Acțiune în răspundere patrimonială. Jurisprudență. Decizia 4401/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.1162/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.4401/
Ședința publică din data de 16 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 2: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR - -
GREFIER
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă () împotriva sentinței civile nr.7732 din data de 11.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.46967/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-reclamantă & prin Business Partner Italia - Sucursala România (fostă & Italia - Sucursala România) - având ca obiect "acțiune în răspundere patrimonială".
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta-pârâtă prin apărător, d-nul avocat cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 7 dosar recurs emisă în baza contractului de asistență juridică nr.48040 din data de 12.01.2009 și intimata-reclamantă prin avocat cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 23 dosar recurs emisă în baza contractului de asistență juridică -/18.03.2009.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Recurenta-pârâtă depune la dosar înscrisurile încuviințate ca probe pentru cererea de eșalonare a plății sumei la care aceasta a fost obligată, respectiv adeverință de salariu de la noul loc de muncă pentru a dovedi situația materială a familiei sale, precum și certificatul de naștere al minorului, cu precizarea că acestea au fost comunicate și părții intimate adverse prin avocat.
Intimata-reclamantă prin avocat arată că, în opinia sa, s-a formulat o cerere nouă care nu poate fi discutată sau admisă întrucât nu există un temei de drept în recurs. Se depune la dosar doctrină și jurisprudența acestei secții din Curtea de Apel.
Părțile prezente arată că nu mai au cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra recursului.
Recurenta-pârâtă, prin avocat, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea hotărârii judecătorești recurate și, pe fondul cauzei, în principal, exonerarea recurentei de plata sumei la care a fost obligată, în subsidiar, reducerea cuantumului sumei la plata căreia a fost obligată prin sentința atacată la suma de 6667,04 RON reprezentând indemnizațiile primite pe perioada în care contractul individual de muncă a fost suspendat și eșalonarea plății acestei sume în 12 rate egale. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Se arată că hotărârea instanței de fond este criticabilă sub aspectul dispozițiilor art.304 alin.(1) pct. 9 Cod proc. civ. fiind dată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale și cu greșita apreciere a probatoriului administrat în cauză. Astfel, art.193 din Codul muncii prevede în mod expres încheierea unor acte adiționale la contractul individual de muncă în cazul cursurilor de pregătire profesională, acte adiționale în care să fie descris în amănunt modul în care se vor desfășura respectivele cursuri, durata lor, drepturile și obligațiile părților, acestea presupunând ca angajatorul să specifice exact care sunt costurile pe care le va suporta pentru formarea profesională a angajatului, costuri ce vor putea fi imputate ulterior în condițiile prevăzute de art.195 alin.(3) și (4) din Codul muncii. Or, solicită a se constata faptul că recurentei-pârâte nu i-au fost comunicate cheltuielile pe care le presupunea cursurile de pregătire profesională, astfel că, imputarea acestora constituie un veritabil abuz de drept, întrucât aceste cheltuieli trebuiau acceptate în mod obligatoriu atât de angajator, cât și de angajat.
Instanța de fond deși face referire la dispozițiile art.193 din Codul muncii, le interpretează în mod eronat, considerând că simpla existență a art. 11 din contractul individual de muncă poate substitui încheierea unui act adițional expres.
Intimata-reclamantă, prin avocat, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii judecătorești recurate ca fiind temeinică și legală. Fără cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește susținerile recurentei-pârâte asupra încălcării prevederilor dispozițiilor art. 193 din Codul muncii, în sensul că clauza de formare nu a fost stabilită printr-un act adițional la contractul individual de muncă care în opinia recurentei are putere probantă față de contractul individual de muncă, consideră că sunt neîntemeiate, de vreme ce toate elementele formării profesionale au fost stabilite de comun acord prin contractul individual de muncă.
În ce privește susținerile recurentei că dispozițiile contractului de muncă, respectiv ale Codului muncii, ar modifica în concret durata cursurilor și obligația părții de a rămâne în societate 3 ani de la data angajării și nu de la data terminării pregătirii profesionale, nu pot fi reținute, având în vedere dispozițiile art. 11 din contractul individual de muncă.
Referitor la plata cheltuielilor de participare la cursurile de formare profesională, intimata-reclamantă prin avocat arată că aceste cheltuieli au fost suportate integral de către societate, aceasta fiind singura în măsură să aprecieze asupra acestui aspect.
Solicită de asemenea, a se constata faptul că, pe întreaga perioadă a desfășurării pregătirii profesionale, recurenta a fost scoasă integral din activitate, cu plata integrală a drepturilor salariale, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond.
Curtea declară închise dezbaterile potrivit dispozițiilor art. 150 cod proc. civ. și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21.12.2007 pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-, reclamanta & A prin & Italia A - Sucursala România a chemat în judecată pârâta, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.741,8 euro, în echivalent lei la cursul BNR din data plății, și 6.214, 6 lei, reprezentând costurile aferente participării acesteia la cursurile de formare profesională organizate și achitate integral de reclamantă, proporțional cu perioada nelucrată de 26 luni din perioada stabilită prin contractul individual de muncă de 36 luni. S-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 04.12.2008, în temeiul art. 132 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă, reclamanta a majorat câtimea pretențiilor la suma de 1.760,04 euro și 6.667,04 lei, conform concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză.
Prin sentința civilă nr.7732/11.12.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Bucureștia admis acțiunea precizată formulată de reclamanta & A prin & Italia A - Sucursala România și a obligat pârâta () la plata sumei de 1760,04 euro (în echivalent lei la data plății) și de 6.667,04 lei către reclamantă, reprezentând cheltuieli pentru formare profesională; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1800 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că pârâta a fost angajata societății reclamante în funcția de referent de specialitate financiar contabilitate, începând cu data de 01.03.2005, potrivit contractului individual de muncă nr.520/16.03.2005.
În art. 11 din contractul menționat s-a stipulat că în primele 6 luni de la angajare salariata va beneficia de cursuri de formare profesională cu o durată totală de minim 60 de zile lucrătoare, constând în: curs de limbă italiană necesar întrucât cea mai mare parte a activității va fi prestată în limba italiană; curs general de formare profesională privind principiile sistemului bancar, organizarea grupului o Italiano și a societății mamă și cunoștințe de baza privind operațiunile contabile și financiare; curs special de formare profesională privind activitățile ce vor fi prestate în cadrul sucursalei române; curs de pregătire profesională privind atribuțiile specifice postului ocupat de salariată desfășurat la birourile societății mamă din Italia.
Potrivit contractului, angajatorul s-a obligat să acopere integral costurile legate de participarea salariatei la cursurile de formare profesională, pe durata participării cursurilor aceasta urmând să fie scoasă integral din activitate, cu acordarea integrală a drepturilor salariale, iar salariata nu putea să aibă inițiativă încetării contractului de muncă pe o perioada de 3 ani de la data angajării. În cazul în care salariata va avea inițiativa încetării contractului de muncă înainte de expirarea acestui termen, va fi obligată să ramburseze integral toate fondurile legate de participarea la toate cursurile de formare profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada de 3 ani.
La data de 22.12.2005 pârâta și-a depus demisia din funcția deținută, cu respectarea perioadei de preaviz. Prin decizia nr.13/06.01.2006, societatea reclamantă a dispus încetarea contractului individual de muncă al pârâtei începând cu data de 07.01.2006, în condițiile art.79 alin.7 Codul muncii.
Potrivit art.193 din Codul muncii, formarea profesională poate avea loc la inițiativa angajatorului sau a salariatului, modalitatea concretă de formare, drepturile și obligațiile părților, durata și orice alte aspecte urmând a fi stabilite prin acte adiționale la contractele individuale de muncă, iar potrivit art.194 din același act normativ, în cazul în care participarea la cursurile de formare profesionala este inițiată de către angajator, acesta va suporta toate cheltuielile legate de participarea salariatului la școlarizare. În cazul în care participarea la cursuri presupune scoaterea integrală din activitate, contractul individual de muncă al salariatului se suspendă, acesta beneficiind de o indemnizație plătită de angajator, prevăzută în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă (art.194 alin.3 Codul muncii ).
În cazul de față, părțile au stabilit chiar prin contractul individual de muncă, la art.11, perioada minimă de școlarizare de 60 de zile, cursurile de care urma să beneficieze pârâta, faptul că societatea angajatoare va acoperi integral costurile legate de participarea acesteia la cursuri, precum și faptul că va fi scoasă integral din activitate cu acordarea drepturilor salariale în totalitate.
Art.195 din Codul muncii instituie obligația salariatului de a suporta cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională, în cazul în care aceasta a avut o durată mai mare de 60 de zile și denunță contractul de muncă înainte de împlinirea unui termen de 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau în cazul în care a fost concediat pentru motive disciplinare, în perioada stabilită prin actul adițional.
În speță, în contractul individual de muncă, la același articol 11, s-a menționat că salariata nu va putea să aibă inițiativa încetării contractului de muncă pe o perioadă de 3 ani de la data angajării, iar în cazul în care va dori încetarea contractului de muncă înainte de expirarea acestui termen, va fi obligată să ramburseze integral toate fondurile legate de participarea la toate cursurile de formare profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada de 3 ani.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă îndeplinirea cumulativă a condițiilor ce dau naștere la obligația legală de restituire prevăzută de art.195 alin.3 și 4 din Codul muncii și art.11 din contractul individual de muncă, în sarcina salariatei pârâte, aceasta beneficiind de o serie de cursuri de pregătire profesională cu o durata mai mare de 60 de zile, conform prevederilor art.195 alin.1 din Codul muncii, referitoare la durata cursului, scoaterea din activitate, plata indemnizației și a salariului, iar contractul individual de muncă al acesteia a încetat la mai puțin de 1 an de la data absolvirii cursului prin cererea sa de demisie, potrivit art.79 alin.7 Codul muncii, începând cu data de 07.01.2006.
În acest context, Tribunalul a reținut că reclamanta a făcut dovada atât a efectuării cursurilor de calificare profesională pe durata și în condițiile prevăzute de lege, cât și a prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a încetării raporturilor de muncă la inițiativa salariatei, în perioada prevăzută în contractul individual de muncă, prejudiciu care constă în "cheltuielile ocazionate" de formarea profesională a acesteia, în sumă de 2414,99 euro și 9.147,97 lei, sumă plătită pentru pregătirea teoretică și practică a salariatei.
Din aceste sume, instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 1760,04 euro și de 6.667,04 lei, rezultate din raportul de expertiză efectuat în cauză, reprezentând contravaloarea cursurilor de formare profesională de care a beneficiat pârâta, calculată proporțional cu perioada nelucrată.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, întrucât a căzut în pretenții, instanța a obligat pârâta și la plata sumei de 1800 lei către reclamantă, reprezentând onorariu de expert.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs la data de 27.01.2009 pârâta, înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 13.02.2009 sub nr-.
Prin motivele de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie și a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței, iar pe fondul cauzei, în principal, exonerarea de plata oricărei sume cu titlu de cheltuieli cu formarea profesională sau de cheltuieli de judecată, iar în subsidiar, reducerea cuantumului sumei la care a fost obligată la 6.6667,04 lei reprezentând indemnizațiile primite pe perioada în care contractul de muncă a fost suspendat și eșalonarea plății acestei sume în 12 rate egale. Se solicită obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta consideră că hotărârea instanței de fond este criticabilă sub aspectul dispozițiilor art.304 alin.1 pct.9 Cod procedură civilă, aceasta fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale și cu greșita apreciere a probatoriului administrat în cauză.
