Actiune pauliana sau revocatorie. Jurisprudenta. Decizia 42/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECTIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 42/R
Ședința publică din 19 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Daniela Calai
JUDECĂTOR 2: Claudia Rohnean
JUDECĂTOR 3: Maria Lăpădat
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții și împotriva deciziei civile nr. 263/A/17.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanta și pârâții și, având ca obiect acțiune pauliană.
La apelul nominal, au lipsit părțile.
Procedura completă.
Recursul a fost declarat în termen și este legal timbrat cu suma de 179,5 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar.
Dezbaterea în fond a recursului și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 12 ianuarie 2010, cele declarate fiind consemnate în încheierea de ședință de la acel termen, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunțarea s-a amânat pentru data de 19 ianuarie 2010.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 6771/18.06.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-, s-a respins excepția nulității absolute parțiale, precum și acțiunea civilă formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții, și; s-a admis acțiunea civilă conexă formulată de reclamantul, în contradictoriu cu aceiași pârâți; s-a dispus partajarea imobilului compus din loc de casă cu casa nr. 145, înscris în CF nr. 598, nr.top. 176/1/1, prin atribuirea imobilului pârâtului, cu obligarea acestuia la plata sumei de 70.000 lei către pârâta; a fost obligat reclamantul la plata sumei de 2000 lei către pârâții și, cheltuieli de judecată; au fost obligați pârâții și la plata sumei de 1500 lei către reclamant, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, potrivit titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 8276/2005, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 457/2006, pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantului suma de 10.000 euro sau echivalentul în lei la data plății și, ca urmare, reclamantul a solicitat & executarea silită a debitorului.
Potrivit procesului-verbal de constatare încheiat la data de 14.08.2006 de, debitorul a declarat că nu deține bunuri proprii, drept pentru care s-a solicitat continuarea executării silite, cu privire la imobilul proprietate comună a debitorului și soției acestuia, respectiv imobilul înscris în CF nr. 598.
La data de 06.07.2006, pârâții au procedat la dezmembrarea imobilului, după cum urmează: nr. top. 176/1/1, constând în loc de casă cu nr. 145 și 407 mp, și nr. top. 176/1/2, constând în teren intravilan în suprafață de 902 mp.
Cu ocazia dezmembrării, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2347/04.07.2006 de BNP - T, pârâții au vândut imobilul cu nr. cadastral nou format 176/1/2, constând din teren intravilan în suprafață de 902 mp, pârâtei, căsătorită cu.
Potrivit mențiunilor din contract, imobilul s-a vândut pendinte de notările marginale, "se notează proces civil intentat de contra cu nr. 26539/2004".
Imobilul cu nr. top. 176/1/2 s-a transcris în CF nou format nr. 938, în favoarea lui, căsătorita cu.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul solicită revocarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2347/04.07.2006 de BNP, prin care pârâții au transmis dreptul de proprietate asupra imobilului cu nr. top nou format 176/1/2, ca urmare a dezmembrării imobilului înscris în CF nr. 938, nr. top. 176/1 pentru fraudarea drepturilor sale de creditor chirografar.
Prima instanța a apreciat că acțiunea revocatorie promovată de reclamant este nefondată întrucât, potrivit disp. art. 975.civ. acțiunea revocatorie este admisibilă dacă se face dovada îndeplinirii cumulative a trei condiții: dovada insolvabilității debitorului, existența creanței certe, lichide, exigibile, anterioare actului fraudulos și respectiv, dovada complicității terțului la fraudarea creditorului.
Cu alte cuvinte, in ipoteza încheierii unui act cu titlu oneros, trebuie îndeplinite cumulativ trei condiții: debitorul să fie conștient că prin acel act își creează o stare de insolvabilitate, creând astfel un prejudiciu creditorului; creanța să fie certă, lichidă și anterioară încheierii actului atacat și complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat.
In speță, reclamantul nu a făcut dovada insolvabilității debitorului, întrucât casa și terenul rămas în patrimoniul pârâților sunt suficiente pentru a acoperi creanța acestuia.
