Anulare act. Decizia 101/2010. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

Dosar nr- (1402/2009)

Completul 5

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.101

Ședința publică de la 11.02.2010

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Ioana Singh

JUDECĂTOR 2: Daniela Adriana Bînă

GREFIER - I -

Pe rol se află pronunțarea apelului formulat de apelantul - reclamant, împotriva sentinței civile nr. 401 din 19.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele - pârâte SC SA, BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA și SC SUD SA.

are ca obiect - anulare act - nulitate contract vânzare-cumpărare.

Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la, hotărând următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.52 din 21.01.2005, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis excepția prematurității cererii de restituire a imobilelor formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții SC " SA, SC " Sud" SA și Banca Comercială Română, respingând ca atare, această cerere și a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind constatarea nulității actelor de înstrăinare.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 instituie o procedură administrativă obligatorie și prealabilă sesizării instanței pentru restituirea tuturor imobilelor ce fac obiectul acestui act normativ, fiind necesar, conform dispozițiilor art. 21 din lege, ca persoana îndreptățită să notifice în termenul legal persoana juridică deținătoare, solicitând astfel restituirea imobilului. De asemenea, potrivit art. 23-24 din aceeași lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire În natură, ori, după caz, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat să facă persoanei Îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

Or, în speță, fără a se contesta faptul că reclamantul a procedat conform art.21 din Legea nr.10/2001, adresând o notificare Primăriei Municipiului B în termenul legal de decădere, a cărui nerespectare atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii (notificarea nr.1283/17.07.2001), tribunalul a constatat că în raport de prevederile ce instituie procedura administrativă, această fază procedurală prealabilă - în cadrul căreia se naște și obligația corelativă a unității deținătoare de a răspunde, în condițiile legii, solicitării persoanei îndreptățite, îndeplinirea corespunzătoare a acestei obligații putând fi examinată de altfel de instanța sesizată cu o acțiune în acest sens - nu s-a încheiat, impunându-se parcurgerea tuturor etapelor instituite de lege.

Tribunalul a reținut cu privire la desfășurarea procedurii analizate că Primăria Municipiului B, sesizată cu notificarea menționată, notificare vizând restituirea în natură a imobilului, analizând aplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii nr.10/2001 și, eventual, măsurile reparatorii ce se pot acorda în această situație pentru o cotă de 15% din imobilul compus din construcție și teren situat în B,-, pretinsă de reclamant în temeiul actelor doveditoare depuse la dosarul cauzei, a apreciat că dosarul nr.5003 format ca urmare a notificării urmează a fi transmis către pentru competentă soluționare, autoritate care va trebui ulterior să emită o dispoziție motivată privind măsurile reparatorii cuvenite (așa cum rezultă din adresa nr.4532/10.03.2004 - fila 93).

Față de cele reținute mai sus, tribunalul a apreciat că susținerile reclamantului privind faptul că actele depuse la dosarul cauzei probează respectarea procedurii arătate, nu pot fi primite în cauză, notificarea adresată de acesta către Primăria Municipiului B (ca și celelalte notificări pe care reclamantul susține că le-ar fi adresat cu privire la imobil) ori memoriile și alte cereri formulate, neechivalând potrivit legii cu parcurgerea tuturor etapelor procedurale prealabile sesizării instanței de judecată, care trebuie să se finalizeze prin emiterea dispoziției menționate, act pe care reclamantul îl poate contesta ulterior printr-o acțiune în justiție.

Tribunalul a reținut astfel că reclamantul nu a probat epuizarea procedurii administrative obligatorii față de acesta, procedură prin intermediul căreia persoana solicitată poate să-și valorifice drepturile, iar instituția publică menționată să-și clarifice poziția față de aceste pretenții, apreciind dacă cererea de restituire îndeplinește condițiile legii și implicit dacă i se cuvin solicitantului măsurile reparatorii prevăzute de lege și, după caz modalitățile de acordare și valoarea acestora.

Prin urmare, având în vedere cele reținute anterior privind nerespectarea acestei proceduri necontencioase a cărei îndeplinire trebuie examinată de instanța sesizată cu cererea reclamantului cu prioritate - conform art.109 alin.2 Cod procedură civilă coroborat cu art.21 și următoarele din Legea nr.10/2001 - tribunalul a constatat că se impune admiterea excepției invocate în acest sens, cu consecința respingerii acestui capăt de cerere ca prematur formulat.

În ceea ce privește celălalt capăt de cerere formulat de reclamant, referitor la constatarea nulității actelor de înstrăinare a imobilului pretins, precizat ulterior, și invocând în drept prevederile art.46 din Legea nr.10/2001 coroborat cu art.948, art.962-968 Cod civil, tribunalul a constatat că acesta este neîntemeiat pentru considerentele expuse în continuare.

Potrivit art.46 alin.1 din Legea nr.10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența acestei prevederilor acestei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, iar în situația în care aceste au avut ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Or, dispozițiile arătate nu pot fi incidente în cazul unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, eliberat în urma procedurii instituite în aplicarea Legii nr.15/1990 și nr.HG834/1991 - cum este în speță certificatul seria - nr.1274 din 9.08.1994, prin care se atestă dreptul de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul societății SA, la acel moment societate comercială cu capital de stat și care în prezent este privatizată - acest act nefiind un act juridic de Înstrăinare a imobilului pretins de reclamant, în sensul legii, ci un act unilateral emis de un organ al administrației publice centrale, în temeiul și în executarea unei hotărâri de guvern, cum s-a precizat anterior, prin care nu realizează o transmitere a dreptului. De asemenea, decizia administrativă nr.405/13.11.1984 nu reprezintă un act de înstrăinare, fiind doar un act emis în baza legilor în vigoare la acel moment, prin care nu se transmitea nici un drept de proprietate, ci doar dreptul de administrare a imobilului din patrimoniul unei unități În patrimoniul alteia.

Referitor la celelalte două acte a căror anulare s-a solicitat, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.607/11.04.1996, încheiat între SA și BANCA COMERCIALA SA ulterior privatizării integrale a societății comerciale vânzătoare, și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.3872/7.12.2001, prin care BANCA COMERCIALA a vândut terenul pârâtei SUD SA, tribunalul a constatat că, în condițiile în care reclamantul nu a dovedit că SA ar fi făcut obiectul unor proceduri de privatizare îndeplinite fără respectarea legii, respectiv a Legii privatizării societăților comerciale nr.58/1991 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr.44/1998, cu modificările și completările ulterioare și nici nu a probat existența vreunei cauze de nevalabilitate a acestor două contracte ori reaua credință a părților contractante la încheierea actelor, cererea de constatare a nulității acestora este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, calea de atac fiind admisă prin decizia civilă nr.1429/28.10.2005 a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, s-a anulat sentința atacată, au fost păstrate dispozițiile din sentința anulată privind respingerea prematură a cererii formulată de reclamant în baza dispozițiilor Legii nr.10/2001, s-a dispus trimiterea la Judecătoria Sectorului 4 B spre competentă soluționare a cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare nr.607/1996 și nr.3272/2001 și la Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția de contencios Administrativ a cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria - nr.1274/1994.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța de apel a avut în vedere următoarele:

Reclamantul a formulat o cerere având obiect multiplu ce atrage competența de soluționare a mai multor instanțe, din punctul de vedere al competenței materiale, în condițiile în care nu sunt aplicabile dispozițiile art.17 Cod procedură civilă, deoarece toate capetele de cerere au caracter principal și nu pot fi soluționate împreună, unele dintre acestea atrăgând o soluționare prioritară, fără a le pune pe celelalte în situația de a fi accesorii.

Astfel, cererea având ca obiect constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria - nr.1274 din 1994 este dată de legiuitor în competența exclusivă a instanței de contencios - administrativ pentru că se solicită anularea unui act administrativ emis de o autoritate centrală(minister). Conform art.3 pct.1 Cod procedură civilă curțile de apel sunt competente să judece în primă instanță procesele și cererile privind actele autorităților și instituțiilor centrale. De aceea, în mod greșit a fost soluționată această cerere de către Tribunalul București, care nu avea competenta materială procesuală și nici de atribuție pentru judecarea cererii, iar conform art.105 alin.1 Cod procedură civilă actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule. Tribunalul trebuia să-și verifice competența și să se dezinvestească, prin declinare, după disjungerea acestei cereri a cărei soluționare este dată de legiuitor în competența materială a curții de apel.

Față de situația menționată instanța va aplica dispozițiile art.297 alin.2 Cod procedură civilă și va anula parțial sentința, sub aspectul analizat, urmând să trimită dosarul la Curtea de APEL BUCUREȘTI pentru soluționarea acestei cereri în primă instanță.

Aceeași soluție procedurală va fi adoptată cu privire la cererile având ca obiect constatarea nulității actelor de înstrăinare cu precizarea că, în acest caz, competența de soluționare aparține Judecătoriei Sectorului 4 B în baza art.1 pct.1 Cod procedură civilă - cu singura excepție în care s-ar fi dovedit că valoarea bunului revendicat de reclamant se situează peste 1 miliard de lei, valoare stabilită de legiuitor la data formulării prezentei cereri la instanță ca atrăgând competența de soluționare a tribunalului. Însă, nici reclamantul nu a dovedit o valoare mai mare de un miliard de lei pentru a justifica judecarea cererii sale de către tribunal și nici tribunalul nu și-a verificat competența deși cota minoră de 15% din drept, solicitată de reclamant, creează prezumția unei valori sub suma de 1 miliard de lei.

În mod greșit a stabilit tribunalul că este competent pentru soluționarea cererilor de constatare a nulității actelor, formulate în baza art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, invocând dispozițiile art.24 alin.8 din legea menționată, deoarece legea specială stabilește o competentă limitată a tribunalului numai ca instanță de control a fazei administrative instituită de Legea nr.10/2001 și nu este instanță cu plenitudine de competență asupra litigiilor în care se invocă direct sau implicit dispoziții din Legea nr.10/2001.De aceea, tribunalul nu a fost competent din punct de vedere material pentru soluționarea cererilor de constatare a nulității actelor de înstrăinare a bunului litigios(parțial - într-o cotă de 15% ) și în mod greșit a respins excepțiile de necompetență materială puse în discuție de pârâți, atât cu privire la aceste cereri, cât și cu privire la prima cerere, deja analizată în prezenta hotărâre.

Însă, tribunalul a fost competent pentru soluționarea cererii de restituire a bunului în natură, conform dispozițiilor art.24 alin.8 din Legea nr.10/2001,deoarece restituirea bunurilor în baza Legii nr.10/2001 este dată de legiuitor în competența sau cu singura precizare că, în această materie, tribunalul exercită numai atribuții de control a fazei administrative. Aceasta deoarece, restituirea bunurilor preluate abuziv și acordarea despăgubirilor persoanelor îndreptățite nu sunt atribuții ale instanțelor de judecată, ci ale organelor administrative prevăzute de lege. Astfel, parcurgerea procedurii administrative este obligatorie, conform legii speciale și se constituie într-o condiție de sesizare a instanței conform art.109 alin.2 Cod procedură civilă.

Față de cele menționate, în mod legal a fost respinsă ca prematură cererea formulată de reclamant în baza Legii nr.10/2001, direct la instanță, cu ignorarea totală a dispozițiilor legii ce reglementează situația bunurilor pe care le solicită. Sub acest aspect, hotărârea Tribunalului București va fi menținută, deoarece motivele de apel ce se constituie în critici în raport de respingerea ca prematură a cererii de restituire a bunului în natură sau acordare de despăgubiri sunt nefondate.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, calea de atac fiind soluționată prin decizia civilă nr.9120 din 09.11.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul admiterii recursului și casării deciziei recurate și a sentinței apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal.

Pentru a da o astfel de soluție, instanța supremă a avut în vedere următoarele aspecte:

În drept, cu privire la anumite imobile preluate de stat anterior anului 1989 s-a instituit o reglementare specială în cadrul căreia persoanele îndreptățite își pot valorifica pretențiile, reglementare cuprinzând și dispoziții procedurale, inclusiv cu privire la competența materială a instanțelor judecătorești, anume reglementarea prevăzută de Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Din cuprinsul reglementării menționate (art.26 alin.3, art.30 alin.2) ca, de altminteri, și din cuprinsul celei prevăzute în Legea nr.247/2005 (art.2 alin.1, art.3), act normativ prin care se reglementează aspecte în legătură cu aplicarea Legii nr.10/2001, rezultă că în această materie competența de a soluționa, în primă instanță, cererile formulate de persoanele pretins îndreptățite la restituire în natură ori la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat în modalitățile prevăzute de art.2 din lege aparține secțiilor civile ale tribunalelor.

Mai întâi, este de menționat că în caz de nesoluționare de către entitățile deținătoare a notificărilor care le sunt adresate de către persoanele îndreptățite în termenele prevăzute de acest act normativ, în mod firesc acestea din urmă pot formula cerere în justiție pentru a obține recunoașterea drepturilor pretinse.

În acest caz, competența materială de soluționare a unor astfel de cereri în primă instanță aparține tot tribunalului, dat fiind că fundamentul dreptului a cărui valorificare se tinde îl constituie dispozițiile aceluiași act normativ, Legea nr.10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun.

În acest context al analizei este de menționat că soluționarea litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr.10/2001 nu poate atrage competențe materiale diferite în funcție de atitudinea entității notificate de a emite sau nu decizie ori dispoziție motivată. De altminteri, nici nu este în scopul legii ca persoanele îndreptățite să se adreseze pentru recunoașterea dreptului lor la despăgubire conferit prin această lege de reparație unor instanțe judecătorești diferite după cum entitățile pe care le-au notificat au emis, sau, dimpotrivă, au omis ori au refuzat să emită decizia sau, după caz, dispoziția motivată.

