Anulare act. Decizia 7/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECTIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 7
Ședința publică din 12 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Daniela Calai
JUDECĂTOR 2: Claudia Rohnean
JUDECĂTOR 3: Maria Lăpădat
GREFIER: - -
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de recurenții reclamanți și împotriva deciziei civile nr.509/14.05.2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - Secția civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, și.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă contestatoarea și intimatul, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura completă.
Contestația în anulare a fost formulată în termen și este legal timbrată cu suma de 10 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar.
După deschiderea dezbaterilor și verificarea actelor și lucrărilor dosarului, se constată că prin registratura instanței a fost depusă de către contestatori o cerere de amânare a judecării cauzei.
Contestatoarea invederează instanței că s-a fixat termen de judecată a cererii de strămutare formulată în cauză la data de 22 februarie 2010 pe rolul Inaltei Curți de Casație și Justiție, dar că nu s-a dispus suspendarea prezentei cauze până la soluționarea cererii de strămutare. Solicită acordarea unui termen mai de judecată sau suspendarea prezentei contestații.
Intimatul se opune cererii de amânare sau suspendare formulată în cauză.
Curtea, având în vedere faptul că prezentul proces are ca obiect contestație în anulare și că legea prevede că aceste cauze se judecă cu celeritate, că de la data înregistrării contestației în anulare - 16.07.2009 au fost acordate mai multe termene de judecată inclusiv pentru a se face dovada suspendării judecării prezentei contestații, de către Inalta C de Casație și Justiție B,și că această măsură nu s-a dispus, respinge cererea de amânare sau suspendare formulată în cauză de către contestatoarea.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra contestației în anulare.
Contestatoarea solicită admiterea contestației în anulare, anularea deciziei civile atacate și reluarea judecării recursului, cu cheltuieli de judecată. Arată că principalul motiv al contestației în anulare este necercetarea de către instanța de recurs a tuturor motivelor invocate și, de asemenea, faptul că instanța nu a analizat nici raportul de expertiză efectuat în cauză.
Intimatul lasă la aprecierea instanței soluționarea contestației în anulare, cu cheltuieli de judecată.
Contestatoarea depune la dosar concluzii scrise și solicită respingerea cheltuielilor de judecată solicitate de intimatul.
CURTEA
Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată:
Prin decizia civilă nr.509/R/14.05.2009 pronunțată în dosar nr-, Curtea de Apel Timișoara - Secția civilă a respins recursul declarat de reclamanții recurenți și împotriva deciziei civile nr.4/A/14.01.2009 a Tribunalului C-
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Timișoara a avut în vedere următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Reșița sub nr. 4089/290/ 22.08.2006, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții, solicitând instanței să dispună stabilirea liniei de hotar între imobilul înscris în CF nr. 3461 Română, nr. top. 404/2, casa cu nr. conscripțional 1141, cu teren de 2158 mp. situat administrativ în II,-/A, proprietatea reclamanților și imobilul vecin înscris în CF nr. 339 Română, nr. top. 404/1 casa cu nr. conscripțional 1142, cu teren de 719 mp. situat administrativ în II,-, proprietatea pârâtului, aflat în prezent în posesia pârâților, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt proprietari tabulari asupra imobilului înscris în CF nr. 3461 Română, nr. top. 404/2, casa cu nr. conscripțional 1141, cu teren de 2158 mp. situat administrativ în II,-/A, iar asupra casei sunt proprietari în devălmășie de la 22.11.1984 prin cumpărare.
Conform Legii nr. 58/1974 terenul în suprafață de 2158 mp a trecut la data cumpărării casei în proprietatea Statului Român.
Prin Ordinul Prefectului județului C-S nr. 89 din 17 martie 2006, în baza art. 36 alin. 3 și alin. 6 din Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar, modificată și republicată reclamanților li s-a atribuit în proprietate suprafața de 2158 mp.
În același mod și în aceleași condiții legale a devenit proprietar și pârâtul asupra terenului intravilan vecin în suprafață de 719 mp înscris în CF 3339, Română, nr. top. 404/1 sub nr. 4545/2005.
