm în prezența unei asigurări facultative, de bunuri, iar nu în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidente, context în care, angajatorul căruia îi revenea obligația asigurării "vehiculelor" proprii pentru cazurile de accidente de circulație și suportării costurilor asigurării nu poate solicita salariaților săi, implicați în asemenea accidente suportarea costurilor reparației autovehiculelor avariate, câtă vreme nu și-a respectat propria obligație contractuală, asumată prin contractul colectiv de muncă.
Art.243 din Codul muncii și art.30 din Legea nr.130/1996 prevăd că e executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.
În acest context, pârâtul poate opune în mod valabil angajatorului care nu și-a îndeplinit propriile obligații contractuale, excepția de neîndeplinire a contractului întrucât acesta ar fi trebuit să răspundă numai în limita în care prejudiciul nu ar fi fost acoperit de societate de asigurare.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurenta care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei ce face obiectul acțiunii.
În motivarea recursului a susținut în esență următoarele critici la adresa sentinței recurate.
Prima critică vizează faptul că instanța de fond a efectuat o imixtiune în activitatea și posibilitățile financiare care gestionează bani publici în condițiile în care practic impune prin considerente și interpretări străine de natura pricinii asigurări facultative, omițând a avea în vedere ca aceste autovehicule sunt asigurate prin efectul legii.
O lată critică vizează faptul că un contract colectiv de muncă se poate cuprinde atât clauze rezultate din lege, cât și cele negociate de părți în limitele prevăzute de lege.
Esențiale într-un contract nu sunt existența unor capitole sau denumirea acestora, ci a clauzelor contractuale.
Prin urmare existența art. 55 alin.(1) din CCM ce se referă conform voinței părților exclusiv la asigurarea prin efectul legii, nu este nici absurd, nici lipsit de sens și are finalitatea dată de lege (al asigurării obligatorii - RCA).
Iar asigurarea prin efectul legii determină prin ea însăși o asigurare pe cheltuiala regiei, astfel încât reținerea instanței ca această mențiune ar determina prezența unei asigurări facultative este lipsită de suport odată în plus.
De asemenea susține recurenta că dacă s-ar fi analizat tot textul art. 55 din CCM s-ar fi observat ca în contextul alin.(2) al acestuia, interpretarea dată de instanța alin. (1) este netemeinică.
O altă critică se referă la faptul că instanța s-a pronunțat pe aspecte străine da natura pricinii în condițiile în care aceasta nu a fost investită de părțile semnatare ale contractului colectiv de muncă cu interpretarea textului articolului respectiv și nici pârâtul nu a invocat acest text.
Susține recurenta că instanța de judecată și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești în condițiile în care impune prin considerente și interpretări proprii, încheierea unor asigurări facultative, omițând a avea în vedere că regia gestionează bani publici, că nu a aceasta a fost intenția părților semnatare, că nu părțile semnatare ale CCM au investit instanța de judecată cu un obiect privind întinderea și lămurirea înțelesului art.55 din CCM.
O altă critică se referă la faptul că instanța de fond dă o interpretare proprie și contrară legii și noțiunii de risc al serviciului prevăzut de art. 270 alin.(2) din Codul muncii, golind practic de conținut încă odată răspunderea patrimonială a unui angajat - în speță - șofer.
În acest sens recurenta arată că noțiunea de risc normal al serviciului nu ar cuprinde și încălcarea unor norme de circulație pe drumurile publice de către un șofer profesionist deoarece nu se pot cuprinde legal în pierderile procesului de producție și nici în cele de manipulare a mărfurilor între anumite limite.
și cu atât mai mult cei profesioniști, care execută transport public de călători au atât obligație de diligență cât și de rezultat, nu astfel cum eronat rezuma instanța de fond.
În acest sens practic prin considerentele instanței se anulează datele procesului verbal al contravenției, încheiat de organele de poliție, fără ca acesta să fie contestat și respectiv anulat de instanța competentă și în componența legală.
Intimatul a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
De asemenea și recurenta a depus concluzii prin care a reluat criticile din recurs, solicitând admiterea recursului.