Totodată, este de menționat că procedura administrativă prevăzută de art.22 și următoarele din Legea nr.10/2001 este obligatorie însă nefinalizarea acesteia în termenele, condițiile și formele impuse prin lege nu se constituie într-un impediment în declanșarea procedurii judiciare pentru valorificarea dreptului pretins de către persoana îndreptățită, în astfel de situații nefiind incidentă excepția prematurității cererii dedusă judecății, astfel cum greșit au reținut instanțele de fond.

Mai apoi, este de menționat că în cazul în care imobilele care cad în sfera de aplicare a Legii nr.10/2001 au fost înstrăinate unor terți dobânditori, persoanele îndreptățite pot cere și anularea actelor juridice de înstrăinare, demers care nu numai că este îngăduit, dar este chiar reglementat, în mod expres, prin prevederile art.45 și art.46 din Legea nr.10/2001 și art.6 din Legea nr.247/2005.

Astfel de cereri, în măsura în care sunt formulate deodată cu cererea de restituire în natură a nemișcătorului în procedura Legii nr.10/2001, sunt tot în competența secției civile a tribunalului.

Soluția se impune pentru de rațiuni de judecată unitară întrucât între cele două cereri este o strânsă legătură, caz în care, dată fiind norma de competența absolută prevăzută de art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001 instituită cu privire la cererile de restituire ori de acordare de măsuri reparatorii referitoare la această categorie de imobile aceasta se aplică și în ceea ce privesc cererile în anularea actelor de înstrăinare a unor astfel de imobile, operând o prorogare de competență în favoarea tribunalului ca primă instanță.

Din economia reglementării cuprinse în art.45 alin.4 și 5 și art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, rezultă că nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor care cad sub incidența acestui act normativ constituie o chestiune prejudicială a cărei soluție are o înrâurire covârșitoare asupra pretențiilor formulate de persoanele îndreptățite cu privire la astfel de imobile.

În acest context al analizei, este de menționat că prin dispozițiile art.45 din lege legiuitorul nu a restrâns sfera actelor juridice pentru care instituie sancțiunea nulității doar la anumite categorii de acte translative de proprietate ci a înțeles să trimită spre verificare instanței de judecată toate "actele juridice de înstrăinare", înțelegând prin aceasta orice fel de act juridic, unilateral sau bilateral, care a avut ca efect "înstrăinarea", adică trecerea imobilului din stăpânirea statului în stăpânirea altcuiva, respectiv alienarea dreptului de proprietate de către stat.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, se impune a se constata că în cazul în care persoanele îndreptățite formulează deodată atât cerere în nulitatea actelor de înstrăinare cât și cerere prin care se solicită restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii acestea se soluționează împreună, în ordinea mai sus arătată, de aceiași instanță, jurisdicția de fond pornind de la tribunal.

Or, în speță, necontestat imobilul în litigiu, preluat de stat în baza Legii nr.119/1948 privind naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare de asigurări, miniere și de transporturi, se încadrează în categoria celor preluate în mod abuziv de stat în sensul art.2 lit. a din Legea nr.10/2001.

Cum reclamantul a declanșat procedura administrativă prevăzută de acest act normativ prin notificarea pretențiilor sale, sub nr.1283/2001, entității deținătoare a bunului, litigiul cade în sfera de aplicare a acestui act normativ, anume al Legii nr.10/2001.

Or, atâta timp cât entitatea deținătoare nu a răspuns în termenul prevăzut de lege cererii notificată de reclamant în cauză nu era incidentă excepția prematurității, caz în care, în baza art.304 pct.9 coroborat cu art.312 alin.5 Cod procedură civilă, Înalta Curtea admis recursul, a casat decizia recurată precum și sentința tribunalului cu trimiterea cauzei la aceiași instanță pentru reluarea judecății.

Având în vedere că atât cererea în retrocedare a imobilului cât și cererile în anularea actelor de înstrăinare au fost deduse judecății deodată caz în care, pentru considerentele arătate, ambele sunt în competența de primă instanță a tribunalului, Înalta Curte, având în vedere caracterul prejudicial al cererii în anularea actelor de înstrăinare și dat fiind efectul soluției ce se va pronunța cu privire la aceasta asupra soluției ce se va da asupra cererii î retrocedare formulată de reclamant, a casat hotărârile date de instanțele de fond și sub aspectul soluțiilor pronunțare cu privire la petitul privind constatarea nulității actelor de înstrăinare și a trimis cauza pentru reluarea judecății, cu privire la toate capetele de cerere deduse judecății în ordinea mai sus arătată, aceleiași instanțe.

În rejudecare, Tribunalul Bucureștia pronunțat sentința civilă nr.401 din 19.03.2009 prin care s-a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere formulat de reclamantul în contradictoriu cu pârâta SC " Sud" SA ca nefondata, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului și a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată.

Instanța de fond a avut în vedere următoarele aspecte pentru pronunțarea soluției anterior menționate:

Prin decizia civilă nr.9120 din 09.11.2006 pronunțată în dosarul nr-, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a reținut că deși procedura administrativă prevăzută de art.22 și următoarele din Legea nr.10/2001 este obligatorie, nefinalizarea acesteia în termenele, condițiile și formele impuse prin lege nu reprezintă un impediment în declanșarea procedurii judiciare pentru valorificarea dreptului pretins de către persoana îndreptățită. În aceste condiții, tribunalul a constatat că admisibilitatea cererii formulate de reclamantul este o problemă de drept care a fost dezlegată de instanța de recurs, motiv pentru care, conform dispozițiilor prevăzute de art.315 din Cod procedură civilă, va respinge excepția inadmisibilității cererii ca neîntemeiată.

Referitor la excepția prescripției dreptului material al reclamantului în ceea ce privește capătul de cerere ce are ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.607/11.04.1996 și nr. 3272/7.12.200, tribunalul a considerat că și această excepție este neîntemeiată și a respins- pentru următoarele considerente:

Acest capăt de cerere a fost formulat de reclamant pe parcursul procesului, în termenul legal de prescripție, iar acesta se impune să fie calculat de la data la care reclamantul a luat cunoștință de existența acestor contracte de vânzare-cumpărare. Pârâta, deși susține că dreptul material al reclamantului de a formula acest capăt de cerere s-a prescris, nu a produs nicio probă care să dovedească că reclamantul a știut de existența acestor contracte de la dat încheierii lor. Ca atare, neexistând nicio dovadă în acest sens, tribunalul consideră că reclamantul a formulat cererea sa în termenul prevăzut de art.46 din Legea nr.10/2001, iar excepția prescripției invocată de pârâtă este neîntemeiată și a respins-

Referitor la cererea ce are ca obiect constatarea nulității actelor de înstrăinare a imobilului în litigiu, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor prevăzute de art.46 alin.1 din Legea nr.10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor acestei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la dat înstrăinării, iar în situația în care au avut ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cazul unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, eliberat conform procedurii prevăzute de Legea nr.15/1990 și nr.HG834/1991, respectiv certificatului seria - nr.1274/9.08.1994, prin care se atestă dreptul de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul societății SA, la acel moment societate comercială cu capital de stat, iar în prezent privatizată, deoarece acest act nu este un act juridic de înstrăinare a imobilului pretins de reclamant, în sensul legii, ci este un act unilateral emis de un organ al administrației publice centrale, în temeiul și în executarea unei hotărâri de guvern, prin care nu se realizează o transmitere a dreptului. Decizia administrativă nr.405/13.11.1984 nu reprezintă un act de înstrăinare, ci este un act emis în baza legilor în vigoare la acel moment, prin care s-a transmis dreptul de administrare a imobilului din patrimoniul unei unități în patrimoniul altei unități și nu un drept de proprietate.

În aceste condiții, având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada că procedurile de privatizare au fost îndeplinite fără respectarea legii (Legea nr.58/1991, nr.OUG88/1997 aprobată prin Legea nr.44/1998), tribunalul a constatat că cele două acte încheiate ulterior privatizării integrale a societății comerciale vânzătoare, respectiv de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.607/11.04.1996 și nr.3272/7.12.2000, sunt valabil încheiate, iar cererea de constatare a nulității acestora este neîntemeiată și a respins-

În ceea ce privește capătul de cerere ce are ca obiect obligarea pârâtei SC SA, cu acționar statul român, la restituirea în, natură a terenului în suprafață de 200,40 mp, reprezentând cota de 15% din suprafața de 1336 mp. situat în B,-, sector 4, tribunalul a constatat de asemenea că și acesta este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

Așa cum s-a arătat mai sus, acest imobil a făcut obiectul actelor de înstrăinare analizate mai sus, iar aceste contracte de vânzare-cumpărare sunt valabil încheiate. În aceste condiții, conform dispozițiilor prevăzute de art.1 alin.1 din Legea nr.10/2001 modificat prin art.1 pct.1 din Legea nr.1/2009, restituirea acestuia urmează să se facă în echivalent, deoarece restituirea sa în natură nu mai este posibilă. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.33/2008, prin care a fost soluționat recursul în interesul legii, privind imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Prin cererile deduse judecății, reclamantul a solicitat numai restituirea în natură a imobilului, neavând nici un capăt subsidiar privind restituirea prin echivalent, motiv pentru care, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum și dispozițiile prevăzute de art.129 alin.6 din Codul d e procedură civilă tribunalul a respins și acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul, arătând în esență următoarele:

Prin cererea de chemare in judecata, care a făcut obiectul dosarului nr.1561/2003, apelantul a solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate - nr.1274/9.08.1994, a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.607/1996, a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.3272/7.12.2001 și restituirea în natura a cotei de 15% din terenului liber preluat fără titlu și acordarea de masuri reparatorii pentru construcțiile demolate.

După ce dosarul inițial a parcurs toate cele 3 cai de atac, prin Decizia civilă nr.9120/09.11.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție s-a dispus casarea tuturor hotărârilor pronunțate și retrimiterea dosarului către Tribunalul București pentru rejudecare.

Motivat de împrejurarea ca legea nr.10/2001 a fost modificată prin legea 247/2005 dar și de publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei Civile nr.XX/2007 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție, apelantul și-a modificat cadrul procesual si a solicitat acordarea de masuri reparatorii de la persoana desemnata prin art.32 din legea 10/2001.

Primind cererea completatoare si modificatoare. Tribunalul Bucureștia disjuns capătul de cerere prin care se solicita acordarea de masuri reparatorii pentru clădirile demolate astfel încât, cererea de chemare in judecata s-a limitat la anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate - nr.1274/9.08.1994, a contractului de zare cumpărare autentificat sub nr.607/1996, a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.3272/7.12.2001 și restituirea în natura a cotei de 15% din terenului liber preluat fără titlu.

Soluționând anularea celor trei acte indicate și restituirea in natura a cotei de 15% din terenul liber si preluat fără niciun titlu, Tribunalul Bucureștia respins acțiunea cu următoarea motivare:

Dispozițiile art.6 din Lega nr.10/2001 sunt aplicabile certificatului de atestare a dreptului de proprietate deoarece acest act nu este un act juridic de înstrăinare a imobilului pretins de reclamant, ci un act administrativ unilateral prin care nu se realizează o transmitere a dreptului. Decizia administrativă 405/1984 reprezintă un act de înstrăinare, ci este un act prin care s-a transmis dreptul de administrare a imobilului din patrimoniul unei unități în patrimoniul alteia și nu un drept de proprietate.

In aceste condiții având în vedere ca în cauză nu s-a făcut dovada că procedurile de privatizare au fost îndeplinite fără respectarea legii, tribunalul a constatat ca cele două acte încheiate ulterior privatizării. respectiv de vânzare cumpărare autentificate sub nr.607/11.04.1996 și nr.3272/07.12.2000 sunt valabil încheiate, iar cererea de constatare a nulității acestora este neîntemeiată și o va respinge.

În aceste condiții, conform dispozițiilor prevăzute de art.1 alin1 din Legea nr.10/2001, modificat prin art.1 pct.1 din Legea nr.1/2009 restituirea acestuia urmează sa se facă prin echivalent. deoarece restituirea sa in natura nu mai este posibila. În acest sens s-a pronunțat și ICCJ prin decizia 33/2008 prin care a fost soluționat recursul în interesul legii, privind imobilele preluate in mod abuziv de stat.

Instanța refuză să se pronunțe asupra nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate și își fundamentează soluția de respingere a nulității celor două contracte de vânzare - cumpărare pe argumente străine de legea aplicabilă și argumentele apelantului. Tribunalul refuză să analizeze motivele pe care s-a fundamentat cererea privind anularea celor trei acte.

Apelantul a înțeles să reproduca întocmai argumentele instanței de fond pentru a sublinia ca s-a refuzat analiza legalității certificatului de atestare a dreptului de proprietate prin argumentarea că nu reprezintă un act prin care s-a constituit sau transmis vreun drept de proprietate.

Or, indiferent de opinia instanței cu privire la constituirea ori transmiterea dreptului de proprietate, fata de limitele investirii si de prevederile art.315 Cod procedură civilă, instanța de fond avea obligația de a se pronunța asupra valabilității actului.

Însă, aflat în legătura cu prima critica a acestui motiv de apel, instanța omite din analiza sa ca la data perfectării contractului de vânzare cumpărare nr.607/1996 transmisiunea dreptului de proprietate s-a realizat ca urmare a unui drept de proprietate constituit prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate, motiv pentru care avea obligația de a verifica legalitatea actului care a permis transmiterea.

Pe de alta parte, instanța apreciază ca transmiterea dreptului de proprietate s-a realizat prin procedura de privatizare (contractul de vânzare cumpărare de acțiuni ) si ca, in lipsa unor dovezi care sa confirme încălcarea legislației in vigoare, cele doua contracte de vânzare cumpărare autentice sunt valabil încheiate.

Realizând o confuzie asupra noțiunii de bunuri care compun un patrimoniu, instanța omite să aibă în vedere că prin procedurile de privatizare se realizează doar vânzarea de acțiuni ale unei societăți comerciale. Atâta vreme cât legea civilă nu a suferit modificări, acțiunile sunt valori mobiliare în care sunt încorporate toate drepturile și obligațiile societății comerciale la data vânzării acestora.