Înainte de a deveni proprietari, atât reclamanții cât și pârâtul, au avut în posesie și folosință terenurile de mai sus. în această perioadă pârâtul a făcut gard între cele două proprietăți ocupând fără nici un drept din terenul reclamanților, suprafața de 264 mp (2 lățime pe o lungime de 132 )
Acțiunea a fost motivată în drept pe disp. art. 584, art. 585 Ccivil.
Prin sentința civilă nr. 506 din 27.02.2007, pronunțată în dosar nr-, Judecătoria Reșița respinge acțiunea civilă formulată de către reclamanții și împotriva pârâților,.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în fapt și drept că reclamanții sunt proprietari tabulari ai imobilului înscris în CF nr. 3461 Română, nr. top. 404/2, casa cu nr. conscripțional 1141, cu teren de 2158 mp situat administrativ în II,-/A, imobilul învecinându-se cu cel aflat în proprietatea pârâtului înscris în CF nr. 339 Română, nr. top. 404/1 casa cu nr. conscripțional 1142, cu teren de 719 mp. situat administrativ în II,-.
Potrivit declarației martorului G, fost proprietar al imobilului situat administrativ în,-, actualmente deținut de către pârâtul, între anii 1984-1985 avut o înțelegere cu reclamanții privind delimitarea fondurilor vecine, scop în care a construit un gard despărțitor. Până în anul 1996, când a înstrăinat imobilul, martorul a declarat că nu au existat neînțelegeri între vecini cu privire la linia de hotar.
Din raportul de expertiză topografică efectuată în cauză, rezultă faptul că imobilele în litigiu se învecinează și sunt despărțite actualmente de un gard cu fundație de beton și plasă de sârmă construit în anul 1985 - când reclamanții locuiau deja în casa cu nr. conscripțional 1141, actual- A. Linia de hotar existentă este marcată pe schița topografică prin punctele A-B, planșa numărul 1.
Cu privire la suprafața celor două imobile, imobilul aflat în proprietatea pârâtului înscris în CF nr. 3339 Română, nr. top. 404/1 casa cu nr. conscripțional 1142, are în CF suprafața de 719 mp, în natură 963 mp, mai mult așadar cu 244 mp. Imobilul înscris în CF nr. 3461 Română, nr. top. 404/2, casa cu nr. conscripțional 1141, aflat în proprietatea reclamanților are în CF suprafața de 2158 mp, în natură 1914 mp, mai puțin cu 244 mp, adică suprafața care se regăsește în parcela nr. top 404/1 folosită de pârâtul.
În cazul în care se respectă suprafața de carte funciară, expertul a trasat noua linie de hotar, D-C reprezentată în planșa 2, această linie începe pe lângă fundația casei nr. 23 ( circ.1142 ), taie 0,90 din bucătărie și continuă până în spațiul grădinii,în punctul C, lungimea liniei de hotar fiind de 125,08.
Prin această linie de hotar pârâtul nu mai poate intra în C și i se taie 0,90 din bucătărie, nu se mai respectă linia de hotar convenită prin înțelegere, materializată în natură în anul 1985 și reprezentată în planul de situație întocmit în data de 06.05.1981, vizat spre neschimbare nr. 33/14.06.1985, planșa 3, odată cu schimbarea fațadei la casa nr. 25 ( actual 23).
Potrivit disp. art. 584 cod civil orice proprietar îl poate obliga pe vecin la grănițuirea proprietății lipite cu a sa (de a așeza semne exterioare ). Cheltuielile se suportă în proporție egală.
Dacă grănițuirea nu se face amiabil, se poate introduce o acțiune în grănițuire pentru determinarea limitelor fondurilor învecinate.
Or, în cauză, în anul 1984, reclamanții au convenit cu fostul proprietar ( autorul pârâților ) să se delimiteze proprietățile vecine. Proprietarii au stabilit cu acea ocazie hotarul despărțitor prin semne vizibile, fiind construit un gard cu fundație din beton.
ni |
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții cer stabilirea liniei de hotar, linie ce a fost deja stabilită, fără a revendica vreo suprafață de teren. Această acțiune ar fi fost, însă, admisibilă numai dacă între cele două proprietăți nu ar fi existat o linie de hotar stabilită prin înțelegerea părților, ori nu au ființat semne exterioare de hotar, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au produs nici o probă din care să rezulte că pârâții au modificat această liniei.
Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel, reclamanții și și prin decizia civilă nr.145 din 18 iunie 2007, pronunțată în dosar cu același număr, Tribunalul CSR eșița, respinge apelul reclamanților, reținând în esență că prima instanță a făcut corectă și completă analiză a probelor administrate în cauză, în raport de care a stabilit o stare de fapt justă și aplicat normele legale incidente, neexistând nici motive de ordine publică care să determine admiterea apelului reclamanților, deoarece pe de o parte existența unei înțelegeri privitoare la grănițuirea celor două proprietăți învecinate este dovedită potrivit probelor din dosar, edificarea fundației din beton și a gardului despărțitor dăinuind de cca.24 ani, în urmă, adică din anul 1984, existând deci o grănițuire amiabilă, a cărei linie de hotar nu a fost modificată, iar pe de altă parte reclamanții nu au promovat o acțiune în revendicare pentru suprafața de 244. pretins ocupată de pârâții intimați.
Împotriva acestei decizii civile de apel au declarat recurs reclamanții și prin decizia civilă nr.1019/16.10.2007, Curtea de Apel Timișoara - secția civilă - admite recursul reclamanților, casează ambele hotărâri judecătorești anterioare și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță, respectiv Judecătoria Reșița, reținând în esență, că după cum rezultă din acțiunea introductivă de instanță reclamanții au cerut stabilirea liniei de hotar dintre imobilele învecinate, însă din motivarea acțiunii rezultă că reclamanții au înțeles să revendice și suprafața de teren ocupată fără drept de pârâți, iar pentru a se stabili corect cadrul procesual conform art.129 Cod pr.civilă, judecătorul fondului cauzei era dator să solicite explicații reclamanților și să pună în discuția părților acest aspect.
Ca atare, cauza se reînregistrează la Judecătoria Reșița, sub nr- și prin sentința civilă nr. 240 din 28.01.2008, Judecătoria Reșița, respinge acțiunea reclamanților, reținându-se că deși s-a pus în discuția părților, necesitatea efectuării unei alte expertize topografice, care să lămurească aspectele legate de suprafața revendicată, reclamanții nu au fost de acord cu proba privind întocmirea unei noi expertize topografice, acești reclamanți nedovedind nici faptul că s-ar fi modificat existența limitei de hotar stabilită prin grănițuirea efectuată convențional, din anul 1985, respectată de proprietari.
Prin decizia civilă nr.219/R/13.05.2008, pronunțată în dosar nr-, Tribunalul C S, Reșița, secția civilă, respinge recursul declarat de reclamanții și împotriva sentinței civile nr. 240/28.01.2008, pronunțată de Judecătoria Reșița, reținând că există deja linie de hotar stabilită între proprietățile învecinate ale părților, iar desființarea acesteia ar fi posibilă doar în condițiile în care pârâții ar ocupa abuziv, proprietatea reclamanților, (care ar revendica-o și ar dovedi ocuparea abuzivă), dar cum o asemenea acțiune în revendicare nu a fost probată, ca fiind întemeiată, (expertiza nefiind concludentă), nici linia de hotar existentă deja (prin semnul vizibil al unui gard construit cu fundație de beton), nu poate primi modificări, respectiv cum reclamanții nu au dovedit că au o proprietate reală mai mică decât cea evidențiată în cartea funciară și o ocupațiune a diferenței de suprafață imputabilă pârâților, nici acțiunea în grănițuire formulată de reclamanți nu este fondată.
Împotriva acestei decizii civile de mai sus au declarat recurs reclamanții și și prin decizia civilă nr.769/18.09.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția civilă - în dosar nr- se respinge excepția inadmisibilității recursului și se admite acest recurs al reclamanților, dispunându-se casarea ei și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului, reținându-se, în esență, că potrivit art.315 alin.1 Cod procedură civilă, Tribunalul C - S, nu mai putea recalifica apelul declarat de reclamanți ca fiind recurs, ci era ținut să soluționeze cauza ca instanță apel, chiar dacă reclamanții au declarat recurs împotriva unei decizii irevocabile, acest recurs nu poate fi inadmisibil, câtă vreme calea de atac este reglementată de lege, iar, recalificând calea de atac, instanța a făcut o greșită aplicare a legii.