In ceea ce privește acțiunea privind partajarea imobilului rămas în patrimoniul pârâților, compus din loc de casă cu casa nr. 145, înscris în CF nr. 598, nr. top. 176/1/1 cu 405 mp. teren, prima instanță a apreciat-o ca fiind întemeiată și a admis-o, reținând că, potrivit art. 493.proc.civ. creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaș nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărțeala acestora.
In speță, contractul de împrumut încheiat în nume propriu de soț, pârâtul, nedovedindu-se că a fost perfectat pentru "împlinirea nevoilor obișnuite de căsnicie", reprezintă o datorie personală a acestuia.
Spre deosebire de bunurile dobândite în timpul căsătoriei, care sunt prezumate de la data dobândirii lor de oricare dintre soți, ca fiind bunuri comune ( art. 30 din familiei), în situația datoriilor, prezumția care funcționează nu este aceea a comunității, ci a caracterului personal.
Reținând caracterul de datorie personală a obligației asumate, rezultă că creditorul poate urmări doar cota de 1/2 proprietate ce-i revine debitorului, urmărirea silită trebuind a se face în această limită, în vederea satisfacerii creanței sale.
Executarea silită în această modalitate este reglementată de disp. art. 493.proc.civ. creditorul având posibilitatea urmăririi imobilului pentru cota de 1/2, drept de proprietate personală.
Față de aceste considerente, prima instanță a admis acțiunea privind partajarea imobilului ce constituie proprietate comună a pârâților și și, în consecință, a dispus atribuirea imobilului pârâtului, cu obligarea acestuia la plata sumei de 70.000 lei către pârâta.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs pârâții și, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș în dosar nr-, iar, prin decizia civilă nr. 64/R/22.01.2008 pronunțată în dosar, Tribunalul Timișa admis recursul declarat de către pârâții și împotriva sentinței civile nr. 6771/2007 pronunțata de Judecătoria Timișoara în dosar nr- în contradictoriu cu intimații, și; a casat hotărârea atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Timișoara.
Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut că prima instanță s-a limitat la a admite acțiunea privind partajarea imobilului ce constituie proprietate comună a pârâților și și, în consecință, a atribuit imobilul pârâtului, cu obligarea acestuia la plata sumei de 70.000 lei către pârâta. In aceasta modalitate de redactare, instanța de recurs nu poate efectua un control corespunzător al soluției pronunțate. Prima instanța nu a respectat procedura împărțelii judiciare prevăzută de art. 6731-67314.proc.civ. Astfel, nu s-a stabilit cota ce o deține fiecare dintre cei doi soți asupra imobilului și nu s-a făcut o evaluare prin expertiză judiciară a imobilului din litigiu.
Pârâții și au solicitat respingerea acțiunii, astfel încât se poate trage concluzia că nu au fost de acord cu partajul imobilului și cu valoarea acestuia. In vederea analizării tuturor capetelor de cerere și a stabilirii valorii de circulație a imobilului printr-o expertiză tehnică de specialitate, expertiză ce nu poate fi administrată în această fază, instanța de recurs a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Timișoara, conform prevederilor art. 312 alin. 5.proc.civ.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr-, la data de 15.05.2008, instanță care, prin decizia civilă nr. 605/18.06.2008, a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza la aceeași instanță, respectiv Tribunalul Timiș, în vederea soluționării apelului declarat de pârâții și împotriva sentinței civile nr. 6771/2007 a Judecătoriei Timișoara; fără cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, Curtea a constatat că argumentele recurentei referitoare la lipsa de incidență a disp. art. 282/1 proc.civ. sunt suficient de pertinente, întrucât instanțele au fost învestite cu două acțiuni conexate, avându-se în vedere și acțiunea revocatorie, care a avut ca obiect anularea în totalitate a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, inclusiv a actului de dezmembrare, valoarea totală a imobilului fiind de 196.000 lei, deci peste limita prevăzută de art. 282/1 proc.civ.