Prin procesul de privatizare și implicit de vânzare cumpărare de acțiuni, se modifică doar structura acționariatului, fără ca această modificare să schimbe structura patrimonială a societății comerciale ca persoană juridică.

Or, în condițiile în care a reținut că intimata SC "" SA nu a dobândit un drept de proprietate asupra bunului imobiliar, fără ca această modificare să schimbe structura comercială a rămas aceeași, cu toate drepturile și obligațiile sale de dinaintea procesului de privatizare.

În aceste condiții, contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.607/11.04.1996 era lipsit de obiect întrucât vânzătorul nu putea transmite ceea ce nu avea.

Însă instanța de fond nu se limitează doar la aceste două greșeli de judecat. Pornind de la o apreciere eronată a probelor de la dosar, Tribunalul a reținut că data încheierii contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.3272 între BCR și este 07.12.2000.

În măsura în care nu ar fi dovedit superficialitate, în raport de împrejurarea că cele două societăți comerciale aveau statul român ca acționar unic și că data corectă era 07.12.2001, instanța de fond trebuia să aibă în vedere că la data întocmirii actului exista în vigoare Legea nr.10/2001 conform căreia: art.21 alin.5 Sub sancțiunea nulității absolute până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea.

Motivat de împrejurarea că instanța de fond nu a analizat niciunul din argumentele prezentate de apelant prin cererea de chemare în judecată precizată la termenul din 25.10.2007, în măsura în care se apreciază că nu se impune o casare cu trimitere, apreciază că cele trei acte sunt lovite de nulitate absolută.

Spre deosebire de apelant care a probat că mama și autoarea sa a dobândit proprietatea asupra cotei de 15% din imobilul situat în B,-, sector 4 în baza actului de vânzare cumpărare din 1947, statul român, personal sau în calitate de acționar, și-a justificat pretinsul drept de proprietate prin Decretul nr.119/1948 și Decretul nr.92/1950.

Însă, așa cum a probat cu actele aflate la filele 85 și 95 din dosarul nr.1561/2003 al Tribunalului București, preluarea imobilului s-a realizat, pe rând, de la Întreprinderea sau, și, însă niciodată de la.

Așa fiind, suntem în prezența unei preluăride factoși care este supusă analizei instanței de judecată în conformitate cu dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998 și art.2 alin.1 lit.i din Legea nr.10/2001.

După preluarea operată din patrimoniul unor alte persoane decât a adevăratului proprietar, prin Decizia nr.405/13.11.1984 s-a dispus trecerea din administrarea operativă a Întreprinderii "D" în administrarea operativă a Întreprinderii "" imobilul din B,-, sector 4, compus din corpurile A,B,C,D fără a opera transferul asupra terenului, motiv pentru care apreciază că este dovedit indiscutabil inexistența vreunui drept asupra acestuia, pentru a se emite certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Pentru corecta apreciere a legalității certificatului de atestare a dreptului de proprietate solicită să se constate că sunt încălcate dispozițiile art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990 și art.1 din nr.834/1991 în sensul că terenul nu se află în patrimoniul SC "" SA la momentul anului 1990.

Astfel, certificatul de atestare a dreptului de proprietate este nul absolut întrucât lipsește din patrimoniul statului român obiectul constituirii.

Pentru a putea transmite valabil terenul în proprietatea unei societăți comerciale, Statul Român trebuia să îl aibă în propriul patrimoniu. Însă situația acestuia este la adăpostul oricărei controverse ori interpretări, întrucât statul român nu are nici un titlu, nici valabil și nici cenzurabil.

Atunci când obiectul contractului de înstrăinare (atestare a dreptului de proprietate ) constă într-un bun care nu aparține vânzătorului, recunoașterea efectului translativ de proprietate a unui asemenea act contravine principiului nemo plus iuris ad allium transfera potest quam ipse habet.

Pe de altă parte, art.1 din nr.834/1991 conține o prevedere specială pentru atestarea drepturilor de proprietate, prevedere care se constituie într-o condiție rezolutorie; necesitatea terenului pentru desfășurarea activității conform obiectului lor de activitate.

Așa cum rezultă din răspunsul la întrebarea nr.5 din interogatoriu, SC "" SA avea ca obiect de activitate fabricarea de încălțăminte, etc. În actul de vânzare - cumpărare încheiat între SC "" SA și BCR, pe care urmează să-l coroborați cu autorizația de desființare, construcțiile aflate pe teren se aflau într-un stadiu avansat de degradare și erau dezafectate, improprii, obiectului de activitate al SC "" SA și nefolosite de această societate.

Mai mult decât atât, așa cum rezultă din aceste acte, terenul și clădirile nu erau folosite în scopul obiectului de activitate, având o altă destinație și pentru care nu mai aveau nimic comun cu activitatea societății.

Acestor considerente li se mai adaugă unul. Însăși vânzarea realizată în anul 1996 de către SC "" SA dovedește că imobilul nu era necesar desfășurării obiectului de activitate și că atestarea dreptului de proprietate urmată de înstrăinare, s-a realizat ca o fraudă la lege și constituind îmbogățire fără justă cauză.

administrativ unilateral, emis în baza unui alt act administrativ ( 834/1991) încalcă de la nașterea sa art.41 (actual 44) din Constituția României și art.544 și 545 cod civil raportat la art.107 din Constituția României și art.992 Cod civil, operand o îmbogățire fără just temei a SC SA (cu statul R acționar unic) de la STATUL

Art.20 alin.2 din legea 15/1990, în baza căruia a fost emisă 834/1991, preciza că "bunurile aflate în patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite cu alt titlu".

Strict juridic, disp.art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990 schimbă titularul tuturor drepturilor avute de fosta întreprindere de stat. pe cale de excepție îngrădind în mod imperativ conversiunea posesie în proprietate pentru "cele deținute cu alt titlu".

Nefiind lege si având caracter de act de autoritate de interes general, nr.834/1991 rămâne un act administrativ, cenzurabil de instanța civilă față de orice prevedere a legii organice sau a Constituției României.

Ca și nr.834/1991, certificatul de atestare a dreptului de proprietate are caracterul unui act administrativ, inopozabil și cenzurabil prin prisma legii organice.

Înalta Curte de Casație și Justiție a decis aproape în unanimitate că dreptul de proprietate nu se poate constitui legal in baza unei hotărâri de guvern sau a unui act administrativ, argumentând aceasta excelenta teza juridica prin aceea ca:

Instanțele în mod greșit au apreciat că proprietatea se dobândește prin hotărâre de guvern, care nu este lege în înțelesul art.645 Cod civil, ci sunt date numai în baza și pentru aplicarea legilor. Decizia nr.4396 din 17.11.2000.

Și în privința următoarelor două acte de transmitere, situația rămâne neschimbată cu privire la transferul dreptului de proprietate.

Apelantul aratat ca au avut loc transmisiuni succesive ale pretinsului drept de proprietate de la o societate la alta, societăți comerciale unde STATUL R era și este acționar.

Insa, separat de toate aceste motive analizate la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cele doua acte autentice au doua motive suplimentare pentru care sunt nule absolut.

Prin cele doua contracte de privatizare a SC " SA aflate la filele 125-138, este instituită o interdicție de vânzare a terenului pentru 10 ani. (art.7.3 lit.b din contractul nr.573/1994 și art.6.3 lit.b din contractul 156/1994).

de toate celelalte acte de înstrăinare, actul încheiat de BCR si SC SA s-a realizat după intrarea în vigoare a legii 10/2001 și a notificării formulate de apelant.

În toate actele unic beneficiar este STATUL R, situație de drept care conferă prezentei acțiuni constatarea unei nulități absolute a dreptului de proprietate al STATULUI Ca s-a numit acționar al SC "" SA sau SC SA si ca a înțeles să-și transfere dreptul de proprietate succesiv, este irelevant din punct de vedere juridic.

STATUL R nu se poate apăra cu bună -credință si nu se poate prevala de necunoașterea legilor sale pentru a dobândi valabil un drept de proprietate.

Obiectul transferului dreptului de proprietate nu a fost scos niciodată din patrimoniul autoarei apelantului (nu exista nici un act de preluare) având legătura cu principiulnemo plus iuris ad allium transfera potest quam ipse hobetiar cauza juridica este dovedită ca fiind ilicită și imorala (îmbogățirea fără just temei) făcând imposibilă aplicarea principiului bune-credințe a STATULUI

Hotărârea aplelata este criticata pe motive de nelegalitate si netemeinicie, apreciindu-se ca este pronuntata cu încălcarea dispozițiilor art.21 alin.1 și 2 și art.29 (în forma prevăzută inițial de art.27) din Legea nr.10/2001, CAP 1 pct.2, art.21.1 lit.c și d, art.29 li.a din Normele de aplicare a Legii nr.10/2001, art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.15 alin.2 din Constituția României și a deciziilor civile nr.830/2008 a și nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pornind de la aplicarea retroactivă a legii nr.1/2009, pentru o cauza care trebuia analizata în limitele deciziei civile a ICCJ prin care s-a dispus casarea cu trimitere, instanța de fond a apreciat ca restituirea în natură a terenului liber de construcții și aflat în deținerea SC " SUD" SA este imposibilă atâta vreme cat actul de dobândire este valabil.

Chiar și în ipoteza nelegală a aplicării legii civile noi, instanța de fond acordă o interpretare proprie art.1 alin.1 din Legea nr.10/2001 atunci când extinde interdicția de restituire și pentru alte acte decât cele întocmite în baza Legii nr.112/1995.

In integralitate, art.1 alin.1 după modificarea operată prin legea nr.1/2009 stabilește că "Imobilele preluate în mod abuziv de stat. de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă. în condițiile prezentei legi".

În esența, modificările aduse prin legea nr.1/2009 stabilesc masuri reparatorii prin echivalent doar pentru actele încheiate în baza legii nr.112/1995, fără a opera nicio modificare asupra art.21 sau 29 din Legea nr.10/2001.

Or, atâta vreme cât legea nouă nu modifică art.21 din legea nr.10/2001 "restituirea în natura în condițiile prezentei legi" trebuia analizata în raport de prevederile: art.21 din lege: 1) imobilele - terenuri și construcții preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituie persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau după caz, prin dispoziție a organelor de conducere ale unității deținătoare. (2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate public centrala sau locală ori... este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută. (3) După emiterea deciziei de restituire în natură a imobilelor, organele de conducere ale societăților comerciale prevăzute de alin.(1) și (2) vor proceda potrivit prevederilor Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale republicată, la reducerea capitalului social cu valoarea bunului imobil restituit și la recalcularea patrimoniului.

21.1 Normele metodologice Prevederea alin(1) al art.21 din lege are semnificații juridice multiple respectiv: c) indisponibilizarea acestor bunuri are drept scop primordial îndeplinirea obligației de restituire în natură către proprietar; d) în cazul în care unitatea este regie autonomă, societate sau companie națională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale ori locale este acționar sau asociat majoritar, ori organizație cooperatistă sau orice altă persoană juridică de drept public (entități se drept public - ministere, prefecturi, Agenția Domeniilor Statului și alte asemenea) și restituirea în natură este posibilă potrivit legii, aceasta măsură este obligatorie, obligația legală de restituire prevalând asupra oricărei alte opțiuni a deținătorului bunului solicitat.

21.7 Obligația de restituire în natură intervine și în cazul în care cota minoritară de capital deținută de stat sau de altă instituție publică acoperea valoarea imobilului notificat În acest caz. Elementul de referință este valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare de la data intrării în vigoare a legii. Pentru stabilirea competenței de soluționare a cererii de restituire, societatea comercială deținătoare este obligată a comunica, atât solicitantului. Cât și entității implicate în privatizare, Informații privind valoarea de înregistrare a bunului imobil solicitat în activul patrimonial al societății de la data intrării în vigoare a legii. Obligația legală de restituire în natură prevalează asupra oricărei alte opțiuni a entității notificate. După emiterea deciziei de restituire, societatea comercială, prin organele sale de conducere, are obligația de a proceda potrivit art.69 din Legea nr.31/1990 republicată, cu modificările și completările ulterioare, la reducerea capitalului social cu valoarea bunului imobil restituit.

21.9 Potrivit alin.(3) al art.21 din lege, reducerea capitalului social va opera și în cazul în care statul este acționar majoritar.

Așadar, cererea de restituire în natură apare ca obligatorie pentru că Statul Român a decis că această măsură prevalează în fața oricărei alte opțiuni a apelantului sau a unității deținătoare, dacă participația sa la societatea comercială acoperă valoarea acestui teren.

Nu este puțin lucru faptul că instanțele au stabilit cu autoritate de lucru judecat ca AVAS nu are competenta de soluționare pentru acest imobil si faptul ca Ministerului Economiei și Comerțului indica SC ca persoană desemnată sa soluționeze cererea.

Si pentru ca aceasta societate comercială este deținută în cota de 51% de persoane private, iar 49% de Statul Român prin Ministerul Economiei și Comerțului (fila 5 lit.b din întâmpinarea depusă pentru termenul din 22.11.2007), prin art.21 alin1, 2 și 3 din Legea nr.10/2001 și art.21.1 lit.b, art.21.2, art.21.7 din Normele Metodologice apelantului i-a fost îngrădită orice altă opțiune asupra felului masurilor reparatorii, motivat in principal, pe împrejurarea ca Statul Rad ecis pentru sine ca fiind obligatorie restituirea in natura din cota sa de participație la societatea comerciala.

Mai mult decât atât, argumentul conform căruia restituirea în natura apare ca obligatorie in condițiile legii, este susținută și de art.29.1Iit.a) din Normele Metodologice conform căruia:

Prevederile alin.1 și 2 ale art.29 vizează stabilirea regimului juridic al reparațiilor pentru cazul imobilelor aflate în patrimonial societăților comerciale care sunt privatizate integral sau într-o proporție care nu permite aplicarea art.21 din lege (pentru acele societăți comerciale care mai au cote de capital neprivatizate sunt aplicabile dispozițiile art.21 din lege, în măsura în care valoarea imobilului restituibil este mai mică sau egală cu valoarea cotei neprivatizată).