Ca atare, apelul s-a reînregistrat la Tribunalul C S, la 21.10.2008 sub nr- și prin decizia civilă nr. 4 din 14.01.2009, Tribunalul C- Reșița respinge apelul declarat de reclamanții și împotriva sentinței civile nr. 240/28.01.2008, pronunțată de Judecătoria Reșița.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că atât doctrina juridică cât și jurisprudența în materie sunt constante în a considera că în condițiile în care limita de hotar a fost stabilită prin semne exterioare, vizibile (plasă de sârmă, fundație din beton) și a fost respectată de proprietari, acțiunea de modificare a acestei linii de hotar nu este admisibilă.
Or, în speță, în anul 1985, între cele două imobile, proprietarii au stabilit convențional o linie de hotar, pe care au respectat-o, pe linia de hotar dintre cele două imobile a fost construit în anul 1985 un gard cu fundație de beton și plasă de sârmă, astfel cum s-a reținut și în raportul de expertiză efectuat în cauză. Probele administrate nu fac dovada modificării acestei grănițuiri convenționale, astfel încât acțiunea în grănițuire este nefondată.
Mai mult, nu s-a dovedit că pârâții ar ocupa abuziv proprietatea reclamanților, astfel încât și acțiunea în revendicare trebuie respinsă ca nedovedită.
Față de aceste considerente și ținând cont de dispozițiile art. 584, art. 1169 Cod civil, Tribunalul în baza art. 296 Cod procedură civilă va respinge apelul formulat de reclamanții și împotriva sentinței civile nr.240 din 28.01.2008 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosar nr-.
Împotriva acestei decizii civile de apel au declarat recurs în termen, legal timbrat, reclamanții și, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii apelului reclamanților și schimbării în tot a sentinței civile a primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii în grănițuire și revendicare formulată de reclamanți și stabilirea liniei de hotar dintre cele două imobile, conform expertizei întocmite de inginer, pe aliniamentul D-C, din expertiza și schița anexă, invocând în drept art. 304 oct. 8 și 9 Cod procedură civilă motivând în esență că s-au ignorat concluziile expertizei întocmită de expertul, care propus stabilirea liniei de hotar dintre cele două proprietăți pe aliniamentul D-C și că este greșită stabilirea faptului că reclamanții nu au dovedit că pârâții ar fi ocupat abuziv suprafața de 244. din proprietatea reclamanților, fiind interpretate greșit prevederile art. 584-586 Cod civil, referitoare la grănițuire, cum și că instanțele trebuiau să delimiteze proprietățile părților,chiar în situația în care linia de hotar există stabilită între aceste proprietăți învecinate.
Verificând decizia civilă recurată, prin prisma dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă și în raport de motivele de recurs invocate, față de starea de fapt din dosar, ca și de probele administrate în cauză, Curtea stabilește că recursul de față al reclamanților este nefondat, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă să fie respins ca atare, deoarece bine și cu temei a fost respins și apelul acelorași reclamanți.
Într-adevăr, examinându-se cauza sub toate aspectele invocate, din analiza întregului material probator de la dosar, Curtea constată că decizia civilă recurată este legală și temeinică, întrucât instanța de apel a stabilit o corectă sate de fapt și a făcut o justă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale în materie, prevăzute de art. 584-585 Cod civil, ( care reglementează grănițuirea ), de art. 480 Cod civil ( care reglementează proprietate), ca și art. 1169 Cod civil ( care reglementează probațiunea, în sensul că cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească), când a confirmat soluția primei instanțe, neconstatându-se din oficiu nici motive de ordine publică de natură să atragă casarea ori modificarea deciziei civile atacate, conform art. 306 alin.2 Cod procedură civilă, corect fiind respins apelul reclamanților pentru considerentele expuse judicios de către instanța de apel, însușite în totalitate și de ca instanță de control judiciar, criticile formulate în recurs, nefiind întemeiate.