Și cel de-al doilea argument invocat de recurentă este justificat întrucât, din raportul de evaluare de la prima instanță, rezultă că imobilul supus partajării pe calea contestației la executare, rezultat din dezmembrare, are el însuși o valoare de peste 140.000 lei ( 144.835 lei), ceea ce, din nou, exclude aplicarea disp. art. 282/1 proc.civ și, prin însușirea acestor două argumente, se poate concluziona că tribunalul trebuia să judece în continuare ca instanță de apel și să nu recalifice calea de atac în recurs.
De asemenea, referitor la aspectele invocate de curte din oficiu, aceasta a constatat incidența disp. art. 304 pct. 1 și 5.proc.civ. raportat la art. 304 pct. 3.proc.civ și pentru alte rațiuni, respectiv determinat de normele legale care guvernează cererea de partaj formulată de către creditorul-reclamant pe calea contestației la executare, respectiv disp. art. 402 alin 2 rap. la art. 400/1 proc.civ. normă imperativă care prevede că cererile de partaj de bunuri comune promovate de către creditori pe calea contestației la executare sunt supuse atât căii de atac a apelului, cât și a recursului.
Mai mult decât atât, normele speciale referitoare în general la materia împărțelii judiciare sunt supuse întotdeauna atât apelului, cât și recursului, motiv pentru care tribunalul nu poate invoca ca justificare legală dispozițiile art. 282/1 proc.civ. și a procedat în mod eronat atunci când a recalificat ca și recurs cererea de apel formulată de pârâții și astfel a cauzat și o încălcare a normelor de competență, cât și în ceea ce privește modul de compunere a completului de judecată, producând în același timp o vătămare a intereselor procesuale ale părților, cărora le-a fost retras în mod nejustificat accesul la o cale de atac, prevăzută în beneficiul lor de norme procedurale speciale.
Totodată, instanța de apel urma să dea eficiență caracterului devolutiv al căii de atac a apelului și să procedeze la suplimentarea probatoriului, în cazul în care va găsi necesară această extindere.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. dosar - la data de 27.06.2008, iar pârâții apelanți și au solicitat modificarea în parte a sentinței, respingerea acțiunii conexe, cu cheltuieli de judecată, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării de probe pentru soluționarea partajului.
În motivare, au arătat că partajul bunurilor comune a fost solicitat doar în subsidiar de reclamantul, astfel că trebuia și acest petit respins conform principiului accesorium sequitur principalae, chiar dacă este identic cu cel din acțiunea conexă. De asemenea, instanța nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității acțiunii de partajare a bunurilor comune pe calea contestației la executare.
În ceea ce privește atribuirea imobilului, instanța a ales-o pe cea mai dezavantajoasă pentru soția debitorului, în timp ce creditorul poate solicita partajarea bunurilor comune doar în situația în care ambii soți recunosc datoria. Creditorul trebuia ca împreună cu soțul nedebitor să ceară instanței de judecată partajarea bunurilor comune, însă nu în dauna soțului nedebitor.
Apelanții au mai arătat că instanța de fond nu a administrat probe cu privire la modalitățile de dobândire ale bunurilor comune, la cotele de contribuție ale pârâților, neintrându-se pe fondul partajului. Nici una dintre părți nu a produs probe pentru soluționarea partajului.
În drept, pârâții au invocat dispozițiile art. 296.proc.civ.
Prin întâmpinare, intimata reclamantă a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, arătând că acțiunea conexă din dosarul nr- a fost respinsă în totalitate, astfel că nu mai poate fi vorba de faptul că instanța a admis capătul de cerere subsidiar al acesteia. Mai mult, capătul de cerere subsidiar din acțiunea pauliană nu este identic cu obiectul din contestația la executare.
În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, aceasta a fost pusă în discuție de instanța învestită cu soluționarea dosarului nr-, înainte de conexare, prin încheiere interlocutorie.
Susținerea apelanților că instanța de fond nu a administrat probe este nefondată, deoarece intimații nu au solicitat să fie administrate probe în apărare și nici nu au contestat în vreun fel cotele indicate în acțiune, poziție interpretată ca o înțelegere a părților, astfel că se impune decăderea acestora din dreptul de a mai propune probe în apel, nesolicitate prin cererea și motivele de apel.