În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri în baza art.305 proc. civ. iar recurenta a depus în acest sens copii certificate de pe Contractul colectiv de muncă pe anii 2007-2008, precum și de pe procesul-verbal încheiat la data de 13.06.2007 în ședința de negociere a CCM- 2007.
Examinând sentința prin prisma criticilor invocate și întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.4), 5), 7), și 9) din Codul d e procedură civilă, precum și în baza art. 304 indice 1. proc. civ. Curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare pentru motivele ce se vor arăta.
Cu privire la motivul de recurs privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de fond întemeiat pe art. 304 pct.4) proc. civ. Curtea constată că depășirea atribuțiilor puterii judecătorești ar fi presupus ca judecătorii fondului să facă o incursiune în domeniul altor puteri constituite, în dauna ordinii constituționale și a interesului public s-au atunci când ar interveni într-o afacere, fără consimțământul legiuitorului, încălcând atribuțiile altei puteri constituite în stat( putere executivă, legislativă).
Or în cauză nu este vorba despre nicio putere din cele descrise mai sus, iar susținerile recurentei că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești raportat la faptul că instanța ar fi efectuată o imixtiune în activitatea și posibilitățile financiare ale recurentei care gestionează bani publici nu are absolut nicio legătură cu incidența dispozițiilor art. 304 pct.4) proc. civ.
În primul rând că recurenta nu are statutul de putere publică, deoarece acest statut nu se definește în raport de sursa finanțării, care poate fi publică s-au privată.
În al doilea rând că instanța de fond a fost sesizată cu o procedură legală, în sensul că este prevăzută de lege și astfel are dreptul și obligația să interpreteze și să aplice dispozițiile legale și convenționale în vigoare
( a se vedea dispozițiile din Contractul colectiv de muncă).
În al treilea rând instanța de judecată nu are obligația de a aplica legea în favoarea unei societăți ce folosește fonduri publice, deoarece în raport cu dispozițiile art.124 alin.(2) din Constituția României, "Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți", iar potrivit alin.(3) "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii."
Cu privire la critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct.5) proc civ. Curtea reține că nici acest motiv de recurs nu este fondat.
Astfel, recurenta susține fără să argumenteze că au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art.105 alin.(2) proc. civ. în condițiile nerespectării principiului contradictorialității, context în care s-a produs vătămarea intereselor regiei păgubite prin avariile cauzate prin fapta proprie a pârâtului.
Recurenta nu explică în ce a constat încălcarea dispozițiilor legale menționate mai sus, iar Curtea reține că fapt nu este vorba despre nicio astfel de nulitate.
Procesul a avut loc la instanța de fond cu respectarea tuturor formelor procedurale inclusiv cu respectarea principiului contradictorialității, așa cum rezultă de altfel din încheierile de ședință și din practicaua hotărârii recurate.
Noțiunea de vătămare reprezintă prejudiciul cauzat părții prin încălcarea dreptului la apărare, precum și a normelor legale privind desfășurarea procesului civil.
Cauza a avut primul termen la data de 20.12.2007 și a fost soluționată la data de 08.05.2008, când reclamanta a depus la dosar în ședință publică interogatoriul pentru pârât, iar instanța a luat acestuia răspunsurile pe care le-a consemnat și atașat la dosar (mențiune care se găsește în practicaua sentinței recurate - fila 107 dosar de fond), astfel că s-a respectat întrutotul principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.
Mai mult, Curtea reține că potrivit art. 287 din Codul muncii, sarcina probei aparține angajatorului, deci în cauză chiar recurentei-reclamante, care are această obligație încă de la prima zi de înfățișare, când este obligată să depună dovezile pe care le consideră concludente și pertinente admiterii cererii sale.
Prin urmare, față de cele menționate mai sus, Curtea reține că dispozițiile art. 105 alin.(2) proc. civ. nu au fost încălcate și nu s-a produs nicio vătămare cu privire la drepturile recurentei.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.7) din proc. civ. ce constă în faptul că "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanța se pronunță pe aspecte străine de natura pricinii, în condițiile în care aceasta nu a fost investită de părțile semnatare ale Contractului Colectiv de Muncă cu interpretarea textului articolului 55 alin. (1) din CCM și nici pârâtul nu a invocat acest text.