Astfel, câtă vreme în dosar este bine dovedit că acțiunea reclamanților în grănițuire a fost respinsă în considerarea ideii că nu este probată în dosar o modificare a liniei de hotar vechi, stabilită în mod convențional, amiabil, printr-o bună înțelegere între proprietarii imobilelor învecinate ale părților litigante, în condițiile în care vechea linie de hotar a fost delimitată și stabilită, în mod clar prin semne exterioare, vizibile, constând dintr-un gard din plasă de sârmă așezat pe o fundație din beton, această linie de hotar veche fiind respectată de proprietari, încă din anul 1985 ( deci de cca. 24 de ani), Curtea stabilește că primul motiv de recurs, invocat prevăzut de art. 304 pct.8 Cod procedură civilă, nu este întemeiat, întrucât instanța de apel - ca de altfel și cea de primă instanță - nu au interpretat greșit actul juridic dedus judecății și nici nu a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, care poartă asupra grănițuirii și revendicării unei suprafețe de 244. de teren, fiind deci corect reținut în cauză că nu poate fi privită ca admisibilă o nouă acțiune în grănițuire, prin modificarea vechii linii de hotar, despărțitoare, stabilită prin semne vizibile exterioare ( gard din sârmă, cu fundație de beton) și respectată de proprietarii celor două imobile limitrofe, cu atât mai mult, cu cât reclamanți recurenți nu au dovedit nici faptul că pârâții intimați ar ocupa abuziv suprafața de 244. din proprietatea reclamanților, încât deci nici acțiunea în revendicare a imobilelor nu poate fi admisibilă prin prisma aplicării art.1169 Cod civil.
De aceea, Curtea constată că instanța de apel nu pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal și nici dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 584 Cod civil, care reglementează grănițuirea proprietăților învecinate și în consecință apreciază ca neîntemeiat și cel de al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, fiind așadar cazul respingerii recursului reclamanților de față.
Această soluție se impune în dosar, întrucât din analiza tuturor actelor și lucrărilor dosarului, Curtea constată că prin acțiunea formulată, reclamanții, soții și, nu doar că au solicitat instanțelor, în contradictoriu cu pârâții, și, să procedeze la consfințirea limitelor proprietăților lor învecinate, prin acțiune în grănițuire, ci au dorit și ocuparea, cu titlu de proprietar, a unei suprafețe de teren de 244.
Este real faptul că prin expertiza topografică administrată cu ocazia primei judecăți în fond se arată că:
Cu privire la suprafața celor două imobile, imobilul aflat în proprietatea pârâtului înscris în CF nr.3339 Română, nr.top.404/1 casa cu nr.conscripțional 1142, are în CF suprafața de 719. în natură 963. mai mult așadar cu 244. Imobilul înscris în CF nr.3461 Română, nr.top.404/2, casa cu nr.conscripțional 1141, aflat în proprietatea reclamanților are în CF suprafața de 2.158. în natură 1914. mai puțin cu 244. adică suprafața care se regăsește în parcela nr.top.404/1 folosită de pârâtul.
În cazul în care se respectă suprafața de carte funciară, expertul a trasat noua linie de hotar, D-C reprezentată în planșa 2, această linie începe de lângă fundația casei nr.23 (circ.1142), taie 0,90. din bucătărie și continuă până în spațiul grădinii, în punctul C, lungimea liniei de hotar fiind de 125,08. Curtea consideră că acest nou aliniament de hotar D-C, din expertiză, nu poate legal validat întrucât prin această linie de hotar pârâtul nu mai poate intra în C și i se taie 0,90 din bucătărie, și nu se mai respectă linia de hotar convenită prin înțelegere, materializată în natură în anul 1985 și reprezentată în planul de situația întocmit în data de 6.05.1981, vizat spre neschimbare nr.33/14.06.1985, planșa 3, odată cu schimbarea fațadei la nr.25 (actual 23).
Dar, așa cum a reținut prima instanță și a verificat, la rându-i, Tribunalul C și Curtea consideră că, expertiza administrată cu ocazia primei judecăți de fond nu are nici girul legalității respectate, nici verosimilitate, iar reclamanții nu au fost de acord cu efectuarea probei cu nouă expertiză topografică, deși prima instanță - în virtutea rolului său activ - le-a propus această probă.
Ea nu respectă normele topografice în vigoare pentru realizarea lucrării - Regulamentul aprobat prin Ordinul - nr.634/2006 privind normele de întocmire a documentațiilor cadastrale, publicat în Monitorul oficial nr.1048/29.12.2006 prin art.5-9 ale Cap.al II-lea, și singur acest fapt conduce la decredibilizarea lucrării - expertiza.
Apoi, concluziile la care ajunge expertul sunt, și ele, pe fondul lor, necredibile, din moment ce nu sunt arătate și cuprinse toate vecinătățile imobilelor aparținând părților, cu suprafața lor reală și măsurată, astfel încât concluzia potrivit căreia diferența de suprafață de teren lipsă din imobilul reclamanților se identifică, fără motivare, ca fiind un plus de teren la pârâți.
Pentru aceste considerente, proba cu expertiza ing. nu este concludentă privitor la acțiunea în revendicarea a 244. teren și, conform art.1169 Cod civil, raportat la art.167 Cod procedură civilă și art.129 Cod procedură civilă, în mod corect prima instanță a respins acțiunea ca nedovedită și nefondată, soluția fiind confirmată și de instanța de apel în mod just.
Relativ la acțiunea în grănițuire, corect a reținut prima instanță, din probele administrate în cauză, că există semne exterioare de hotar între proprietățile învecinate, fundație de beton și gard de sârmă.
Astfel, reclamanții sunt proprietari tabulari ai imobilului înscris în CF nr.3461 Română, nr.top.404/2, casa cu nr. conscripțional 1141, cu teren de 2.158. situat administrativ în II,-.A, imobilul învecinându-se cu cel aflat în proprietatea pârâtului, înscris în CF nr.339 Română, nr.top.404/1 casa cu nr. conscripțional 1142, cu teren de 719. situat administrativ în II,-.
Potrivit declarației martorului G, fost proprietar al imobilului situat administrativ în,-, actualmente deținut de către pârâtul, între anii 1984-1985, avut o înțelegere cu reclamanții privind delimitarea fondurilor vecine, scop în care a construit un gard despărțitor. Până în anul 1996, când a înstrăinat imobilul, martorul a declarat că nu au existat neînțelegeri între vecini cu privire la linia de hotar.
Din raportul de expertiză topografică efectuat în cauză rezultă faptul că imobilele în litigiu se învecinează și sunt despărțite actualmente de un gard cu fundație de beton și plasă de sârmă construit în anul 1985, când reclamanții locuiau deja în casa cu nr. conscripțional 1141, actual- Linia de hotar existentă este marcată pe schița topografică prin punctele A-B, planșa numărul 1, nefiind așadar cazul stabilirii unei noi linii de hotar, pe aliniamentul D-C, cum solicită recurenții.
Potrivit dispozițiilor art.584 Cod civil, orice proprietar îl poate obliga pe vecin la grănițuirea proprietății lipite de a sa (de a așeza semne exterioare). Cheltuielile se suportă în proporție egală. Dacă grănițuirea nu se face amiabil, se poate introduce o acțiune în grănițuire pentru determinarea limitelor fondurilor învecinate.
Or, în cauză, în anul 1984, reclamanții au convenit cu fostul proprietar (autorul pârâților) să se delimiteze proprietățile vecine. Proprietarii au stabilit cu acea ocazie hotarul despărțitor prin semne vizibile, fiind construit un gard cu fundație din beton. Ca atare, privită prin prisma disp. art. 584 Cod civil, acțiunea în grănițuire nu are obiect, nu există ca atare, în condițiile în care există deja o linie de hotar stabilită între proprietățile învecinate ale părților, iar desființarea sa este posibilă doar în condițiile în care pârâții ar ocupa abuziv proprietatea reclamanților, care ar revendica-o și ar dovedi ocuparea abuzivă, ceea ce nu s-a realizat în dosar.
Cum însă acțiunea în revendicare nu a fost probată ca fiind întemeiată (expertiza nefiind concludentă), nici liniile de hotar deja existente nu pot primi modificări.
Servituțile reglementate prin titlul al IV-lea, Cap.I al Codului civil, sunt ele însele moduri de determinare a conținutului și limitelor dreptului de proprietate. Din moment ce reclamanții nu au dovedit a avea o proprietate reală mai mică decât cea evidențiată în CF, și o ocupațiune a diferenței de suprafață dintre cele două, imputabilă pârâților, nici acțiunea în grănițuire nu este fondată.
Deși intimatul pârât, prezent astăzi în instanță, a cerut respingerea recursului reclamanților, cu cheltuieli de judecată, în recurs, acestea nu sunt justificate cu nici un fel de acte, încât deci, nefiind incidente dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, nu se vor acorda cheltuieli de judecată, în recurs.
Impotriva acestei decizii recurenții reclamanți și au formulat la data de 16.07.2009 o contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art.318 teza II pr.civ. respectiv omisiunea instanței de a examina motivul de recurs invocat în scris privind art.304 pct.9 pr.civ. coroborat cu art.584 - 585.civil.
In concret, se susține că în anul 1984 când instanțele (inclusiv cea de recurs) au reținut că a existat o înțelegere amiabilă între părți/autorii lor în drepturi privind limita de hotar, aceștia dobândind această calitate abia în 2006 nu erau proprietari ai terenurilor, ori, potrivit art.584-585.civ. grănițuirea nu poate fi făcută decât de proprietarii terenurilor limitrofe iar nu de detentorii precari.
In plus s-a susținut că acea înțelegere amiabilă nici nu a fost dovedită, declarația în acest sens a martorului G (autorul în drepturi al pârâților), nefiind coroborată cu alte probe din dosar.
Neanalizând acest aspect și neamintindu-l în considerentele deciziei, contestatorii susțin că instanța de recurs a prilejuit incidența în cauză a motivului prev.de art.318 teza II pr.civ. invocat ca temei al contestației lor în anulare.
S-a mai menționat și împrejurarea că deși instanțele le-au reproșat contestatorilor reclamanți că nu au dorit efectuarea unei expertize topografice în cauză, o astfel de expertiză exista deja în dosar fiind întocmită de domnul ing., în care s-a menționat faptul că pârâții ocupă 244. din terenul reclamanților.
Prin concluziile scrise ulterioare contestatorii au dezvoltat pe larg motivele cererii lor, arătând istoricul relațiilor dintre părți, al situației juridice a terenurilor învecinate, conținutul probelor testimoniale și cu înscrisuri administrate în cauză precum și faptul că nu are calitatea de proprietar al terenului vecin cu al lor pentru a sta în proces ci doar calitatea de mandatar al pârâtului pentru vânzarea imobilului acestuia din urmă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea ca nefondată a contestației reclamanților pentru aceea că toate motivele recursului lor au fost analizate chiar dacă pentru tratarea fiecărui motiv au fost grupate în aceeași analiză mai multe argumente.
Prin cererea scrisă ulterioară (41 dosar) acesta a solicitat obligarea contestatorilor la 4.600 lei cheltuieli de judecată reprezentând costul deplasării sale din străinătate, (unde-și are reședința), la instanță.
Examinând decizia atacată prin prisma motivului prev. de art.318 teza II pr.civ. expres invocat în cauză și prin raportare la conținutul deciziei contestate, se constată că prezenta contestație în anulare este neîntemeiată.
Textul art.318 teza II pr.civ. invocat ca unic motiv al contestației reclamanților se referă la admisibilitatea contestației în situația în care instanța, respingând recursul, a omis să cerceteze vreunul din motivele respectivului recurs.
In cauză, acest lucru se referă în opinia contestatorilor la pretinsa omisiune a instanței de recurs de a analiza lipsa calității de proprietari a părților/antecesorilor lor în drepturi în 1984, respectiv la momentul în care instanțele au reținut că ele ar fi încheiat o înțelegere amiabilă pentru fixarea liniei de hotar, ori, grănițuirea voluntară sau judiciară, ar fi presupus în mod obligatoriu această calitate pentru a avea efecte conforme.
Contrar susținerilor contestatorilor, Curtea constată că acest motiv al recursului lor a fost analizat chiar dacă concluziile la care a ajuns instanța nu au fost acceptabile pentru reclamanții recurenți.
In considerentele deciziei s-a menționat despre înțelegerea din 1984 reclamanților cu antecesorul în drepturi a pârâților ca fiind cea în baza căreia s-a realizat, în mod voluntar, delimitarea terenurilor învecinate pe care aceștia le dețineau, prin marcarea ei cu semne exterioare vizibile, ale căror poziții au rămas aceleași până în 2006 când reclamanții au formulat acțiune în instanță.