În drept, intimata reclamantă a invocat dispozițiile art. 115-118.proc.civ.
La termenul din 10.03.2009, tribunalul a respins, ca tardivă, cererea de efectuare a probei cu expertiza tehnică în specialitatea construcții formulată de apelanți.
Prin decizia civilă nr. 263/A/17.03.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa admis apelul declarat de pârâții apelanți și împotriva sentinței civile nr. 6771/25.06.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins excepția inadmisibilității acțiunii de partajare a bunurilor comune invocate de pârâții și, a menținut în rest dispozițiile sentinței, obligând fiecare apelant pârât la câte 1.125 lei către fiecare dintre intimații pârâți și cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, respectiv la câte 925 lei către reclamanta.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că se impune schimbarea sentinței în parte, pentru a se include în dispozitiv și soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii de partajare a bunurilor comune invocate de pârâții și, apreciată de judecătorie ca o apărare de fond ( încheierea din 11.04.2007, dosar nr-).
Excepția a fost invocată cu motivarea că numai unul dintre soți este debitorul creanței de 10.000 euro, astfel că cel care avea dreptul să introducă partajul judiciar al bunurilor comune este doar soțul nedebitor. De asemenea, creditorul nu a contestat nici un act de executare silită care a început la cererea sa.
Cu toate acestea, posibilitatea reclamantului, autorul reclamantei, în prezent decedat, de a cere partajarea bunurilor comune ale debitorului rezultă în mod explicit din dispozițiile art. 493.proc.civ. La fel, art. 400 indice 1.proc.civ. statuează că: ". bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea părții interesate, și în cadrul judecării contestației la executare. " Rezultă deci, că soțul debitorului nu este singurul care are dreptul să solicite partajul bunurilor comune și nu prezintă relevanță că reclamantul creditor nu contestă în mod explicit un act de executare silită. În realitate, el este nemulțumit de constatarea executorului în sensul că nu există bunuri care pot fi urmărite, astfel că este firesc să urmărească și să aibă posibilitatea legală, procedurală, de a aduce bunuri în patrimoniul exclusiv al debitorului pentru realizarea creanței sale, operațiune ce se încadrează în noțiunea de proces civil și pentru care trebuie asigurat dreptul persoanei de acces la concursul justiției.
Pe fond, din încheierea de ședință din 07.05.2007 rezultă că după ce a indicat în acțiune faptul că pârâții și au dobândit imobilul în litigiu în cote egale de, iar afirmația nu a fost contestată prin întâmpinare de către aceștia, tot reclamantul a fost acela care a solicitat încuviințarea unei probe pentru a se dovedi această contribuție, deși proba nu era necesară, întrucât se aplică prezumția prevăzută de art. 30.fam. care spune că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune. Caracterul prezumției este relativ, dar pârâții, deși au beneficiat de asistență de specialitate, apărător ales, nu au propus nici un moment probe și nu au invocat, nici în apel, care ar fi cotele reale de contribuție ale soților. Este adevărat că interogatoriul nu a inclus și întrebări legate de acest aspect, dar soluția trebuie să fie aceeași, câtă vreme acela ce un fapt, trebuie să dovedească faptul contrar.
În final, trebuie însă amintit că în apel, apelanții nu au indicat probele necesare pentru stabilirea cotei, astfel încât criticile acestora trebuie înlăturate, ca nedovedite.
În ce privește valoarea imobilului avută în vedere de instanța de fond, se observă că o dată cu introducerea acțiunii pauliene, reclamantul a depus un raport de evaluare extrajudiciar care stabilea suma de 145.000 lei pentru casa și terenul înscrise în CF nr. 598 nr. top 176/1/1, la data de 22.09.2006.
La introducerea contestației la executare, ulterior acțiunii revocatorii, reclamantul a depus un alt raport de evaluare care stabilea suma de 140.000 lei pentru același imobil, la data de 14.08.2006.