Pe de alta parte, respectând disp.art.315 Cod procedură civilă în privința celor stabilite prin decizia de casare, instanța de fond trebuia să analizeze cererea de restituire în natură din perspectiva disp.art.29 din Legea nr.10/2001 în forma stabilită prin decizia civilă nr.860/2008 a Curții Constituționale a României.

Prin decizia civila nr.860/2008 a s-a stabilit ca art.29 din Legea nr.10/2001, în forma modificată prin Legea nr.247/2005. este neconstituțional și ca tuturor notificărilor și proceselor în curs de judecata li se aplica disp.art.27 din Legea nr.10/2001 în forma sa inițiala conform căreia: Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățita are dreptul la masuri reparatorii prin echivalent.

Așadar, atâta vreme cât am făcut dovada că trecerea în proprietatea statului R s-a făcut fără titlu valabil (niciodată pe numele autoarei apelantului), restituirea se va face doar în natură.

Spre deosebire de art.29 declarat neconstituțional, art. 27 din Legea nr.10/2001 stabilește că în cazul preluărilor fără titlu valabil. restituirea în natura se dispune chiar și pentru situațiile în care privatizarea este realizată integral.

În acest sens, invocă decizia civilă nr.37/07.01.2009 a ICCJ care a stabilit: în speța supusă analizei, instanțele de fond au stabilit că imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin încălcarea dispozițiilor actului de naționalizare, anume art.II din Decretul nr.92/1950, caz în care, această măsură nu poate constitui titlu valabil pentru stat, foștii proprietari sau moștenitorii acestora fiind îndreptățiți la restituirea în natură, inclusiv a bunurilor aflate în patrimoniul societății privatizate, în condițiile art.29 (fost 27) din Legea nr.10/2001, soluție care se impunea cu atât mai mult conform art.21 din lege în situația în care statul avea calitatea de acționar al societății care deținea bunul la momentul intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.

Ultimul argument are în vedere chiar considerentele deciziei civile nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pe care instanța de fond le-a interpretat într-o manieră proprie și care conferă argumente în favoarea admiterii cererii de restituire.

Stabilind cu caracter obligatoriu pentru instanțele de judecată că în cazul în care există neconcordanțe între Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuia să se verifice pe fond dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul convenției, o hotărârea judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul: o speranță legitimă în același sens dedusă din legea specială, unită cu i jurisprudență constantă pe acest aspect - dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună - credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

În acest sens, edificatoare sunt hotărârea contra României în care se relevă, în aceeași formulare, că datorită caracterului iluzoriu al măsurilor luate de Geneva privind procedurile de despăgubire efectivă prin Fondul Proprietatea, persoanele îndreptățite suferă, în continuare un prejudiciu prelungit, ceea ce atrage obligația Statului la plata despăgubirilor bănești echitabile și actuale la valoarea de piață a bunului.

Prin urmare, în procedura de aplicare a legii nr.10/2001 în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu ci sart.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce impunea, conform art.20 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție care, ratificată fiind prin Legea nr.30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art.11 alin.2 din Legea fundamentală.

Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii urmează să le plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit ca elemente de analiză obligatorii "imposibilitatea de restituire în natură din partea statului", "existența unei hotărâri judecătorești prin care s-a întărit dreptul de proprietate al dobânditorului" și "lipsa oricărei despăgubiri pentru dobânditor".

Dacă instanța de apel va avea în vedere faptul că 49% din acțiunile SC " Sud" SA sunt și azi proprietatea Statului Român, restituirea în natură este posibilă în cadrul participației la constituirea patrimoniului intimatei.

Pe de altă parte, se va observa că nu există nici o hotărâre judecătorească anterioară prin care titlul statului să se fi consolidat după preluareade facto, în aceeași măsură în care statul român nu trebuie să-i fie acordată vreo despăgubire pentru restituirea în natură a imobilului.

Legea este cea care stabilește participației statului la constituirea societății comerciale care dispune restituirea astfel încât, orice presupusă atingere a dreptului altuia, se limitează la "atingerea" dreptului statului român care și-a impus singur prin Legea nr.10/2001 obligativitatea restituirii în natură.

În probațiune, apelantul a depus la dosarul cauzei înscrisuri.

Intimata SC " ROMÂNIA" SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, arătând în esență următoarele:

Prima instanță a respectat dispozițiile art. 315 alin. (1) Cod procedură civilă și, în limitele impuse de art. 129 alin. (6) Cod procedură civilă, a pronunțat o soluție corectă cu privire la analiza cererii de declarare a nulității actelor atacate.

Sub acest aspect, critica formulată în apel (pag. 2, alin. 4), potrivit căreia "indiferent de opinia instanței. față de limitele investirii și de prevederile art. 315 Cod procedură civilă, instanța de fond avea obligația de a se pronunța asupra valabilității actului" este nefondată.

Cererea depusă de reclamant la 13.08.2002 a fost precizată și modificată succesiv la 4.10.2002, 3.06.2003, 21.10.2004, 25.10.2007.

A interesat, la rejudecare, dezlegările în drept, obligatorii, date de instanța de casare.

Decizia civila nr. 9120/9.11.2006 a Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală ( 59 - 60, dos-) a stabilit cadrul procesual și dispozițiile de drept substanțial ce urmează a se aplica la rejudecarea cauzei, după casare.

La rejudecare, după casare, prima instanță de fond a soluționat pricina ținând seama de toate motivele invocate de reclamant.

S-au respectat dispozițiile art. 315 alin. (3) Cod procedură civilă.

3. Decizia civilă nr. 9120/9.11.2006 a Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civila și de Proprietate Intelectuală a statuat, în principal, că litigiul este de competență în primă instanță a Tribunalului.

S-a stabilit că sunt deduse judecații cereri întemeiate exclusiv pe dispozițiile Legii nr.10/2001, lege speciala și derogatorie de la dreptul comun art. 2 alin. (1), art. 3, art.26 alin.(3) art.30 alin.(2) din Legea nr. 10/2001. pag.4 alin.5 și 7, pag.5, alin.2 ( 61, dos- al Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală) din decizia de casare.

S-a statuat expres că, prin prevederile art.45 și 46 din Legea nr.10/2001 și art.6 din Legea nr.247/2005, este reglementat demersul de anulare a actelor juridice de înstrăinare, pentru ipoteza în care imobilele. cad în sfera de aplicare a Legii nr.10/2001 și au fost înstrăinate unor terți dobânditori.

La pag. 5 alin. 5 din decizia de casare se dezleagă în drept relevanța nulității actelor de înstrăinare a imobilelor care cad sub incidența acestui act normativ. "Nulitatea actelor de înstrăinare. constituie o chestiune prejudicială la, a cărei soluție are o înrâurire covârșitoare asupra pretențiilor formulate cu privire la astfel de imobile".

4. Pe fond, s-a analizat corect chestiunea inadmisibilității cererii reclamantului, ca o problema "de drept" (pag.3, alin.1, sentința).

În consecință, cu prioritate, s-a examinat incidența art.46 alin.(1) din Legea nr.10/2001, cu privire la certificatele de atestare a dreptului de proprietate, eliberate în baza HG nr. 834/1991.

S-a reținut, temeinic, împrejurarea ca "acest act (certificatul ns.) nu este un act juridic de înstrăinare. în sensul art.46 alin.(1) din Legea nr.10/2001"(pag. 3, alin. 1, sentința).

Legiuitorul însuși (art.27 din Legea nr.10/2001) tratează bunurile aflate în patrimoniul societăților comerciale supuse privatizării ca bunuri evidențiate în patrimoniul acestora.

Procedeul tehnico-juridic de calificare legală a regimului unor astfel de bunuri are în vedere împrejurarea că, prin acte infraparlamentare (HG nr.834/1991) s-a atestat evidențierea terenurilor în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat.

În speță, nu este indiferenta situația concreta, inclusiv în plan procesual.

La termenul din 07.02.2008, reclamantul a precizat expres că cererea în declararea nulității acestui act nu se bazează pe nerespectarea dispozițiilor nr.HG834/1991.

În motivarea cererii (filele 3-4 - cerere precizatoare formulată la 25.10.2007) reclamantul pretinde că Statul Român "că s-a numit acționar și că a înțeles să-și transfere dreptul de proprietate succesiv, este irelevant din punct de vedere juridic".

Reclamantul pretinde ca terenul nu se află în patrimoniul SC SA la momentul 1990 și că art.20 din Legea nr.15/1990 nu a permis dobândirea valabilă a terenului de către SC SA.

In realitate, operațiunea prin care terenul în discuție s-a transmis de la fosta Întreprindere de stat la SC SA este o operațiune juridică de transformare a unei persoane juridice. In aceste cazuri, operează o transmisiune universală sau cu titlu universal către persona juridica dobânditoare, care rămâne ținută de aceleași drepturi și obligații ca și persoana transmițătoare.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria - nr.1274/9.08.1994, emis de Ministerul Industriilor ( 140 - 141 dos. 1561/2003 al Tribunalului București - Secția a III-a Civilă) s-a emis cu respectarea HG nr.834/1991.

5. Art.46 alin.(2) din Legea nr.10/2001 nu vizează decât înstrăinările cu titlu particular.

Orice referire a reclamantului la obiectul sau cauza actului juridic de înființare a SC SA prin care s-a transmis acesteia patrimoniul fostei Întreprinderi de stat, prin reorganizare, în baza Legii nr.15/1990, nu poate fi aplicată la speță.

6. Nulitatea unui act (chiar unilateral, cum este cazul Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria - nr.1274/9.08.1994, emis de Ministerul Industriilor) nu poate fi declarată judiciar fără citarea în cauză a emitentului actului.

Regulile disponibilității procesuale exclud judecată în condițiile arătate de reclamant.

7. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi, pentru a se putea cere anularea lui în temeiul art.46 din Legea nr.10/2001, care vizează "acte de înstrăinare".

Acest certificat are caracter declarativ de drepturi întrucât nu face decât să constate existența în patrimoniul societății comerciale la care se refera a dreptului de proprietate asupra imobilelor ( Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilaă și de Proprietate Intelectuală, dec. nr.1702/22.02.2007 în, Legea nr. 10/2001.. p. 522 și următoarele).

8. Emiterea certificatului s-a făcut cu respectarea legii, iar refuzul examinării documentației întocmite conform HG nr.834/1991 pentru emiterea acestui act, nu poate constitui temei pentru înlăturarea prezumției de legalitate a actului.

Nu există dovezi din care să rezulte încălcarea art.1 din HG nr.834/1991 la emiterea actului.

9. Actele succesiv intervenite cu privire la terenul în litigiu, sunt valabile.

Ele au ca premiză actele de privatizare a SC SA.

Contractele de cumpărare acțiuni de către - SA sunt încheiate cu respectarea legislației speciale privind privatizarea SC SA ( 125 - 139, dos. 1561/2003 al Tribunalului București - Secția a III-a Civila).

Actele au fost încheiate la 15.11.1994 si 30.11.1994.

Contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate cu FPS și FPP V Oltenia menționează expres transmiterea drepturilor de proprietate asupra terenului, inclus în terenurile indicate în certificatele de atestare a dreptului de proprietate ( 131 dos. 1561/2003 al Tribunalului București - Secția a III-a Civilă), astfel cum acestea sunt reflectate în anexa la actele de privatizare.

Aceste acte nu au fost atacate în acest proces.

In consecința, câtă vreme, pe cale de judecată, nu a fost desființat actul de privatizare, care a avut în vedere evidențierea patrimonială a bunului în litigiu, iar la stabilirea "prețului acțiunilor" (obiect al înstrăinării prin actul de privatizare) s-a avut în vedere și deținerea bunului în litigiu, nu este posibilă restituirea în natură a imobilului (, Secția Civila și de Proprietate Intelectuală, decizia nr. 2562/13.06.2003 în, Jurisprudența la zi.. 1, Ed. 1, pag.625).

10. Actul de vânzare-cumpărare încheiat între SA și autentificat sub nr.607/11.04.1996 la BNP este încheiat între o societate comercială cu capital privat și o alta societate comercială.

In consecință, actul nu se circumscrie dispozițiilor art.45 alin.(1) din Legea nr.10/2001, care vizează acte de înstrăinare făcute de stat.

11. Actul de vânzare-cumpărare încheiat între și SUD SA auto sub nr.3272/7.12.2001 la BNP Asociați și ( 28 - 29 dos. 1561/2003 al Tribunalului București - Secția a III-a Civilă) s-a încheiat între două societăți comerciale.

Și acest act depășește sfera disp. art.45 alin.(1) din Legea nr.10/2001, care vizează acte de înstrăinare făcute de stat.

Acest din urma act s-a încheiat cu buna-credință, prin adjudecarea terenului la licitația din 8.11.2001.

12. Toate actele atacate sunt corect încheiate.

13. Aprecierea corectitudinii dezlegărilor date prin considerentul de la pag. 4, alin. ultim, sentința nu se poate face fără examinarea lipsei calității de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001, a reclamantului.

Chiar dacă prin decizia de casare s-a reținut că imobilul notificat la Primăria Municipiului B de către reclamant a fost preluat în baza Legii nr.119/1948 ( 61 verso - dosar Înalta Curte de Casație și Justiție, pag. 6, alin.1, decizia de casare), iar "imobilul în litigiu. se încadrează în categoria celor preluate în mod abuziv de stat, în sensul art.2 lit.a). din Legea nr.10/2001", fără a nega împrejurarea că această dezlegare a instanței de casare este obligatorie, modul în care se înfățișează pretenția exclude îndrituirea reclamantului la reparații.

Primul capăt de cerere prin care se solicită să se constate preluarea fără titlu din patrimoniul autoarei reclamantului a cotei de 15% din imobilul. compus din teren în suprafață de 1334 mp. este inadmisibil.

Toate trimiterile făcute de reclamant la compunerea imobilului (teren, suprafață, locație etc.) vizează situații nereflectate în titlul de proprietate invocat de reclamant.

Bunul menționat în titlul de proprietate invocat de reclamant a fost preluat de către stat prin aplicarea Legii nr.119/1948 ( 8, dosar nr. 6407/2002 al Judecătoriei Sector 4 B; 18,. 147 - 151 dosar nr. 1561/2003 al Tribunalului București - Secția a III-a Civilă).

14. Cererea de anulare a actelor de înstrăinare prevăzută de art.45 alin.(1)-(2)-(4) din Legea nr.10/2001 se formulează de persoana îndreptățită exclusiv în scopul înlăturării obstacolului juridic care nu ar permite acordarea măsurii reparatorii de restituire în natura a bunului ce aparține domeniului de referința al legii (art. 2).

Scopul urmărit de reclamant prin formularea capetelor de cerere numerotate 2 - 4 este contrar legii.

În condițiile în care bunul este evidențiat în patrimoniul SUD SA, societate privatizată, iar imobilul a fost înstrăinat, persoanele îndreptățite au exclusiv dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, astfel încât nu se justifică legal interesul în promovarea acestor capete de cerere.

In consecința, SUD SA nu poate fi legal obligată la restituirea unei suprafețe precise de 200,40 mp. ca reprezentând cota de 15% din terenul în suprafață totală de 1336 mp. situat la adresa menționată în cererea precizatoare deoarece nu are obligații prevăzute în Legea nr.10/2001, în prezent în vigoare, privitoare la soluționarea notificării.

Soluția se impune cu atât mai mult cu cât Legea nr.563/9.12.2004, prin care s-a aprobat contractul de privatizare a SUD SA, prevede în mod expres controlul majorării îndatoririi nete pentru orice fel de obligații suplimentare survenite încheierii contractului.

Nu se aplica dispozițiile art.21 alin.(1) și (2) din Legea nr.10/2001, în condițiile în care proporțiile prevăzute de lege nu s-au verificat, iar legea specială (Legea nr. 563/9.12.2004) a prevăzut expres, într-un domeniu special, limita maximă a controlului exercitat de stat, din alte rațiuni decât cele prevăzute de Legea nr.10/2001.

Din cuprinsul Legii nr.563/9.12.2004 publicată în Of. Partea 1 nr.1196/14.12.2004 privind unele masuri pentru privatizarea Societății Comerciale de Distribuție a " NORD" - SA TARGU-M și a Societății Comerciale de Distribuție a " SUD" - B rezultă că entitatea care a făcut privatizarea este fostul Ministerul Economiei și Comerțului prin Oficiul participațiilor Statului și în Industrie, a cărui activitate a fost, ulterior edictării actului normativ sus-menționat, transferată la.

15. Menționam că situația specifică prezentului litigiu nu a făcut obiect de analiză în cauza ce a format obiectul dosarelor judiciare finalizate prin hotărârile depuse la 11 - 15 din dosarul nr- al Tribunalului București - Secția a III-a Civilă.

Atât decizia civilă nr.346A/17.02.2006 a Tribunalului București Secția a IV-a Civilă, cât și sentința civilă nr.2960/23.02.2007 a Judecătoriei Sectorului 1 B s-au pronunțat cu ignorarea și trecerea sub tăcere deliberată a reclamantului cu privire la existenta prezentului litigiu, precum și cu ignorarea poziției

subscrisei, care nu a fost parte în proces.

Cele doua hotărâri nu sunt opozabile intimatei.

Cele doua hotărâri s-au pronunțat cu ignorarea totală a Legii nr.563/9.12.2004 publicată în Of. Partea 1 nr.1196/14.12.2004 privind unele masuri pentru privatizarea Societatii Comerciale de Distribuție a " NORD" - SA TARGU-M și a Societății Comerciale de Distribuție a " SUD" - SA

De altfel, și cererea precizatoare (capătul de cerere nr.6) ignoră deliberat Legea nr.563/9.12.2004 și propune o soluție contrară legii, aceea de restituire în natură a unei suprafețe de 200,40 mp. corespondentă unei cote indivize de 15% din suprafața întregului teren.

Remiterea notificării către subscrisa nu echivalează cu posibilitatea încălcării dispozițiilor art.29 alin.(1) și (3) din Legea nr.10/2001 și nu semnifică impunerea către subscrisa a unor obligații contrare legii.

16. Cererea este formulată de o persoană care nu are îndreptățirea legală de a solicita, în nume propriu, în exclusivitate, restituirea în natură a unei cote de 15% din suprafața de teren indicată - contrar titlului de proprietate - ca fiind 1336 mp.

16.1 Cererea înfățișează drepturi care exced titlului de proprietate invocat ( 4, dosar Judecătorie și 45, 51 dosar nr.1561/2003 al Tribunalului București - Secția a III-a Civilă).

Reclamantul nu are îndreptățirea legală de a formula pretenția ce face obiectul capătului de cerere numerotat 6 în cererea precizatoare depusă la 25.10.2007.

Drepturile sunt invocate în calitatea reclamantului de pretins unic succesor al defunctei.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă că moștenirea defunctei ar fi fost predată exclusiv reclamantului.

La fila 51 dosar nr.1561/2003 al Tribunalului București - Secția a III-a Civila (alin.1) se află înscrisul intitulat "Decizie de predare a succesiunii" defunctului.

Se menționează că răposata a decedat după șotul ei, iar moștenirea acesteia s-a predat la 20.06.1975 către și.

Rezulta drepturi transmise către mai mulți succesori.

In condițiile în care acte cu privire la succesiunea defunctei, pretins menționată în actul de vânzare-cumpărare depus la 4 din dosar Judecătorie, nu au fost înfățișate de reclamant, limitele pretenției reclamantului în calitate de persoana îndreptățită la masuri reparatorii în sensul legii nr.10/2001 sunt condiționate de precizarea obiectului titlului autorului reclamantului.

In înscrisul de la fila 4, dosar Judecătorie și filele 45, 51 dosar nr. 1561/2003 al Tribunalului București - Secția a III-a Civila, intitulat "act de vânzare-cumpărare", datat 20.12.1946 (art. 5 alin. ultim) se precizează ca s-a dobândit de o cotă indiviză de 15% din porțiunea de imobil a intimatei cu fabrica de pălării de paie și tot ce a dobândit aceasta prin tranzacția din 20 decembrie 1946.

Se precizează expres că s-a predat "partea indiviză ce s-a vândut".

Imobilul vândut este descris ca reprezentând "o cotă indiviză de 15% din porțiunea de imobil a intimatei (a celor 2 vânzători - ns.) din-, cu fabrica de pălării de paie și tot ce a dobândit prin tranzacția din 20.12.1946. "

Mențiunea înscrisului nu echivalează cu cota de 15% din imobilul teren situat în B,-, sector 4, determinat în ceea ce privește întinderea (nepretinsă de reclamant, ca rezultând din titlul său) prin expertiza ing. ( 101 - 103 dosar nr. 1561/2003 al Tribunalului București - Secția a III-a Civilă) în raport de situația actuală a acestuia, total 1286,66 mp.

Nu exista nici o legătura între suprafața de 1336 mp teren indicat de reclamant în cererea precizatoare depusă la 25.10.2007 (pct. 6) și imobilul descris în titlul de proprietate invocat de reclamant, deoarece acest titlu nu face vorbire de suprafața de teren a vreunui imobil.

Pretenția reclamantului de a se interverti cota sa indiviză de 15% dintr-o porțiune de imobil neprecizată în titlul autorului sau, într-un drept de proprietate cu privire la o suprafața de 200,40 mp. teren (capătul 6 din cererea precizatoare) este inadmisibilă, pe fond, într-o cerere care are temeiurile de fapt și de drept invocate.

Este de principiu că restituirea în natura vizează bunul în materialitatea sa, astfel cum acesta a fost preluat de stat.

În temeiul art. 1169 Cod civil revenea reclamantului obligația de a proba existența unui teren preluat de stat, întinderea și vecinătățile acestuia.

O asemenea pretenție, concretă, individualizată, nu poate fi întemeiată pe titlul de proprietate invocat de reclamant.

16.2. Pe de altă parte, înscrisurile depuse la filele 45 - 52 din dos. 1561/2003 al Tribunalului București - Secția a lII-a Civilă nu fac dovada calității reclamantului de persoană îndreptățită a cui este succesiunea defunctei.

La fila 47 dos. 1561/2003 al Tribunalului București - Secția a III-a Civilă există un act de renunțare la moștenirea lui și, bunicii renunțătorului Iaron.

Renunțarea este făcuta la 13.07.2001, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.

Aceeași este situația actului de renunțare de la filele 45 și 49 dos. 1561/2003 al Tribunalului București - Secția a III-a Civilă.

La 51 dos. rezultă ca, fiu, a moștenit împreună cu soția sa (nora defunctului) și cu copiii (nepoții defunctului) pe (decedat la 1.03.1958).

Din cuprinsul actului de la 51 dos. 1561/2003 al Tribunalului București - Secția a III-a Civilă rezultă împrejurarea că (singura persoana menționată în titlul de proprietate invocat de reclamant) a decedat după, iar moștenirea sa a fost predată pe baza Deciziei de Predare a succesiunii din 20.06.1975 a Judecătoriei Regionale Haifa (Israel).

Aceasta decizie de predare a succesiunii nu a fost depusă la dosarul cauzei.

Din actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă îndreptățirea reclamantului de a solicita măsurile reparatorii menționate în Notificarea pe care se sprijină cererile sale.

Intimata Banca Comercială Română a formulat întâmpinare prin care s-a solicitat respingerea apelului reclamantului, pentru următoarele motive:

Intimata invocă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru constatarea nulității actelor prin care aceasta a dobândit dreptul de proprietate, determinat de faptul că cererea precizatoare prin care reclamantul a solicitat constatarea nulității parțiale a actului prin care banca a dobândit proprietatea asupra imobilului, a fost depusă în instanță la termenul din 27.05.2003, cu depășirea termenului legal de prescripție de un an și șase luni - 14.08.2002, așa cum a fost stabilit de art.46 alin.5. din Legea nr.10/2001, adică la 14.02.2002 apoi a fost prelungit cu trei luni prin nr.OUG109/2001 la 14.05.2002 și apoi cu încă trei luni prin nr.OUG145/2001 la 14.08.2002.

Arată că acțiunea introductivă formulată de reclamantul a fost depusă pe 13.08.2002 (în ultima zi a termenului legal de 1 an și 6 luni stabilit prin Legea nr.10/2001) în contradictoriu cu SC "" SA și are ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria - nr.1274 din 09.08.1994.

O primă cerere modificatoare și precizatoare a fost depusă de reclamant pe 04.10.2001, în contradictoriu cu SC " SUD" SA și SC "" SA și a avut ca obiect restituirea în natură a terenului din-, sector 4 și constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria - nr.1274/09.08.1994.

De abia pe 27.05.2003 deci cu depășirea termenului Legal final de 14.08.2002 (așa cum a fost prelungit succesiv prin Nr.OUG109/2001 și nr.OUG145/2001) prin cererea precizatoare, reclamantul a înțeles să cheme în judecată pentru constatarea nulității parțiale a actelor prin care a intrat în proprietatea imobilului în litigiu.

Învederează instanței faptul că rațiunea dispozițiilor art.46 (45 în noua reglementare a Legii nr.10/2001) este consolidarea într-un timp cât mai scurt a titlului dobânditorului urmărind să închidă persoanei îndreptățite orice acțiune în justiție pentru apărarea dreptului sau dacă nu este formulată în termenul prevăzut de lege.

Termenul de 1 an și 6 luni a fost stipulat de legiuitor în considerarea acordării persoanelor îndreptățite a unui termen suficient ca acestea să depusă diligențele necesare aflării tuturor informațiilor premergătoare necesare introducerii unei acțiuni prevăzute de art.46.

Tocmai în considerarea acestei rațiuni a art.45 (în noua numerotare), consideră că sunt supuse acestei prescripții speciale nu numai acțiunile în nulitate, dar și orice alte acțiuni - revendicare, pretenții - în afara celor prevăzute de art.26 alin.3 (în noua numerotare a Legii nr.10/2001).

În concluzie, solicită admiterea excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune pentru constatarea nulității titlului de proprietate al BCR și respingerea acțiunii față de BCR ca fiind prescrisă.

Restituirea în natură a imobilului nu este posibilă câtă vreme pe cale de judecată, nu a fost desființat, prin constatarea nulității, actul de privatizare, conform art.46 din Legea nr.10/2001.

Așa cum s-a reținut în practica judecătorească (decizia nr.2562/2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă) în ipoteza în care imobilul s-a aflat în proprietatea unei societăți privatizate conform contractelor de vânzare - cumpărare acțiuni, iar o asemenea chestiune nu a format însă obiect de judecată nu a fost desființat prin constatarea nulității actul de privatizare, instanța trebuie să rețină valabilitatea actului de vânzare - cumpărare atacat, cât și imposibilitatea de restituire în natură a imobilului.

Acest lucru din dispozițiile art.46 din Legea nr.10/2001 din care rezultă, pentru ipoteza restituirii în natură, necesitatea desființării actelor juridice de înstrăinare, inclusiv a celor făcute în cadrul procesului de privatizare și aceasta chiar în situația în care au ca obiect imobile preluate fără titlu valabil.

Cum în speță, o asemenea judecată nu a avut loc, în ce privește actele juridice încheiate în cadrul procesului de privatizare, acțiunea nu poate fi admisă.

Valabilitatea titlului de proprietate al băncii, conform art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001.

Intimata a invocat art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, deoarece a achiziționat imobilul în baza unui contract de vânzare - cumpărare încheiat cu respectarea legilor în vigoare și cu bună - credință.

Până la momentul achiziției de către BCR, imobilul a fost supus mai multor transmiteri cu titlu de proprietate astfel: - SC "" SA a dobândit proprietatea imobilului în temeiul Legii nr.15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, acestea fiind un mod originar de dobândire a proprietății, fiind îndeplinite toate condițiile de publicitate; - ulterior, prin privatizare - vânzarea pachetului de acțiuni de la FPS către - imobilul a intrat în proprietate privată.

Prin urmare, atâta timp cât se dovedește cu elemente obiective că la data contractării apărea cu evidență că vânzătorul era proprietar al imobilului, iar titlul era unul public necontestat, se poate afirma, fără dubiu, că suntem în cazul cumpărătorului de bună credință.

Deci, dacă s-ar constata totuși că titlul în baza căruia statul a devenit proprietar nu este valabil, principiulreoluto jure dantis resolvitur accipientisnu-și găsește aplicabilitatea sau, după caz, își are aplicabilitatea numai în parte.

Așadar, chiar dacă fostul proprietar și-a redobândit imobilul, făcând dovada greșitei aplicări a actului normativ de trecere a acestuia la stat, situație în care operează doar parțial principiul enunțat mai sus, respectiv doarresoluto jure dantis, desființarea actului statului nu mai poate avea nici un efect asupra titlului subachizitorului, tocmai pentru că este de bună credință și a dobândit cu titlu oneros imobilul, adică nu mai opereazăresolvitur jus accipientis.

Menținerea contractului subsecvent al subdobânditorului se justifică, așadar prin două principii de drept, respectiv principiul ocrotirii bunei - credințe a subdobânditorului ce a dobândit imobilul cu titlu oneros și principiul asigurării securității dinamicii circuitului civile, principii ce au fost ridicate la de lege prin prevederile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001.

Mai mult, chiar legea nr.10/2001 prin art.46 alin.2 consacră cu efect retroactiv chiar valabilitatea unui act lovit de nulitate în care simpla bună - credință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru dobândirea unui drept real imobiliar de la o altă persoană decât adevăratul proprietar.

B - credință a subdobânditorului cu titlu oneros al unui imobil din categoria celor analizate paralizează principiulreoluto jure dantis resolvitur accipientisastfel că actul de înstrăinare încheiat cu respectarea legii, la momentul încheierii, este valid, producând efectele pentru care a fost încheiat, în pofida faptului că titlul statului ar fi socotit nevalabil și desființat.

În practica judiciară, chiar înainte de existența unui text de lege de factura art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 s-a decis ca "în principiu, anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage caducitatea actului în ceea ce privește pe subachizitor, în cazul când acesta este de bună credință".

Deci, BCR a dobândit imobilul în discuție prin act de vânzare - cumpărare încheiat cu respectarea legilor în vigoare la data încheierii lor, cu bună credință având convingerea contractării cu unverus dominus.

Arată intimata că a dobândit imobilul în baza unui titlu valid din punct de vedere legal, ceea ce o îndreptățește să invoce atât dispozițiile art.46 alin.1 din Legea nr.10/2001, în care se stipulează că "Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării", cât și dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 care stipulează "Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună - credință".

Încă de la data publicării Decretului nr. 92/1950 în Buletinul Oficial, deci încă de la data intrării în vigoare la acestui act normativ, statul a devenit titularul dreptului de proprietate, proprietatea sa fiind una extratabulară, putând exercita, în plenitudinea lor, atributele conferite de acest drept, respectiv posesia, folosința și dispoziția.

Mai mult, așa cum am arătat, SC SA a dobândit proprietatea imobilului în temeiul Legii nr.15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, acesta fiind un mod originar de dobândire a proprietății, fiind îndeplinite toate condițiile de publicitate, și ulterior, prin vânzarea de acțiuni, deci prin privatizare, societatea a devenit cu capital integral privat, ceea ce a reprezentat o transmitere a imobilului din domeniul proprietății de stat în cel al proprietății private; BCR a dobândit de la acest proprietar privat, care a exercitat, la rândul sau, prerogativele dreptului de proprietate, îndeplinind și formele de publicitate în registrul - de inscripțiuni-transcripțiuni.

Acesta, la rândul său, a putut constata statutul de verus dominus al statului înstrăinător, acesta rezultând din împrejurarea că titlul sau asupra imobilului supus înstrăinării își avea consacrarea într-un text de lege din perioada supusă analizei. Deci, cu minime diligențe, se putea constata că statul are un titlu asupra imobilului.

Doctrina apreciază ca la înstrăinarea unor astfel de imobile, subdobânditorul, pentru a fi de buna-credința, trebuie să depună diligențe minime pentru a lua cunoștință care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care, potrivit legii, este obligat să-l includă în procesul de privatizare. Este la îndemâna celor care doresc sa cumpere astfel de imobile posibilitatea de a verifica listele anexa la decretele de naționalizare, unde pot constata daca imobilul este trecut pe aceste liste.

Așa fiind, actul de înstrăinare încheiat cu buna-credința este act valid, fiind irelevant că ar interveni desființarea titlului statului, întrucât datorita bunei-credințe a subdobânditorului, este imposibila desființarea operațiunii înstrăinării, astfel că nu opereazăresolvitur jus accipientis.

Prin urmare, atâta timp cât se dovedește cu elemente obiective că la data contractării apărea cu evidență ca vânzătorii erau proprietari ai imobilului, iar titlurile erau unele publice, necontestate, se poate afirma, fără dubiu, ca suntem în cazul cumpărătorilor de buna credința.

Deci, dacă s-ar constata totuși că titlul în baza căruia statul a devenit proprietar nu este valabil, principiul resoluto jure dantis resolvitur jur accipientis nu-și găsește aplicabilitate sau, după caz, își are aplicabilitate numai in parte.

Așadar, chiar dacă fostul proprietar și-ar redobândi imobilul, făcând dovada greșitei aplicări a actului normativ de trecere a acestuia la stat, situație în care operează doar parțial principiul enunțat mai sus, respectiv doar resoluto jure dantis, desființarea actului statului nu mai poate avea nici un efect asupra titluluisubachizitorului, tocmai pentru ca este de buna-credințași a dobândit cu titlul oneros bunul imobil, adică nu mai operează resolvitur jus accipientis.

Menținerea contractului subsecvent al subdobânditorului se justifica, așadar prindouă principii de drept, respectivprincipiul ocrotirii bunei-credințea subdobânditorului ce a dobândit imobilul cu titlu oneros șiprincipiul asigurării securității dinamicii circuitului civil, principii ce au fost ridicate la de lege prin prevederile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001.

Așa cum am arătat, buna-credința a subdobânditorului cu titlu oneros al unui imobil din categoria celor analizate paralizează principiul resoluto astfel că actul de înstrăinare încheiat cu respectarea legii, la momentul încheierii, este valid, producând efectele pentru care a fost încheiat, în pofida faptului că titlul statului ar fi socotit nevalabil și desființat.

În practica judiciară, chiar înainte de existența unui text de lege de factura art. 46 alin. 2 din Legea nr.10/2001 s-a decis ca "în principiu, anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage caducitatea actului în ceea ce privește pe subachizitor, în cazul când acesta este de bună-credință. "

În această ipoteză, fostul proprietar va beneficia de despăgubiri, întrucât bunul imobil nu-i mai poate fi restituit în natură, pentru motivele analizate mai sus.

Mai mult,BCR este al doilea subdobânditor de bună-credințaprin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC SA, deoarece acesta a dobândit imobilul, la rândul sau, cu respectarea legilor în vigoare care reglementau privatizarea, prin cumpărarea de acțiuni, si cu buna credința, de la societatea comercială cu capital de stat care a fost privatizată conform legii de către FPS.

Deci, se poate observa că BCR nu a dobândit imobilul de la stat, ci de la un proprietar - subiect de drept privat, care a exercitat un drept de proprietate privată - care, la rândul său a dobândit imobilul în baza legilor în vigoare la data achiziționării și de buna-credință

Apelantul-reclamant nu a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului, premisa pentru aprecierea valabilității titlurilor subdobânditorilor.

Decretul nr. 92/1950 și Decretul Lege nr. 119/1948 (în baza cărora a fost preluat de către stat imobilul în litigiu) au fost apreciat de către doctrina ca fiindtitlu, însă nu valabil(cu excepția imobilelor prevăzute de art.1 pct.3 din Decretul nr.92/1950 - hotelurile cu întregul inventar), al statului pentru imobilele în discuție.

În această situație, cauza de nulitate a actului ar constitui-o desființarea actului transmițătorului stat, cu consecința desființării actului subdobanditorului de rea credință.

In aceasta ipoteza, când cel îndrituit considera că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, va trebui să ceară instanței de judecată să stabilească nevalabilitatea titlului statului, în sensul că s-a aplicat greșit prevederea legală de la data preluării, și că urmare a acestei constatări, să ceară desființarea actului de înstrăinare, ca efect al principiuluiresotuto jure dantis resotvitur jus accipientis, desigur numai în cazul în care, după cum a precizat, subdobânditorul a fost de rea-credință.

Ca atare, instanța trebuie să soluționeze în fond valabilitatea titlului statului, și doar ulterior să se pronunțe în legătură cu actul de înstrăinare, pe care îl va desființa sau nu dacă, urmare probațiunilor administrate, se va stabili sau nu reaua-credință a subdobânditorului.

Este unanim acceptat că valabilitatea titlului statului este cercetată doar de către instanțele de judecată atunci când sunt sesizate de cei interesați, și în nici un caz de către cumpărători.

Deci, cumpărătorii nu au nici o calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, ci pur și simplu obligația lor era de a depune diligențe să cunoască dacă statul avea titlu, constatarea valabilității acestuia fiind exclusiv al instanțelor de judecată, și aceasta numai în cazul în care era contestată valabilitatea lui de către fostul proprietar.

În situația înstrăinării imobilelor preluate fără titlu valabil, la data încheierii actului de înstrăinare, statul era proprietar ca urmare a aplicării la situația concretă a legislației specifice perioadei respective, astfel ca dobânditorul a avut convingerea că încheie contractul cu adevăratul proprietar, titlul acestuia de proprietar rezultând din conținutul actelor de preluare.

Mai mult, așa cum a mai arătat, subdobânditorul nu avea capacitatea și nici îndrituirea de a cerceta valabilitatea titlului statului, ci doar obligația de a depune minime diligențe pentru a cunoaște care este titlul statului.

A acredita, într-o astfel de situație, teza nulității absolute fundamentată pe ideea vânzării bunului altuia, ar însemna să se ignore existența la momentul vânzării a titlului statului asupra imobilului, obiect al înstrăinării, ceea ce ar bulversa regulile guvernatoare ale regimului nulităților.

În această ipoteză a constatării ulterioare datei încheierii actelor de înstrăinare de către stat, că statul a dobândit imobilul fără titlu valabil, este exclusă teza clasică a proprietarului aparent, de fapt a statului.

Aceasta pentru că, într-o astfel de situație, la data încheierii actelor de înstrăinare nu există numai o aparență de drept, ci există chiar un titlu juridic și doar constatarea ulterioară a nevalabilității titlului statului îi creează acestuia, eventual, statutul unui proprietar aparent. Aparența de proprietate însă, în această ipoteză, nu are ca izvor un fapt juridic, ci chiar un text de lege.

In situația analizată nu se poate acredita teza nulității absolute pentru cauza ilicită sau frauda la lege pentru că la data încheierii actului de înstrăinare între stat și subdobânditor, statul avea titlu juridic asupra imobilului, fiind înscris și în registrele de publicitate imobiliară, astfel că tocmai existența acestui titlu fundamentează buna credința a subdobânditorului și exclude orice fraudă la lege sau cauza ilicita a actului de înstrăinare.

Astfel, în legătură cu soarta juridică a actelor de înstrăinare încheiate în legătură cu imobile preluate fără titlu valabil, anterior constatării de către instanțele de judecată a nevalabilității titlului statului, este evident că sunt valide, astfel încât subdobânditorii de buna-credință ai unor imobile în cadrul procesului de privatizare își vor păstra titlul.

In astfel de situații, fostul proprietar, potrivit art.18 din Legea nr.10/2001, va beneficia de masuri reparatorii în echivalent, ca urmare a faptului că imobilul respectiv a fost înstrăinat în condițiile legale și nu mai poate fi restituit în natură.

Doctrina a statuat că în cazul art.20 alin.2 din Decretul-lege nr.15/1990 dreptul de proprietate se naște originar, cu titlu gratuit șiopelegis în patrimoniul societăților comerciale, iar mijlocul de aplicare a legii în concret a fost HG nr.834/1991.

În această situație, certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu face altceva decât să ateste, să constate un drept deja existent în patrimoniul unei persoane juridice încă de la intrarea în vigoare a Decretului-lege nr.15/1990.

Apelantul-reclamant nu a făcut proba întinderii imobilului asupra căruia se aplică cota de 15% despre care pretinde că este proprietatea autoarei sale.

Conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 20 decembrie 1946 între și ca vânzători și ca și cumpărătoare, obiectul acestui contract l-a reprezentat vânzare unei cote de 15% din porțiunea vânzătorilor de imobil din- cu fabrica de pălării de paie și tot ce au dobândit aceștia prin tranzacția din 20 decembrie 1946, fără însă, să se cunoască dimensionarea proprietății vânzătorilor, pentru a se putea determina și cota revendicată de reclamantul - apelant.

Deci, practic se revendica o cota de 15% fără a se demonstra care este/a fost întregul la care se aplică această cotă.

Constatandu-se legal investita si competenta sa solutioneze calea de atac promovata si analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea constată că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din situația de fapt corect stabilită de instanța de fond la data de 09.08.1994 s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria - nr.1274(aflat la fila 21 din dosarul Judecătoriei sectorului 4 B) în favoarea SC "" SA. Această societate comercială a fost integral privatizată la data de 01.12.1994 prin contractele de vânzare - cumpărare de acțiuni nr.573/15.11.1994 (fila 125 din dosarul Tribunalului București nr.1561/2003) și nr.156/30.11.1994 (filele 133 din dosarul Tribunalului București nr.1561/2003) emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate realizându-se (în cadrul procesului de privatizare) în baza dispozițiilor Legii nr.15/1990 și a HG. nr.834/1991.

La data de 11.04.1996, SC "" SA a vândut imobilul în litigiu situat în-, sector 4 către BCR prin contractul de vânzare - cumpărare nr.607/1996. La rândul său, BCR a înstrăinat imobilul către SC " Sud" SA prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.3872/07.12.2001.

Reclamantul a formulat notificare, în temeiul dispozițiilor Legii nr.10/2001 înregistrată la BEJ, și sub nr.1283/2001 (fila 51 dosar Judecătoria Sectorului 4 B) prin care solicită restituirea în natură a imobilului, care a fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr.92/1950.

Întrucât notificarea nu a fost soluționată, reclamantul, în temeiul celor statuate de instanța supremă prin decizia nr.20/2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii, a solicitat instanței de judecată anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate și a celor două contracte de vânzare - cumpărare și restituirea în natură a imobilului (în speță, cota de 15% din terenul în suprafață de 1336 mp. aflat la adresa anterior menționată) cererea de acordare a măsurilor reparatorii pentru clădirile demolate situate pe teren fiind disjunsă de prima instanță. Capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a terenului în cotă de 15% reprezintă o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, limitele soluționării unei astfel de cereri fiind tranșate de decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii, menționată în cele ce preced, reprezentând de fapt o cerere de soluționare pe fond a notificării formulate în cadrul procedurii administrative, reglementate de Legea nr.10/2001.

Așa cum a stabilit și instanța de casare, nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor ce cad sub incidența Legii nr.10/2001, constituie o chestiune prejudicială a cărei soluție influențează modul de judecare a cererilor de acordare de măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent). Înalta Curte de Casație și Justiție a mai arătat, prin decizia de casare, faptul că dispozițiile art.45 din Legea nr.10/2001 nu sunt restrictive, vizând doar anumite categorii de acte juridice, ci intenția legiuitorului a fost aceea de a trimite instanței de judecată spre verificare toate actele de înstrăinare, indiferent de caracterul lor unilateral sau bilateral, care au ca efect înstrăinare, această noțiune fiind înțeleasă ca fiind trecerea imobilului din stăpânirea statului în stăpânirea altei persoane (alienarea dreptului de proprietate).

Curtea de APEL BUCUREȘTIa apreciat necesar să facă precizări legate de motivele și de limitele casării în lumina prevederilor art.315 Cod procedură civilă, având în vedere primul motiv de apel formulat de reclamant (centrat pe ideea refuzului primei instanțe de a analiza nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate și a celor două contracte de vânzare - cumpărare) cât și motivarea Tribunalului București pe această chestiune.

Instanța de fond a reținut inaplicabilitatea prevederilor art.46 din Legea nr.10/2001 în ceea ce privește certificatul de atestare a dreptului de proprietate, motivat de faptul că certificatul de atestare nu produce efecte translative de proprietate. Reținând respectarea dispozițiilor legale și a procedurilor relative la privatizare, tribunalul a confirmat valabilitatea celor două acte de înstrăinare incheiate ulterior finalizării procedurii de privatizare integrale a SC "" SA.

Prin primul motiv de apel, învederând instanței de control judiciar refuzul primei instanțe de a analiza capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate și a celor două acte de înstrăinare subsecvente, apelantul - reclamant a reiterat motivele de nevalabilitate invocate prin cererea precizatoare.

Deși prima instanță nu respectă cele stabilite de instanța supremă prin decizia de casare, în sensul că în cauză se constată inaplicabilitatea prevederilor art.46 din Legea nr.10/2001 în ceea ce privește certificatul de atestare a dreptului de proprietate, în pofida interpretării extensive dată de Înalta Curte de Casație și Justiție acestui articol de lege, totuși nu se poate considera că tribunalul nu a reținut spre analiză nevalabilitatea celor trei acte juridice.

Raționamentul primei instanțe, pe această chestiune, este corect (cu excepția aspectului referitor la incidența dispozițiilor art.46 din Legea nr.10/2001 prin motivele arătate în cele ce preced) și legal, reținându-se în mod judicios faptul că, prin raportare la prevederile Legii nr.15/1990 și nr.HG834/1991, emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-a realizat cu respectarea tuturor exigențelor legale. Pe cale de consecință, cerința legalității este îndeplinită și în privința celor două contracte de vânzare - cumpărare încheiate ulterior. Trebuie precizat că, deși prima instanță a pornit în analiza sa în mod greșit, de la premisa inaplicabilității prevederilor art.46 din Legea nr.10/2001, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare tranșase această problemă de drept, în sens contrar, acest lucru nu a afectat corectitudinea raționamentului juridic, ajungând la soluția legală, în sensul că în mod corect s-a reținut de către Tribunalul București natura administrativă a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, caracterul unilateral al acestuia, faptul că nu are caracter constitutiv de drept, fiind emis în temeiul și executarea unei hotărâri de guvern. De asemenea, corect a surprins instanța de fond, faptul că decizia nr.405/13.11.1984 a transferat doar dreptul de administrare a imobilului și nu dreptul de proprietate (care aparține statului comunist în cvasitotalitatea cazurilor) precum și respectarea cerințelor legale referitoare la procedurile de privatizare.

În susținerea apelului, reclamantul a învederat lipsa de obiect a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.607/11.04.1996 în condițiile în care vânzătorul nu putea transmite ceea ce nu avea în patrimoniul său. Apelantul își întemeiază această critică (subsumată primului motiv de apel) pe ideea că în urma procedurii de privatizare, SC "" SA nu a dobândit un drept de proprietate asupra imobilului deoarece procedura de privatizare înseamnă o înstrăinare a acțiunilor, patrimoniului societății conservându-se în toate elementele sale de activ și pasiv.

Curtea apreciază critica ca nefondată motivat de faptul că lipsa dreptului de proprietate asupra bunului din patrimoniul vânzătorului nu se traduce într-o lipsă de obiect a contractului ci se analizează din perspectiva legalității transferului de proprietate pe care îl implică cu necesitate perfectarea unui contract de vânzare - cumpărare. Este adevărat faptul că procesul de privatizare se realizează prin cumpărare de acțiuni de către învestitori persoane private și că se produce o modificate a structurii acționariatului si nu a patrimoniului sub ambele laturi; activ și pasiv, însă acest lucru nu poate conduce la ideea lipsei de obiect a actului de înstrăinare subsecvent ci, lipsa dreptului de proprietate din patrimoniul înstrăinătorului poate atrage nevalabilitatea actului de înstrăinare subsecvent sub aspectul transmiterii proprietăți, raportat la condițiile speciale de validitate ale contractului de vânzare - cumpărare (vânzătorul trebuia să fie titularul dreptului de proprietate asupra bunului vândut).

Relativ la această critică, apelantul în susținerea motivelor de apel următoare învederează faptul că imobilul a fost preluat abuziv de către statul comunist și ulterior trecut în administrarea Întreprinderii D, iar de la această unitate economică, transferat în administrarea SC "" SA numai în ceea ce privește construcțiile nu și terenul pentru care reclamantul - apelant a formulat notificare. Apelantul susține că nu sunt îndeplinite dispozițiile art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990, terenul pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, neaflându-se în administrarea SC "" SA la data intrării în vigoare a Legii nr.15/1990.

Instanța apreciază critica apelantului - reclamant ca nefondată, în condițiile în care, din centralizatorul construcțiilor și terenurilor, anexă la certificatul de atestare a dreptului de proprietate, figurează imobilul (pentru care s-a formulat notificare de către reclamant) în integralitatea sa, atât din punct de vedere al construcțiilor cât și din punct de vedere al terenului (fila 23 poziția 6 din dosarul Judecătoriei sectorului 4 B). Suprafața terenului de 1334 mp. care apare menționată la poziția 6 din centralizatorul - anexă anterior menționat este confirmată și de adresa emisă de Primăria Municipiului B la data de 28.05.2000 cu privire la situația juridică a imobilului. De asemenea, trebuie precizat și faptul că, reclamantul personal, prin chiar acțiunea introductivă de instanță recunoaște că prin decizia nr.405/1984, atât terenul cât și construcțiile aflate pe el au fost cedate în administrarea SC "" SA de către Întreprinderea

Apreciind că aceste înscrisuri fac dovada deplină a faptului că la data intrării în vigoare a Legii nr.15/1990, terenul situat în-, B, a făcut parte din patrimoniul SC "" SA cu titlu de administrare, Curtea de APEL BUCUREȘTI constată că s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art.20 alin.2 din Legea nr15/1990, fiind perfect legală emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate sub acest aspect.

Apelantul a mai criticat nevalabilitatea contractului de vânzare - cumpărare prin care intimata - pârâtă BCR a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, datorită faptului ca, în raport de data reală a perfectării contractului - 07.12.2001 (nu 07.12.2000 cum eronat reține prima instanță) înstrăinarea intră sub incidența dispozițiilor art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001, care interzic efectuarea oricăror acte de dispoziție sau de administrare asupra imobilelor pentru care s-au formulat notificări în temeiul dispozițiilor Legii nr.10/2001. Textul de lege anterior menționat stipulează expres sancțiunea nulității absolute a actelor de înstrăinare,grevare, concesiune, locațiune și închiriere a acestor bunuri, legiuitorul urmărind prin aceste interdicții să asigure conservarea regimului juridic al imobilelor preluate abuziv, existent la data notificării.

Așa cum rezultă din probatoriul administrat (filele 197,199 din dosarul Tribunalului București nr.1561/2003) cele două notificări formulate de reclamant în temeiul Legii nr.10/2001 adresate intimatelor BCR și SC " Sud" SA au numere de înregistrare de la biroul executorului judecătoresc prin intermediul căruia au fost depuse - 835 și respectiv 836 din anul 2003. Având în vedere că, în cauză, contractul de vânzare - cumpărare dintre BCR și SC " Sud" SA a fost autentificat la data de 07.12.2001, Curtea constată că notificările sunt depuse ulterior perfectării convenției intervenite între cele două intimate, cu consecința că interdicție instituită de prevederile art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001 nu poate opera în privința acestui contract de vânzare - cumpărare.

Așa cum rezultă din dispozițiile art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001, situație premisă pentru constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare este dată de anterioritatea notificării formulate de persoana îndreptățită în conformitate cu prevederile Legii nr.10/2001 față de data înstrăinării. În speță, această condiție nu este îndeplinită, cele două notificări fiind ulterioare actului de înstrăinare.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei în fața primei instanțe (fila 51 din dosarul Judecătoriei sectorului 4 B) rezultă că reclamantul a formulat notificare în temeiul prevederilor Legii nr.10/2001 pentru imobilul în litigiu înregistrată la biroul executorului judecătoresc sub nr.1283/2001 adresată Primăriei Municipiului B și comunicată de biroul executorului judecătoresc acestei instituții la data de 17.07.2001.

cele relevate anterior pe baza probatoriului administrat, Curtea constată că, în condițiile în cate notificarea reclamantului este depusă la Primăria Municipiului B la data de 17.07.2001, iar contractul de vânzare - cumpărare este încheiat de cele două intimate (BCR și SC " Sud" SA) la data de 17.12.2001, interdicția instituită de dispozițiile art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001 se referă la unitatea deținătoare a imobilului notificat, astfel că vânzătoarea BCR nu putea avea cunoștință de existența notificării la data perfectării contractului de vânzare - cumpărare, în aceeași situație aflându-se și cumpărătorul SC " Sud" SA.

Reclamantul a formulat notificări în baza prevederilor Legii nr.10/2001 în mod direct către cele două intimate (așa cum s-a arătat în cele ce preced) abia în anul 2003, astfel că singura concluzie logică care se desprinde din această situație, este aceea că aceste notificări nu puteau vicia valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare perfectat în anul 2001.

Așa cum rezultă din dispozițiile art.27 din Legea nr-10/2001, în ipoteza în care unitatea notificată nu deține imobilul revendicat parțial sau în totalitate, aceasta are obligația legală de a comunica persoanei îndreptățite unitatea deținătoare reală, comunicarea fiind însoțită de o copie de pe actele de transfer al dreptului de proprietate sau după caz de administrare. Dând eficiența juridică corespunzătoare acestei prevederi legale, Curtea apreciază că Primăria Municipiului B (instituția inițial notificată) nu avea obligația legală de a comunica celor două intimate (BCR și SC " Sud" SA) faptul că s-a formulat o notificare cu privire la imobilul înstrăinat la data de 07.12.2001, o astfel de obligație legală revenind Primăriei Municipiului B însă față de reclamant, care de la data comunicării efectuate în condițiile art.27 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001 mai beneficiază conform dispozițiilor art.27 alin.4 din Legea nr.10/2001 de un alt termen de depunere a notificării.

Pe cale de consecință, Curtea considerând că părțile contractante au fost de bună - credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, neavând cunoștință de existența notificării (și neavând nici cum să afle de existența ei) apreciază contractul prin care imobilul a fost dobândit de SC " Sud" SA ca fiind perfect valabil, urmând a respinge ca nefondată și critica apelantului - reclamant pe acest aspect.

În susținerea aceluiași motiv de apel, reclamantul a mai invocat faptul că, imobilul în litigiu nu era necesar desfășurării activității de către SC SA, conform obiectului său de activitate statutar, ceea ce atrage neîndeplinirea condițiilor impuse de prevederile art.1 din nr.HG834/1991 și pe cale de consecință, imposibilitatea constituirii dreptului de proprietate asupra acestui imobil în favoarea SC "" SA.

Examinând această critică prin raportare la întreg materialul probator și la dispozițiile legale aplicabile, Curtea constată că este neîntemeiată.

Nu se poate susține că înstrăinarea bunului către BCR și desființarea construcțiilor de către cumpărător dovedesc caracterul inutil al terenului prin raportare la activitățile economice desfășurate de SC "" SA.