Despre existența acestei înțelegeri între vecini vorbește inclusiv raportul de expertiză efectuat în cauză de ing. (filele 44-45 dosar - al Judecătoriei Reșița) la care reclamanții au făcut constant referire pe parcursul soluționării cauzei însă doar parțial, respectiv în partea privind întinderea reală a suprafețelor de teren ocupate de părți în prezent.
In calitate de proprietari încă din 1984 ai construcției (pentru a cărei normală folosință reclamanții au utilizat terenul ce ținea de aceasta), ei nu au obiectat în nici un fel la momentul edificării gardului separator dintre acest teren și terenul învecinat (utilizat succesiv de diverși antecesori în drepturi a pârâtului), ceea ce, chiar fără ca nici unul din aceștia să fie proprietari ai terenurilor la momentul respectiv, a permis o perpetuare pașnică a acestui partaj de folosință.
Delimitarea în acest mod a terenurilor a permis ulterior părților dimensionarea și amplasarea și altor lucrări tocmai în considerarea unei stări de fapt unanim acceptate.
Acest lucru a determinat instanțele - inclusiv instanța de recurs a cărei hotărâre este contestată în prezentul dosar - să considere că grănițuirea pe cale judiciară (ca operațiune de delimitare a proprietăților) solicitată de reclamanți în 2006, (după ce părțile deveniseră și proprietari ai terenurilor), să fie considerată ca lipsită de obiect.
Lipsa calității de proprietari a reclamanților și antecesorilor în drepturi ai pârâtului asupra terenurilor ca impediment pentru stabilirea unei înțelegeri valabile cu privire la delimitarea liniei de hotar a fost invocată în recursul reclamanților nu ca motiv de recurs de sine stătător ci ca argument al primului motiv de recurs (din cele trei punctual indicate) care se referă la pretinsa interpretare greșită a raportului de expertiză întocmit din dosar, aspect pe care instanța de recurs - contrar susținerilor contestatorilor - nu a omis să îl discute în decizia sa.
In concluzie, contestația în anulare a recurenților reclamanți întemeiată exclusiv pe dispozițiile art.318 teza II pr.civ. nu este întemeiată.
Aspectele de fond ale grănițuirii discutate pe larg de aceștia în contestația lor și care relatează despre pretinse erori în interpretarea probelor și a legii nu pot constitui temei al contestației în anulare, care nu este permisă decât atunci când se produc greșeli în legătură cu aspectele de ordin formal ale judecății recursului, întrucât în caz contrar s-ar proceda la o cenzură judiciară (reformare) a deciziei de recurs, adică la judecarea unui recurs la recurs, lucru pe care legea îl interzice.
In ceea ce privește lipsa calității de proprietar asupra imobilului învecinat a numitului - ceea ce în opinia contestatorilor se înțelege că atrage lipsa calității sale procesuale pasive - în primul rând, fiind o excepție de fond ea nu poate fi examinată din aceleași considerente ca și cele anterior expuse iar în al doilea rând, atragerea lui în proces s-a făcut din propria inițiativă a reclamanților în considerarea dreptului lor de liberă dispoziție, aspect care nu poate fi reproșat instanței.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge contestația formulată de reclamanții recurenți și împotriva deciziei civile nr.509/14.05.2009 a Curții de Apel Timișoara.
Deși intimatul a solicitat obligarea contestatorilor la plata a 4.600 lei cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport pentru deplasarea la instanță, din chitanțele depuse la dosar rezultă că acestea au fost efectuate anterior înregistrării contestației în anulare, respectiv până la momentul soluționării recursului în cauză, ocazie cu care acesta putea și trebuia să le valorifice.
Cum pentru prezentul dosar nu s-a făcut dovada unor astfel de cheltuieli, Curtea va respinge ca nefondată cererea în acest sens a intimatului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de recurenții reclamanți și împotriva deciziei civile nr.509/14.05.2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - Secția civilă în dosarul nr-.
Respinge cererea intimatului de obligare a contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 ianuarie 2010.
PRESEDINTE, JUDECATOR, JUDECATOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red.:/14.01.2010
Tehnored./K/ 2 ex./22.01.2010
Inst.fond.: jud.
Inst.apel: jud.,
Inst.recurs:jud.,
Președinte:Daniela CalaiJudecători:Daniela Calai, Claudia Rohnean, Maria Lăpădat