C reține că hotărârea recurată conține motivele pe care se sprijină și de asemenea conține motive limpezi și clare cu privire la natura pricinii.
Astfel, instanța de fond a Tribunalului Bucureștia reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la contravaloarea prejudiciului cauzat de către acesta în timpul desfășurării activității de conducător auto în conformitate cu dispozițiile art. 270 din Codul muncii, respectiv angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.
Tribunalul a reținut că în conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul Regiei Autonome de Transport B încheiat pentru anii 2006-2007, capitolul VI - Protecția Socială, art. 55 alin.1: "Vehiculele din vor fi asigurate pentru cazurile de accidente de circulație de către Regie. Costurile de asigurare se suportă anual de B", și prin urmare textul analizat prevede obligația de a asigura vehiculele proprii pentru cazurile de accidente de circulație și de a suporta costurile asigurării.
Astfel că față de caracterul obligatoriu al Contractului Colectiv de Muncă ce își produce efectele între părți, această clauză are rolul de exonerare de răspundere patrimonială în condițiile producerii unor avarii la vehiculele recurentei în timpul exercitării meseriei de conducător auto de către angajații Regiei și în speță și de către intimatul-pârât.
În ceea ce privește aspectul cu privire la faptul că instanța de fond nu a fost investită cu interpretarea și aplicarea CCM, Curtea reține că instanța de fond nu a reținut nicăeri în hotărâre acest aspect iar în baza art. 129 alin. (4) proc. civ. și-a manifestat rolul activ, deoarece "judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză.", chiar dacă pârâtul nu a invocat existența acestui contract, cu atât mai mult cu cât CCM este obligatoriu între părți.
Prin urmare față de motivul de recurs invocat, și în raport de cele reținute, Curtea constată că și acesta este nefondat, atâta timp cât hotărârea se sprijină pe motive de fapt și de drept temeinice și necontradictorii.
Cu privire la motivul întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9) proc. civ. Curtea reține că în fapt critica recurentei se referă la faptul că art. 55 alin.(1) din CCM nu se referă la asigurarea facultativă în intenția părților, ci la asigurarea prin efectul legii (RCA), iar în realitatea această idee s-a pus cu ocazia negocierii colective în anul 2007 pentru noul an.
De asemenea în același sens se arată că instanța a omis a avea în vedere că nu locul situării clauzei în contractul colectiv de muncă este importantă, ci voința comună a părților semnatare în conformitate cu art. 977. civ. care ar fi fost schimbat de către instanță.
Susține recurenta că dacă s-ar fi analizat tot textul art. 55 din CCM s-ar fi observat că în contextul alin.(2) al acestuia, interpretarea dată de instanță alin.(1) este netemeinică.
O altă critică în contextul aceluiași pct.9) al art. 304. proc. civ.
( deși expunerea recursului este dezordonată și nu urmărește logica faptelor și a dispozițiilor legale), vizează motivarea instanței cu privire la riscul normal al serviciului, precum și golirea de conținut a art. 270 din Codul muncii.
Curtea reține că potrivit art. 304 pct.9) proc. civ. vizează acea împrejurare "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
În cauză prima instanță a stabili starea de fapt și a făcut și a făcut o aplicare corectă a legii la acesta.
Așa cum am reținut mai sus prin raportare la starea de fapt, Tribunalul a reținut că datorită art. 55 alin.(1) din Contractul Colectiv de Muncă, intimatul deși a produs un prejudiciu este exonerat de acoperirea lui pentru că recurenta avea obligația încheierii unei asigurări de tip CASCO pentru vehiculele pe care le deține.
Apărarea recurentei că în realitate dispozițiile art. 55 din CCM vizează obligația încheierii unei asigurări de tip RCA, respectiv de răspundere pentru terți nu are fundament faptic, logic și juridic.
În primul rând asigurarea de tip RCA este una obligatorie pentru toți deținătorii de vehicule, indiferent că sunt persoane fizice s-au juridice.