Față de argumentele reclamantului expuse în susținerea acestei critici, Curtea apreciază necesar să facă următoarele precizări: autorizația de construire este emisă pe numele dobânditorului (intimata BCR), acest lucru neputând fi considerat drept o dovadă a faptului că terenul revendicat nu era necesar desfășurării activității SC "" SA; înstrăinarea terenului ulterior obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu reprezintă o dovadă a faptului că terenul nu era necesar societății înstrăinătoare pentru desfășurarea activității, ci constituie o exercitare a dreptului de proprietate (pe care SC "" SA l-a dobândit în temeiul dispozițiilor Legii nr.115/1990) sub forma dispoziției juridice.

Întrucât SC "" SA era titularul dreptului de proprietate asupra terenului avea deplina libertate să efectueze acte de dispoziție asupra imobilului (acte de înstrăinare sau grevare), exercițiul dreptului de dispoziție nefiind susceptibil de abuz. În sprijinul acestei interpretări vine și faptul că prin înstrăinarea terenului, SC "" SA a primit un preț, această operațiune juridică fiind determinată și de alte considerente de oportunitate și rațiuni economico - financiare.

Pentru aceste considerente, Curtea apreciază ca nefondată critica apelantului,urmând a fi înlăturată ca atare.

Tot în cadrul primului motiv de apel, reclamantul a invocat nevalabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pe considerentul că nr.HG834/1991 nu poate constitui un mod legal de dobândire a proprietății. În susținerea acestei critici, apelantul s-a prevalat de jurisprudența instanței supreme care a statuat că dreptul de proprietate nu se poate constitui legal în baza unei hotărâri de guvern sau a unui act administrativ.

Curtea apreciază că susținerile reclamantului sunt nefondate, având în vedere faptul că nr.HG834/1991 are caracterul unui act administrativ emis în aplicarea Legii nr.15/1990 precum și faptul că acest ultim act normativ menționat (Legea nr.15/1990) recunoaște și conferă dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu (alături de celelalte bunuri din patrimoniul său afectate desfășurării activității sale economice) în favoarea SC "" SA și nu nr.HG834/1991. Astfel spus, caracter constitutiv de proprietate are Legea nr.15/1990 și nu dispozițiile hotărârii de guvern, care a fost edictată de legiuitor pentru a explicita prevederile legii și pentru a facilita aplicarea sa. Pe cale de consecință, certificatul de atestare a dreptului de proprietate reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate, neavând caracter constitutiv de proprietate, astfel că exigențele dispozițiilor art.645 Cod civil (care reglementează legea ca fiind unul dintre modurile de dobândire a dreptului de proprietate) sunt respectate atât în litera cât și în spiritul lor.

Ca ultimă critică, subsecventă primului motiv de apel, reclamantul a invocat nevalabilitatea actelor subsecvente de înstrăinare încheiate cu intimatele - pârâte BCR, SC " Sud" SA, motivat de faptul că au fost încheiate cu nerespectarea dispozițiilor art.7 pct.3 lit.b și respectiv art.6.3 lit.b din cele două contracte de vânzare - cumpărare de acțiuni de către SC "" SA.

Prevederile contractuale anterior menționate instituie o interdicție de vânzare a bunurilor enumerate în anexa celor două contracte de privatizare pe o perioadă de 10 ani de la data încheierii acestor contracte, sub sancțiunea plății de către cumpărător (SC SA) către FPS a diferenței dintre prețul de vânzare și valoarea contabilă cu care figurează înregistrat bunul.

Este adevărat că, prin contractele de privatizare s-a prevăzut o clauză de indisponibilizare temporară a bunului in patrimoniu, dar care, dacă nu e respectată, nu atrage nevalabilitatea actului de înstrăinare. Astfel, interes de a invoca nerespectarea acestor prevederi contractuale justifică Statul Român prin autoritatea publică care-l reprezintă, cu consecința obligării societății privatizate la plata clauzei penale stipulate și nu reclamantul, față de care, în virtutea principiului relativității efectelor juridice ale actelor juridice, aceste clauze contractuale sunt inoperante.

Prin cel de al doilea motiv de apel, reclamantul critică nelegalitatea și netemeinicia sentinței pronunțate de prima instanță din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiile art.21 și art.29 din Legea nr.10/2001; art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.15 alin.5 din Convenție și a deciziilor nr.830/2008 și 83/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Tribunalul București, în motivarea hotărârii pronunțate, arată că restituirea în natură a cotei de 15% din terenul în suprafață de 1334 mp. care a aparținut mamei reclamantului, nu este posibilă, având în vedere că s-a reținut valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, astfel că, față de prevederile art.1 alin.1 din Legea nr.10/2001 se impune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. Prima instanță a respins cel de al doilea capăt de cerere formulat în contradictoriu cu SC " Sud" SA, ca nefondat, pe considerentul că reclamantul a solicitatdoarrestituirea în natură (fără să formuleze și un capăt subsidiar de cerere), iar această modalitate de reparație nu este posibilă.

Prin cererea precizatoare și modificatoare formulată de reclamant în fața primei instanțe, după casare, aceasta a arătat că înțelege să solicite restituirea în natură a cotei de 15% din imobilul situat în B,-, sector 4, în contradictoriu cu SC " Sud" SA, ultimul dobânditor și actualul deținător al bunului.

Apelantul susține că prima instanță a pronunțat o soluție cu încălcarea dispozițiilor art.21 din Legea nr.10/2001, motivat de faptul că potrivit dispozițiilor Legii nr.1/2009 (aplicabile în mod greșit retroactiv) singura situație în care nu este posibilă restituirea în natură este cea referitoare la actele de înstrăinare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, arătând totodată că dispozițiile legii noi (Legea nr.1/2009) nu au modificat prevederile art.21 din Legea nr.10/2001 care reprezintă temeiul juridic al acțiunii introductive.

Curtea apreciază util să clarifice natura juridică a acestui capăt de cerere, în raport de cele statuate de instanța supremă prin decizia nr.20/2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii, prin care a recunoscut instanțelor civile competența de a se pronunța nu numai asupra contestațiilor formulate în temeiul dispozițiilor art.26 din Legea nr.10/2001 ci și asupra notificărilor formulate de persoanele îndreptățite și nesoluționate de unitățile deținătoare cărora le-au fost adresate. Fiind practic învestita cu soluționarea pe fond a notificării,instanța se substituie unității deținătoare competente să rezolve cererile de acordare a măsurilor reparatorii (în natură sau echivalent) și va soluționa notificarea reclamantului în conformitate cu prevederile Legii nr.10/2001. Din această perspectivă, apare ca fiind greșit raționamentul primei instanțe( si intemeiat apelul promovat de reclamant) în sensul că deși constată în mod corect că restituirea în natură nu este posibilă, nu procedează la acordarea unei modalități de reparare prin echivalent pe motivul că reclamantul a cerut punctual doar restituirea în natură.

Prima instanță trebuia să dea relevanța cuvenită dispozițiilor art.1 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001 și, constatând calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr.10/2001 să individualizeze aceste măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor care urmează a se calcul potrivit dispozițiilor Titlului VII din Legea nr.247/2005 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății.

Revenind la criticile apelantului cu privire la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art.21 din Legea nr.10/2001, Curtea apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele aspecte:

Potrivit dispozițiilor art.21 alin.2 din Legea nr.10/2001, în ipoteza în care imobilului preluat abuziv figurează în patrimoniul unei societăți comerciale la care la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 statul este acționar majoritar sau chiar minoritar fiind, valoarea imobilului nu depășește cota de participare a statului, legiuitorul consacră restituirea în natură a imobilului drept modalitate de reparare a preluării abuzive, valoarea imobilului fiind imputată asupra cotei de participație a statului. Făcând aplicarea acestei prevederi legale la speța dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea apreciază că SC " Sud" SA nu poate fi calificată drept unitate deținătoare în sensul art.21 din Legea nr.10/2001, având în vedere că imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul sau, cu titlu de proprietate, prin cumpărare, plătind un preț corespunzător valorii de piață de la data dobândirii. Interpretarea dată anterior e confirmată și de dispozițiile art.21 alin.3 din Legea nr.10/2001, care statuează că restituirea în natură a imobilului are drept consecință diminuarea cotei de participare a statului corespunzătoare valorii imobilului. O astfel de soluție apare ca fiind justă dacă societatea comercială deținătoare a imobilului l-a dobândit în administrare sau în proprietate conform prevederilor Legii nr.15/1990 (privatizarea parțială) dar nu și în cazul în care societatea comercială a dobândit imobilul prin achiziționare în schimbul unui preț negociat de părți în funcție de condițiile pieții.

Curtea apreciază că în cauză consecința directă a faptului că intimata - pârâtă SC " Sud" SA nu poate constitui o unitate deținătoare în sensul art.21 din Legea nr.10/2001, constă în imposibilitatea restituirii în natură a imobilului către reclamant. În aceste condiții, față de dispozițiile art.1 alin.2 din Legea nr.10/2001, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent (sub forma despăgubirilor) apare ca fiind singura modalitate de reparație legal admisibilă.

Indiferent de structura acționariatului existent, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, în cadrul intimatei - pârâte SC " Sud" SA, modalitatea de dobândire a imobilului de către intimată atrage inaplicabilitatea prevederilor art.21 din Legea nr.10/2001 sub aspectul modalității de acordare a măsurilor reparatorii, restituirea în natură nefiind posibilă pentru toate considerentele expuse anterior. În sprijinul acestei soluții, pledează și faptul că imobilul nu se afla din punct de vedere juridic în patrimoniul intimatei-pârâte la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul fiind cumpărat prin contractul autentificat la data de 07.12.2001, neînscriindu-se astfel în sfera de aplicare a prevederilor art.21 din Legea nr.10/2001.

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art.29 din Legea nr.10/2001, Curtea începe analiza criticilor formulate pe acest aspect de către reclamant, prin delimitarea domeniului de aplicare a acestui text de lege față de sfera de aplicare a prevederilor art.21 din același act normativ. Dispozițiile art.29 din Legea nr.10/2001 au în vedere acele situații în care imobilele preluate abuziv figurează evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale integral privatizate sau parțial privatizate, într-o proporție care nu permite aplicarea dispozițiilor art.21 din Legea nr.10/2001 (în sensul că cota de participare a statului nu acoperă valoarea imobilului notificat), legiuitorul recunoscând competența de acordare a măsurilor reparatorii instituției publice care a efectuat sau efectuează privatizarea (în speță Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului). Față de cele statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr.830/2008 se impune realizarea unei distincții între modul de preluare a imobilului supus retrocedării cu titlu sau fără titlu, ceea ce atrage modalități diferite de reparare, despăgubiri în condițiile titlului VII al Legii nr.247/2005 pentru prima situație și restituirea în natură pentru cea de-a două ipoteză.

Având în vedere că s-a statuat prin hotărâre definitivă și irevocabilă faptul că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu este competentă să soluționeze notificarea reclamantului pentru imobilul în litigiu, această competență revenind intimatei - pârâte SC " Sud" SA (sentința civilă nr. 2960/2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, definitivă prin neapelare și irevocabilă) Curtea constată că nu se poate reține incidența dispozițiilor art.29 din Legea nr.10/2001, instanța fiind obligată să respecte puterea de lucru judecat a acestei hotărâri, neputând pronunța o altă soluție contrară.

Referitor la susținerile reclamantului cu privire la caracterul neconvențional al Legii nr.10/2001 și la necesitatea de a acorda prioritate Convenția Europeană a Drepturilor Omului într-o astfel de situație, trecând peste faptul că aceste aspecte sunt invocate pentru prima dată în fața instanței de apel, nefăcând obiect de analiză la prima instanță, Curtea constată că decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție printr-un recurs în interesul legii vizează problematica acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun în raport de prevederile legii speciale de reparație (Legea nr.10/2001) și nu acțiunile prin care se solicită instanței să se soluționeze,în limitele Legii nr.10/2001, pe fond, notificarea formulată de persoanele îndreptățite la retrocedarea imobilelor preluate abuziv.

Așa cum arată reclamantul atât în acțiunea introductivă cât și în cererea completatoare, temeiul cererii de restituire formulată în contradictoriu cu pârâta SC " Sud" SA (care are ca obiect de fapt, soluționarea pe fond a notificării formulate, în conformitate cu cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.20/2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii) este reprezentat de prevederile Legii nr.10/2001, astfel că nu intră sub incidența deciziei civile nr.33/2008 pronunțată de instanța supremă tot într-un recurs în interesul legii.

Apreciind că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art.2 și 3 din Legea nr.10/2001, reclamantul dovedind calitatea de unic moștenitor al mamei sale (așa cum rezultă din decizia de predare a moștenirii și din declarațiile de renunțare la succesiune a celorlalți moștenitori) care a dobândit imobilul în litigiu prin contractul de vânzare - cumpărare nr.45206/24.10.1947 și având în vedere toate considerentele expuse anterior, instanța de apel dând eficiență prevederilor Legii nr.10/2001, precum și dispozițiile art.296 Cod procedură civilă, va admite apelul reclamantului, va schimba în parte sentința atacată în sensul că va constata calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la acordarea de despăgubiri conform dispozițiilor titlului VII din Legea nr.247/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul formulat de apelantul - reclamant cu domiciliul în Israel, Haifa,- și cu domiciliul ales în B, str.- nr.6, parter, sector 6 la avocat împotriva sentinței civile nr.401 din 19.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatele - pârâte SC "" SA cu sediul în B,-, sector 4, BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ cu sediul în B,-, sector 5 și SC " SUD" SA cu sediul în B,--6, sector 4.

Schimbă în parte sentința atacată în sensul că:

Constată că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 11.02.2010.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

- - - - -

GREFIER

I -

Red.

Tehnodact.

Ex.6/28 03 2010

Secția a III-a Civ. -

Președinte:Ioana Singh
Judecători:Ioana Singh, Daniela Adriana Bînă

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Contestație la executare. Jurisprudență. Decizia 194/2010. Curtea de Apel Bucuresti