Instanța de fond a ales în mod firesc această din urmă valoare, întrucât doar acțiunea din dosarul nr- a fost admisă, raportul fiind proba administrată în această cauză, necontestată nici un moment în faza judecății. Deși este extrajudiciară, trebuie remarcat faptul că lipsa de diligență a pârâților și în apărarea intereselor proprii, echivalând cu culpa acestora, nu poate fi reținută pentru a încuviința o expertiză de specialitate sau pentru a trimite cauza spre rejudecare, în condițiile în care creanța reclamantului trebuie realizată cu celeritate, fiind stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Se opune principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obține protejarea unui drept.
În ce privește modalitatea de partajare aleasă de instanța de fond, tribunalul a constatat că este corectă, întrucât dacă s-ar fi optat pentru atribuirea imobilului către soția debitorului, creditorul nu ar mai avea posibilitatea de urmărire și valorificare a creanței sau această procedură ar fi devenit și mai îndelungată pentru că și dacă ar fi obligată pârâta direct la plata sumei necesare către creditor, acesta ar fi nevoit să pornească o nouă executare silită, cu noi cheltuieli și timp care trece până la realizarea dreptului său, contrar cerinței celerității care caracterizează faza de executare silită.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâții și, solicitând casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare către Judecătoria Timișoara. In motivare, se arată că, fiind vorba de executarea unei datorii personale, creditorii pot urmări doar cota-parte care îi revine debitorului, în urma partajului imobilului, proprietate comună în codevălmășie.
Debitorului i-a fost atribuită, prin decizia recurată, cota-parte de din masa partajabilă, bazându-se doar pe prezumția relativă de cote egale a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Instanța nu a apreciat necesară încuviințarea probei care să ateste cota efectivă deținută asupra imobilului supus partajului. Prezumția reținută este una relativă, ce poate fi răsturnată prin proba contrarie. Prin respingerea probei solicitate, recurenții nu au putut dovedi cota efectivă ce le revenea.
Se apreciază că soluția atribuirii bunului către debitorul cu obligarea acestuia la plata unei sulte, către soția sa, este inechitabilă pentru soția nedebitoare, care nu trebuie să suporte consecințele datoriilor personale acumulate de soțul debitor. Această soluție nu are la bază nici un temei legal, având în vedere faptul că recurenta nu este de acord cu atribuirea către a imobilului.
Se mai invocă nerespectarea prin decizia pronunțată, a procedurii împărțelii judiciare, prev. de art. 673 ind. 1-673 ind. 14.pr.civ. în sensul că nu s-a stabilit cota deținută de fiecare asupra imobilului și nu s-a făcut o evaluare prin expertiză judiciară a imobilului, deși apelul este o cale de atac cu caracter devolutiv, putând fi suplimentat probatoriul, lucru necesar în cauză, față de faptul că expertiza era o probă indispensabilă în vederea soluționării cauzei.
In drept, se invocă prev. art. 304.pr.civ.
Intimata a solicitat, prin întâmpinarea depusă la dosar ( filele 14-15), respingerea prezentului recurs, în primul rând, ca tardiv formulat, față de disp. art. 301 alin.1 teza 1.pr.civ. iar, pe fond, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.
In motivare, se arată că motivele invocate de recurenți nu se circumscriu în motivele de casare prev. de art. 304 pct. 1-5.pr.civ. prin prezenta cerere recurenții încercând să întârzie executarea silită. La instanța de fond, pârâții, asistați de avocat, puteau să solicite probele necesare pentru a dovedi cotele de proprietate și modul de partajare, însă nu au făcut- Nu au contestat cotele egale prezumate de Codul Familiei în primul ciclu procesual, nu au administrat probe cu privire la acest aspect și nici nu au formulat cerere reconvențională în cauză.
Ca atare, având în vedere și principiul disponibilității în procesul civil, în mod corect, instanța de apel a respins probatoriul solicitat pentru prima oară în apel, ca tardiv, față de lipsa de diligență a pârâților și de necesitatea realizării creanței reclamantului cu celeritate.
Se mai arată că, prin decizia atacată, a fost admis apelul pârâților și, astfel că prezenta cale de atac nu își găsește justificarea legală.
In drept, se invocă disp. art. 115-118.pr.civilă.
In ceea ce privește excepția tardivității promovării prezentei căi de atac invocată de intimata, aceasta a fost respinsă, ca neîntemeiată, față de actele și lucrările dosarului și de disp. art. 301 și 104.pr.civ. respectiv de data aplicată prin ștampilă de către Oficiul poștal pe plicul prin care a parvenit cererea de recurs instanței ( filele 5 și 43).
La termenul de judecată din 15.12.2009, recurenții și au declarat că înțeleg să se înscrie în fals împotriva înscrisului intitulat "act de împrumut suma de bani" de la fila 42, în ceea ce privește semnăturile pretins aplicate de recurenți pe contract.
Curtea a respins cererea de declanșare a procedurii prev. de art. 177 și urm. pr.civ. la termenul de judecată din 12.01.2010, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acel termen, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, astfel că nu le va mai relua.
In ceea ce privește fondul cauzei, procedând la examinarea deciziei atacate, prin prisma motivelor invocate și în limitele trasate de prev. art. 304 și 304 ind. 1.pr.civ. față de disp. art. 299 și urm. pr.civ. art. 673 ind.1 și urm. pr.civ. și art. 493 și 400 ind. 1.pr.civ. Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul Timiș pronunțând o hotărâre temeinică și legală pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, în ceea ce privește caracterul personal al datoriei a cărei executare silită se urmărește, acesta nu a fost contestat de nici o parte, iar, pentru executarea acesteia, instanțele de fond, în mod corect, au reținut că, atâta timp cât nu s-a probat că debitorul deține bunuri proprii, se impune urmărirea silită a cotei-părți ce îi revine acestuia din bunul comun, constând în casa și teren înscrise în CF nr. 598, nr.top. 176/1/1.
In dosarul execuțional nr. 241/7.06.2006 al și, se tinde la recuperarea creanței constatate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, executare îndreptată exclusiv asupra bunurilor deținute de debitorul, respectiv, în absența bunurilor proprii, asupra cotei-părți deținute de soțul debitor din bunul comun sus indicat. Nu este urmărit silit întregul imobil, acesta fiind și motivul prezentei acțiuni de partajare a bunurilor comune ale soților în cadrul executării silite.
In ceea ce privește cotele-părți deținute de soți asupra imobilului supus partajului, se impune a constata că, în mod just, tribunalul a reținut că pârâții și nu au formulat cerere reconvențională prin care să invoce alte cote de proprietate decât cele prev. de art. 30. că nu au contestat prezumția dobândirii imobilului-bun comun în cote egale și nici nu au propus probe care să răstoarne aplicabilitatea acestei prezumții, deși au beneficiat, pe tot parcursul procesului, de asistență juridică calificată. Nici în prezentul recurs nu au indicat care ar fi cotele de contribuție efectivă ale recurenților, astfel că, se impune a conchide că recursul este neîntemeiat sub acest aspect. Criticile aduse hotărârilor instanțelor de fond sub acest aspect sunt strict formale, neîmbrăcând forma juridică aptă a conduce la o altă finalitate juridică.
De altfel, din cuprinsul actelor și lucrărilor aflate în dosarul de apel, rezultă că singura probă solicitată în această etapă procesuală de către pârâții-apelanți, a fost cea cu expertiza în construcții pentru stabilirea valorii imobilului, respectiv a sultei cuvenite. Nu s-au solicitat probe în dovedirea cotei-părți de contribuție a soților, astfel că respingerea probei nu le-a cauzat, sub acest aspect, nici o vătămare procesuală.
De asemenea, soluția instanței de apel este corectă și în ceea ce privește respingerea, ca tardiv solicitată, a cererii de probațiune formulată în dovedirea valorii imobilului. Chiar dacă apelul este o cale de atac devolutivă, probele trebuie solicitate în condițiile art. 292.pr.civ. prin cererea de apel sau întâmpinare, sau, cel mai târziu la prima zi de înfățișare. Solicitarea probei pentru acest termen procedural, având în vedere și opoziția intimatei, impunea aplicarea alin. 2 al art. 295.pr.civ. lucru pe care tribunalul l-a făcut în mod just. Având în vedere că, la dosar, existau înscrisuri în dovedirea valorii imobilului, constând în probe administrate în cursul altor procese purtate între aceleași părți și având în vedere lipsa de diligență a pârâților-recurenți, chiar pasivitatea lor, nejustificată, în condițiile în care, așa cum am arătat, au beneficiat de asistență calificată, în mod corect a concluzionat tribunalul în sensul că nu se impune administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea construcții, sancționând conduita procesuală a pârâților.
In ceea ce privește modalitatea de partajare aleasă, aceasta este singura aptă să asigure realizarea creanței creditorului și se impunea față de data emiterii titlului executoriu, ce constituie o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă în cursul anului 2006. Pârâta nu a solicitat administrarea de probe pentru a dovedi existența, în ceea ce o privește, a vreunuia dintre criteriile de preferință prev. de art. 673 ind. 9.pr.civ. astfel că, în mod just s-a avut în vedere necesitatea realizării creanței reclamantei, ca motiv determinant în atribuirea imobilului.
In ceea ce privește nerespectarea, prin decizia atacată a prev. art. 673 ind. 1 și urm. pr.civ. ce reglementează procedura împărțelii judiciare, și acest motiv de recurs se privește a fi neîntemeiat.
Chiar dacă în cuprinsul dispozitivului sentinței primei instanțe nu apar menționate în mod expres cotele-părți de contribuție ale soților, acest aspect rezultă cu îndestulătoare evidență din conținutul sentinței, care face trimitere la aplicarea prezumției prev. de art. 30. cu consecința stabilirii unor cote egale de proprietate ale soților-pârâți asupra imobilului supus partajării, respectiv a valorii imobilului de 140.000 lei, sulta pârâtei fiind de 70.000 lei corespunzător cotei de proprietate.
Decizia recurată motivează pe larg modalitatea de stabilire a valorii imobilului supus partajului, modalitate ce este conformă cu probatoriul administrat în cauză.
Ca atare, critica adusă sub aspectul soluționării pricinii fără a se urma riguros procedura prev. de art. 673 ind. 1 și urm. pr.civ. apare a fi neîntemeiată. Soluționarea cauzei în modul arătat anterior nu a produs recurenților-pârâți nici o vătămare procesuală, astfel că nu se impune casarea hotărârilor cu trimitere spre rejudecare.
Principiile generale cuprinse în capitolul VII ind. 1.pr.civ. au fost respectate cu ocazia soluționării cauzei, în sensul că a fost determinată masa partajabilă, calitatea părților, cotele de proprietate și valoarea imobilului supus împărțelii, fiind indicate și criteriile avute în vedere la atribuirea bunului.
Nefiind dovedită vătămarea pricinuită prin hotărârea atacată și întrucât a fost soluționat fondul cauzei, Curtea constată că nu se impune aplicarea prev. art. 297.pr.civ. prezentul recurs fiind neîntemeiat.
Pentru considerentele expuse și în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. pr.civ. constatând că prezentul recurs nu este întemeiat, în baza disp. art. 312 alin. 1.pr.civ. Curtea îl va respinge.
In baza disp. art.274 și urm. pr.civ. față de soluția pronunțată instanța va obliga recurenții la plata către intimații și a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs constând în onorariu de avocat, potrivit chitanței depuse la dosar. Intimatei nu îi vor fi acordate cheltuieli de judecată, întrucât nu a făcut dovada acestora, în condițiile art. 1169 și urm. pr.civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâții și împotriva deciziei civile nr. 263/A/17.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații, și.
Obligă recurenții la plata către intimații și a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19 ianuarie 2010.
PRESEDINTE, JUDECATOR, JUDECATOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red.:/28.01.2010
Tehnored./K/ 2 ex./02.02.2010
Inst.fond.: jud.
Inst.apel: jud.,
Președinte:Daniela CalaiJudecători:Daniela Calai, Claudia Rohnean, Maria Lăpădat