În al doilea rând, CCM are ca obiect dispozițiile prevăzute de către art. 236 din Codul muncii care statuează că:
"(1) Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilescclauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.
(2) colectivă este obligatorie, cu excepția cazului în care angajatorul are încadrați mai puțin de 21 de salariați.
(3) La negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere.
(4)Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților."
Prin urmare o astfel de înțelegere cu privire la asigurarea de tip RCA nu poate să-și găsească locul în CCM, deoarece nu salariații sunt învestiți cu puterea de a aplica normele legale în vigoare, ci autoritățile statului.
Mai mult, dacă ar fi chiar așa cum susține recurenta, aceasta nici îndeplinirea acestei obligații și a existenței unei astfel de asigurări nu a făcut, deși Tribunalul nu a încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, față de faptul că înainte de a trece la dezbateri pe fond, recurenta-reclamantă a susținut că nu mai are probe de propus.
În ceea ce privește înscrisurile depuse în recurs, Curtea reține că acel proces-verbal de negociere nefinalizată a avut loc ulterior producerii evenimentului ce a creat prejudiciul și prin urmare nu are nicio relevanță probatorie asupra cauzei dedusă judecății, cu atât mai mult cu cât nici nu sa concretizat în modificare clauzei respective.
Cu privire la așa zisa ignorare a alin. (2) al art. 55 din CCM, Curtea reține că acesta stabilește următoarele "Asigurarea conducătorilor de vehicule (ca persoane fizice) se face prin grija, respectând prevederile legale, cu suportarea costurilor de către aceștia."
Prin urmare acest alin.(2) nu schimbă cu nimic conținutul alin.(1), ci mai mult întărește caracterul obligatoriu al alin.(1), deoarece voința părților la adoptarea acestei clauze a fost să împartă răspunderea în mod egal, adică recurenta să suporte costul unei asigurări complexe de tip CASCO dat fiind costurile mult mai mari ale acesteia, iar intimatul (intimații) să suporte asigurarea de persoane, care evident are un cost mult mai suportabil pentru angajați.
De altfel, alin.(1) folosește sintagma "vehiculele ", iar alin.(2) sintagma "asigurarea conducătorilor de vehicule ", ceea ce după opinia Curții nici nu poate fi vorba despre vreo confuzie s-au alt înțeles, decât acela al înlăturării răspunderii patrimoniale a intimatului prin asumarea obligației de către recurentă în asigurarea complexă a vehiculelor pe care le deține și folosește la transportul în comun.
Curtea reține că este admisibilă inserarea atât în contractele individuale de muncă cât și în cele colective a unor astfel de clauze ( ca cea de mai sus) de limitare sau exonerare de răspundere, având în vedere caracterul protectiv al dreptului muncii.
Faptul că în realitatea recurenta nu a încheiat o astfel de asigurare și nu poate să-și acopere în acest mod prejudiciu produs nu presupune că clauza respectivă nu ar avea înțelesul respectiv atâta timp cât avea la dispoziție modificarea contractului colectiv de muncă în conformitate cu prevederile art.244 din Codul Muncii, lucru pe care nu l-a făcut astfel că potrivit 243 din același act normativ, executarea contractului este obligatorie pentru părți indiferent de fondurile publice s-au private ale angajatorului în cauză, semnatar al CCM.
În ceea ce privește critica cu privire la golirea de conținut a art. 270 din Codul muncii prin definirea riscului de către instanța de fond, Curtea consideră că aceasta nu a făcut în motivare decât să explice diferența dintre teoria riscului reglementată de alin.(2) al art. 270 muncii și clauza de exonerare de răspundere a intimatului existentă în CCM, astfel că nu schimbă cu nimic înțelesul și aplicarea legii în speță prin raportare la art. 304 pct.9) proc. civ.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312. proc. civ. urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge a nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă REGIA AUTONOMĂ DE TRANSPORT B, împotriva sentinței civile nr.3915/8.05.2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.35693/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatul pârât.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 19 februarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex.
16.03.2009
Jud.fond:
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște
