Acțiune în răspundere patrimonială. Jurisprudență. Decizia 4972/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(3674/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.4972/
Ședința publică din data de 02 iulie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul pârât, împotriva sentinței civile nr.1230 din 16 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 27563/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata reclamantă - S ( ROMANIA), având ca obiect - acțiune răspundere patrimonială, plată sumă.
La apelul nominal făcut în ședință publică răspuns intimata reclamantă - S ( Romania), prin avocat, cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/22.05.2009 atașată la fila 10 dosar, lipsind recurentul pârât.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurentul pârât a solicitat soluționarea cauzei în lipsă conform art.242 Cod procedură civilă.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, nici excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Avocatul intimatei reclamante - S ( Romania),depune la dosar concluzii scrise și solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr.1230 din 16.02.2009 pronunțată în dosarul nr- de către Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale s-a dispus admiterea acțiunii formulată de reclamanta - ROMÂNIA CO în contradictoriu cu pârâtul, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 8056 EURO în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății reprezentând despăgubiri; a fost obligat pârâtul la 1800 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut în esență că între părți a au existat raporturi de muncă începând cu data de 01.01.2006, în baza contractului individual de muncă, pârâtul desfășurându-și activitatea în calitate de inginer de sistem în informatică.
La contractul individual de muncă părțile au încheiat un act adițional prin care au stabilit că reclamanta se obligă să asigure salariatului cursuri de formare profesională, costurile urmând a fi suportate de angajatoare.
Ulterior raporturile de muncă au încetat la data de 01.02.2007, în baza art. 79 alin. 1 din Codul muncii, adică prin demisie.
Prin actul adițional menționat mai sus s-a prevăzut că angajatorul s-a obligat să suporte cheltuielile aferente școlarizării, iar pârâtul să rămână salariat timp de trei ani de la data terminării cursurilor de formar profesională.
Obligația asumată de salariat în cazul nerespectării termenului de 3 ani constă în restituirea costurilor formării profesionale în valoare de 10.000 Euro, reprezentând cheltuieli de călătorie, diurnă, cazare, costuri echipamente, costuri de formare profesională.
De asemenea s-a prevăzut prin actul adițional anexa nr.4 modul de detașare la Compania GERMANIA începând cu 01.01.2006 pe durata a trei ani în scopul formării profesionale, toate costurile formării profesionale fiind suportate de către societate.
Pârâtul a recunoscut că în perioada 10.01.2006-30.06-2006 s-a aflat în localitatea GERMANIA și că deplasarea s-a efectuat din inițiativa reclamantei, însă a susținut că în toată această perioadă a lucrat pentru societatea din Germania, fiind detașat.
Tribunalul a reținut că această apărare nu subzistă întrucât în cazul detașării, drepturile bănești cuvenite ar fi trebuit să fie achitate de către societatea din Germania, iar nu de către reclamantă.
Faptul că deplasarea pârâtului s-a făcut în scopul formării profesionale rezultă și din împrejurarea că salariații societății care au participat la stagii similare celor de care a beneficiat pârâtul, erau monitorizați, programul urmat regăsindu-se consemnat într-un raport săptămânal întocmit de un îndrumător, din faptul că la sfârșitul perioadei de stagiu a primit din partea societății germane înscrisul intitulat "Confirmare de participare" în care se menționează cursurile și modulele la care a participat.
Totodată pentru serviciile prestate de către societatea GERMANIA, constând în cursuri de limbă germană s-au emis facturi reclamantei, iar pentru serviciile de instruire și formare profesională prestate în perioada ianuarie -iunie 2006 s-au emis facturi fiscale, în baza unor note de debit.
Prin urmare a reținut Tribunalul că reclamanta a achitat furnizorilor de servicii de formare profesională din străinătate contravaloarea acestor servicii.
În consecință, pârâtul a beneficiat de un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile, cu scoaterea totală din activitate și nu și-a îndeplinit obligația asumată prin actul adițional la contractul individual de muncă, constând în prestarea muncii în favoarea angajatorului timp de 3 ani după finalizarea pregătirii profesionale.
În ceea ce privește întinderea prejudiciului s-au avut în vedere convenția părților, prin clauza inserată acestea convenind că despăgubirea să constea în contravaloarea cheltuielilor pentru formare profesională, în sumă de 10.000 de Euro, perioada efectiv lucrată de pârât din cei trei ani cât ar fi trebuit să se deruleze raporturile de muncă, dar și concluziile expertului judiciar contabil bazate pe actele depuse la dosar, conform cărora în fapt cheltuielile suportate de către reclamantă cu formarea profesională a pârâtului au fost mult mai mari.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, pârâtul prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea în esență a recursului, recurentul-pârât invocă următoarele critici ale recursului.
Astfel, se susține că prima instanță a reținut în mod cu totul și cu totul greșit că a beneficiat de un curs de formare profesională în accepțiunea dată de art. 194 și 195 din Codul muncii, deoarece pe perioada cât s-a aflat în Germania a lucrat în având în vedere un program de 8 ore pe zi.
O chestiune pe care instanța de fond îl trece cu vederea este că a avut eliberat un permis de muncă, ceea ce nu ar fost necesar ar fi fost la un curs.
De asemenea se poate observa din anexa 4 intitulată scrisoare de detașare care a fost adevărata intenție a angajatorului, unde se precizează că salariatul trebuie să respecte programul de lucru al companiei din țara gazdă.
De asemenea, prima instanță a greșit că prima instanță face abstracție de principiul conform căruia atunci când o clauză este susceptibilă de interpretare, ea se interpretează în favoarea angajatului și nicidecum în favoarea angajatorului.
Prin urmare susține recurentul că din probele administrate în cauză rezultă fără putință de tăgadă faptul că a fost detașat în Germania și că a muncit toată perioada respectivă, nicidecum nu a fost trimis la vreun curs de formare profesională, așa cum a reținut prima instanță prin analiza superficială a probelor aflate la dosar.
De asemenea și cu privire la raportul de expertiză se aduc critici în sensul că expertul a folosit regula de trei simple, în sensul că acesta a împărțit o sumă totală la numărul de angajați comunicat de societate pârâtă că ar fi participat la așa zisul curs.
Intimata a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate cât și din oficiu în conformitate cu art. 3041. proc. civ. Curtea constată că recursul formulat este nefondat pentru motivele care se vor arăta.
Astfel, în ceea ce privește critica conform căreia recurentul-reclamant a fost detașat în Germania și nu a participat la un curs de formare profesională.
Curtea reține că pentru a putea vorbi de o detașare în sensul definit de Codul muncii în art. 45 și următoarele, trebuie îndeplinite mai multe condiții care în cauza de față nu au fost îndeplinite.
În acest sens art. 45 din Codul muncii stabilește următoarele "este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziția angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia. În mod excepțional, prin detașare se poate modifica și felul muncii, dar numai cu consimțământul scris al salariatului".
Prin urmare față de conținutul acestui text legal, Curtea reține că așa zisul act de detașare invocat de către recurentul-pârât nu îndeplinește condițiile unui act de detașare, deoarece avem de a face cu un act adițional prin care părțile stabilesc de comun acord faptul că detașarea are loc în scopul formării profesionale și nicidecum pentru ca angajatul să desfășoare în societate aflată în Germania o activitateîn scopul executării unor lucrări, așa cum cere textul de lege invocat în motivarea recursului.
De asemenea nici celelalte condiții cerute de lege în cazul detașării nu au fost probate în cauza de față în ciuda faptului că recurentul susține că prima instanță ar fi analizat în mod superficial probatoriu.
În acest scop sunt drepturile stabilite de art. 46 alin. 4 din Codul muncii, constând în aceea că "Salariatul detașat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de detașare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil", precum și cele privind drepturile salariatului detașat de la art. 47 alin. 1 care prevăd că " Drepturile cuvenite salariatului detașat se acordă de angajatorul la care s-a dispus detașarea".
De altfel, anexa 4 la contractul individual de muncă cuprinde mențiunea că "natura perioadei petrecute la filiala germană a grupului, este în scopul formării profesionale".
În ceea ce privește aceste acte adiționale la contractul individual de muncă ele sunt în deplină concordanță cu dispozițiile art. 193 alin. 2 din Codul muncii, care dispun următoarele: " Modalitatea concretă de formare profesională, drepturile și obligațiile părților, durata formării profesionale, precum și orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligațiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc prin acordul părților și fac obiectul unor acte adiționale la contractele individuale de muncă", și prin urmare conținutul lor este în deplin acord cu aceste dispoziții legale, critica lor fiind nefondată.
În ceea ce privește critica recurentului-pârât cu privire la conținutul concret al formării profesionale, Curtea reține că aceasta are loc în condițiile art.189 din Codul muncii, și se poate realiza prin mai multe forme, fără însă a se impune un anumit tip de pregătire.
Cu privire la critica conform căreia a fost necesară obținerea de vize de muncă pe teritoriul Germaniei și că prin urmare în acest fel este vorba despre o detașare, Curtea menționează că nicio societate care își desfășoară legal activitate în spațiul Uniunii Europene nu își poate permite indiferent de activitate pe care o desfășoară o persoană în cadrul său, să nu respecte legislația în vigoare, chiar și atunci când este vorba de formare profesională, astfel că nici această critică nu are vreo relevanță și nu dovedește nimic în plus față de ceea ce a reținut prima instanță.
De altfel un argument foarte pertinent și concludent în soluționarea cauzei pe fond în ceea ce privește că avem de a face cu un curs de formare profesională este emiterea facturilor din care rezultă destinația cheltuielilor efectuate de societatea la care a avut loc cursul de formare profesională, iar modul de calcul folosit de către expert fiind o chestiune de fapt nu poate fi cenzurat de către instanța de recurs, atâta timp cât acesta lucru se putea face pe calea obiecțiunilor la raportul de expertiză în primă instanță, iar din conținutul acestei critici nici nu rezultă dacă acest așa zis mod de calcul a creat s-au nu un prejudiciu mai mare decât cel real și la care a fost obligat recurentul-pârât.
În privința nulității clauzelor la contractul individual de muncă, Curtea reține că potrivit art. 283 alin. 1 lit. d din Codul muncii "nulitatea unor clauze ale unui contact individual de muncă nu poate fi invocată decât pe durata acelui contract", prin urmare după încetarea contractului nu se mai poate invoca o astfel de nulitate și cum în cauza de față nu ne mai aflăm în prezența unui astfel de contract el încetând ca urmare a demisie recurentului-pârât, și critica la adresa sentinței este nefondată.
Prin urmare Tribunalul a reținut în mod temeinic și legal că ne aflăm în prezența unui curs de formare profesională, că recurentul-pârât avea obligația să-și desfășoare activitatea în cadrul societății intimate cel puțin trei de la absolvirea cursului în cauză așa cum s-a angajat prin actele adiționale la contractul individual de muncă, dar că acesta și-a dat demisia, astfel că în aceste condiții Tribunalul a data eficiență pe baza probelor administrate dispozițiilor art. 195 alin. 3 din Codul muncii, care dispun astfel:Nerespectarea de către salariat a dispoziție prevăzute la alin. 1 determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adițional la contractul individual de muncă".
Prin urmare, pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312. proc. civ. urmează să dispună respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul-pârât împotriva sentinței civile nr.1230 din 16.02.2009 pronunțată în dosarul nr- de către Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în contradictoriu cu intimata-reclamantă - ROMÂNIA & CO ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 02.07.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex./20.07.2009.
Jud.fond: ,
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