Astfel, art.193 din Codul muncii prevede în mod expres încheierea unor acte adiționale la contractul individual de muncă în cazul cursurilor de pregătire profesională, acte adiționale în care să fie descris în amănunt modul în care se vor desfășura respectivele cursuri, durata lor, drepturile și obligațiile părților, acestea presupunând că angajatorul să specifice exact care sunt costurile pe care le va suporta pentru formarea profesională a angajatului, costuri ce-i vor putea fi imputate ulterior în condițiile art. 195 alin. 3 și 4 din Codul muncii și care astfel îi sunt opozabile.
Dispozițiile art. 11 din contractul individual de muncă sunt destul de generice în ceea ce privește descrierea modalității de formare profesională, iar în privința cheltuielilor efectuate de către angajator, acestea nu sunt specificate în nici un fel.
Pentru o aplicare corectă a dispozițiilor art.193 din Codul muncii, recurenta consideră că se impunea încheierea unui act adițional la contractul individual de muncă prin care angajatorul să-i comunice angajatului în mod neechivoc drepturile și obligațiile pe care le are pe perioada de formare profesională și astfel părțile să-și exprime în mod valabil acordul de voință cu privire la efectuarea acestor cursuri.
Recurentei nu i-au fost comunicate în niciun fel cheltuielile pe care le presupuneau cursurile de pregătire profesională, imputarea ulterioara a acestora constituind un veritabil abuz de drept deoarece aceste cheltuieli trebuiau acceptate în mod obligatoriu atât de angajator, cât și de angajat.
Mai mult decât atât, la cererea expresă a mai multor angajați de comunicare a cheltuielilor de formare profesională, aceasta a fost refuzată fără nicio explicație de către directorul de resurse umane, menționându-se că aceste cheltuieli vor fi cunoscute la momentul plecării angajatului. De asemenea, din probatoriul administrat în cauză nu s-a făcut în niciun fel dovada că aceste cheltuieli au fost comunicate angajaților și, pe cale de consecință, acestea le sunt opozabile.
Instanța de fond, deși face referire le dispozițiile art.193 din Codul muncii, le interpretează în mod eronat, considerând că simpla existență a art.11 din contractul individual de muncă nr.520/16.03.2005 poate substitui încheierea unui act adițional expres, care să stabilească în mod concret drepturile și obligațiile pe care părțile și le asumă cu ocazia efectuării unor cursuri de formare profesională. În cazul unor stipulații cu caracter general, așa cum este și art.11 din contractul mai sus menționat, angajatul ar putea fi pus într-o situație de inferioritate prin faptul că angajatorul poate stabili în mod unilateral aspecte esențiale cum ar fi prețul acestor cursuri, aspecte ce ulterior îl obligă pe angajat la unele prestații pe care în mod normal nu le-ar fi acceptat, dacă ar fi cunoscut de la început riscurile la care se supune.
Atât contractul individual de muncă cât și actele adiționale ale acestuia sunt acte juridice bilaterale și sinalagmatice în care părțile cunosc încă de la momentul încheierii lor drepturile și obligațiile corelative de care sunt ținute în termenul contractual, aceste acte juridice fiind încheiate valabil numai prin consimțământul părților.
Art.194 din Codul muncii reglementează condițiile de participare la cursurile sau stagiile de formare profesională inițiate de angajator. Dispozițiile art.195 din lege prevăd îndatoririle salariaților care au beneficiat de un curs sau de un stagiu de formare profesională cu durată mai mare de 60 de zile, în condițiile în care toate cheltuielile ocazionate de pregătirea profesională au fost suportate de către angajator, însă potrivit art.193 din Codul muncii, toate aceste îndatoriri trebuie să fie prevăzute într-un act adițional la contractul individual de muncă, asupra căruia părțile au convenit de comun acord.
În considerația celor anterior expuse, angajatorul nu poate pretinde executarea obligațiilor prevăzute în mod generic la art.11 din contractul individual de muncă, atâta timp cât el însuși nu respectă obligația legală instituita de art.193 din Codul muncii, de a încheia un act adițional în care să fie prevăzute în mod concret toate drepturile și obligațiile pe care părțile le au ca urmare a efectuării unor cursuri de pregătire profesională de către angajat, pe cheltuiala angajatorului.
Într-o atare situație, dispozițiile art.11 din contractul individual de muncă ar încalcă prevederile art.41 și 42 din Constituție, deoarece ar institui o formă mascată de muncă forțată, dând astfel posibilitatea angajatorului de a impune condiții de muncă înrobitoare, de legare de locul de muncă și exploatare a angajatului. Aceste aspecte pot fi sesizate și analizând cuantumul sumei pe care angajatorul o pretinde angajatului în cazul în care acesta ar dori să plece prin demisie în raport cu salariul extrem de mic pe care îl oferă. Din acest punct de vedere recurenta consideră că este imperios necesar ca angajatorul să-i aducă la cunoștință angajatului, prin încheierea unui act adițional la contractul individual de muncă în condițiile art.193, suma exactă pe care acesta va trebui să o plătească dacă va avea inițiativa încetării raporturilor de muncă prin demisie, orice stipulație contrară sau ambiguă din care să nu reiasă în mod concret și riscurile pe care și le asuma angajatul, ar constitui în mod evident un abuz din partea angajatorului. Din probele administrate în fața instanței de fond nu reiese în nici un fel că angajatorul a respectat condiția esențială despre care recurenta a făcut vorbire anterior.
La data de 06.05.2009, intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. S-a precizat că denumirea actuală a societății este Business Partner Italia - Sucursala România, începând cu data de 24.02.2009.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea recurată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele după cum dispune art.3041Cod pr.civilă, Curtea constată recursul nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta s-a îndreptat împotriva pârâtei cu o acțiune în răspundere patrimonială întemeiată pe dispozițiile art.270 Codul muncii, constând în restituirea cheltuielilor de școlarizare pe care unitatea le-a făcut cu pregătirea fostului salariat în perioada martie-iulie 2005, cu scoatere totală din activitate, pentru cursuri de pregătire în domeniul bancar efectuate în B și la sediul societății mame o Italiano în Italia.
Cererea reclamantei este întemeiată, iar soluția tribunalului este construită pe baza unei interpretări și aplicări corecte a normelor cuprinse în art.270 raportat la art.188 și următoarele Codul muncii.
Curtea notează faptul că pregătirea profesională a salariaților este obligatorie, putând fi făcută în modalitățile văzute de art.189 Codul muncii printre care și participarea la cursuri organizate de către angajator sau de către furnizorii de servicii de formare profesională din țară sau din străinătate. Cheltuielile cu participarea la aceste programe de formare profesională sunt asigurate de către angajator, conform art.190 alin.2 Codul muncii, iar salariații sunt obligați să suporte aceste cheltuieli în condițiile în care întrerup raporturile de muncă cu angajatorul, din motive imputabile lor, în perioada convenită prin act adițional la contractul individual de muncă.
Nu în ultimul rând, Curtea observă că față de regula în privința cheltuielilor cu școlarizarea arătată anterior, dispozițiile art.194 și 195 Codul muncii instituie situații de excepție, când fie durata cursurilor depășește 60 de zile, fie nu depășește această perioadă, dar presupune diminuarea duratei zilnice din timpul normal de lucru.
În cauză, pârâta () a participat la un curs de formare profesională în cadrul societății angajatoare, cu scoatere totală din activitate pentru pregătirea în funcția de referent de specialitate financiar contabilitate, cursuri desfășurate în B și în Italia după cum s-a arătat anterior.
Deși încetarea raporturilor de muncă a intervenit la inițiativa salariatei, aceasta prezentându-și demisia la 22.12.2005, recurenta-pârâtă nu recunoaște obligația de a restitui cheltuielile făcute de fostul angajator cu pregătirea sa.
Curtea va înlătura motivul de recurs potrivit căruia inexistența unui act adițional la contractul individual de muncă, care să cuprindă obligația de restituire a cheltuielilor, duce la inexistența răspunderii patrimoniale.
Este de observat că art.193 al.2 Codul muncii prevede elementele în legătură cu formarea profesională, drepturile și obligațiile părților, care se negociază între părți, se stabilesc pe baza acordului lor și se materializează într-un act adițional la contractul individual de muncă.
Norma amintită trebuie însă interpretată prin raportare la dispozițiile referitoare la încheierea și executarea unui contract individual de muncă. Conform art.10 și următoarele Codul muncii, contractul individual de muncă se încheie prin acordul părților și cuprinde o serie de elemente prevăzute de lege a fi inserate în acest contract. Cum obligația angajatorului de a asigura salariaților condiții pentru pregătirea profesională continuă este corelativă dreptului salariaților prevăzut în art.39 al.1 lit.g Codul muncii, acela de a avea acces la formarea profesională, Codul a reglementat situația în care, ulterior încheierii contractului, intervine situația de formare profesională care se poate materializa prin act adițional.
Este evident însă că formarea profesională poate fi obiect al acordului părților încă de la începutul raporturilor de muncă, caz în care se materializează printr-o clauză a contractului de muncă. În atare situație, clauza este echivalentă actului adițional din punct de vedere al regimului juridic.
În cauză, contractul individual de muncă al recurentei-pârâte conține o astfel de clauză în art. 11, care produce efectele depline ale răspunderii salariatei pentru încetarea din inițiativă proprie a raporturilor, înaintea împlinirii termenului de 3 ani convenit cu angajatorul.
Cât privește întinderea răspunderii salariatei, tribunalul a stabilit în mod corect că aceasta datorează atât restituirea cheltuielilor propriu zise efectuate de angajator cu pregătirea sa profesională în B și Italia, cât și cheltuielile cu indemnizațiile primite în perioada în care nu a prestat muncă propriu zisă ci s-a aflat în cursul pregătirii profesionale.
Nu poate subzista nici o eventuală nerăspundere a fostei salariate pe motiv că nu a fost informată asupra costurilor cursurilor de formare profesională sau conținutului lor deoarece aceste elemente nu pot fi cunoscute anticipat (costurile), iar conținutul lor nu este la aprecierea, acceptarea sau refuzul salariatului care și-a asumat prin contractul individual de muncă obligația de a perfecționa profesional pe costul angajatorului, cu obligația corelativă de a nu întrerupe raportul de muncă din inițiativa sa timp de 3 ani de la data angajării.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art.312 al.1 coroborat cu art.304 pct.9 Cod pr.civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Având în vedere dispozițiile cuprinse în art. 1101 alin. 2 cod civil coroborat cu art. 262 Cod procedură civilă, Curtea va admite solicitarea recurentei-pârâte și va dispune eșalonarea plății debitului în 12 rate lunare egale, începând cu data pronunțării deciziei. În stabilirea acestor termene de plată s-a avut în vedere situația debitoarei care este ținută să execute în favoarea societății creditoare o sumă de bani semnificativă raportat la venitul său din muncă actual, venit comunicat de Banca Românească prin adresa nr. 1635/13.05.2009 la suma brută lunară de 4.931 lei. De asemenea, instanța a avut în vedere și faptul că recurenta are în întreținere un copil minor, -, născut la data de 16.04.2008. Prin urmare, posibilitățile financiare actuale ale recurentei-reclamante sunt mult inferioare debitului său, fiind justificat a se stabili executarea acestuia lunar, în cuantum de câte 146,67 euro și 555,5 lei, timp de 12 luni.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă () împotriva sentinței civile nr.7732 din data de 11.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.46967/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-reclamantă & prin Business Partner Italia - Sucursala România (fostă & Italia - Sucursala România).
Dispune eșalonarea plății debitului în 12 rate lunare egale, începând cu data pronunțării prezentei decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.06. 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - - -
GREFIER,
Red.
Dact.LG/2 ex./08.09.2009
Jud.fond:;
Președinte:Bodea Adela CosminaJudecători:Bodea Adela Cosmina, Ilie Nadia Raluca
