Anulare act. Sentința 1041/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(8609/civ/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Sentința civilă nr.1041/
Ședința publică din data de 19 februarie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea contestației în anulare formulată de contestatoarea, împotriva deciziei civile nr.4447/R/2007, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-(3170/civ/2005), în contradictoriu cu intimații, -, MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, SC SA, ALDMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR -, având ca obiect - nulitate contract vânzare cumpărare.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns contestatoarea, prin avocat cu împuternicire avocațială atașată la fila 32 dosar, intimata, prin avocat, cu împuternicire avocațială atașată la fila 47 dosar, lipsind intimații, Municipiul B prin Primarul General, SC SA, Aldministrația Fondului Imobiliar -
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul intimatei, invocă excepția tardivității formulării contestației în anulare, întrucât contestatoarea a fost prezentă la soluționarea recursului și avea 15 zile la dispoziție pentru formularea contestației în anulare; solicită admiterea excepției.
Avocatul contestatoarei, apreciază că a formulat în termen contestație în anulare și solicită respingerea excepției tardivității formulării acesteia.
Avocatul contestatoarei, susține verbal motivele contestației în anulare inserate pe larg în cererea scrisă și solicită admiterea acesteia astfel cum a fost formulată; fără cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatei, depune la dosar concluzii scrise; solicită respingerea contestației în anulare ca nefondată, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Prin decizia civilă nr.4447/R/20.12.2007 a Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale,pronunțată în dosarul nr- (3170/Civ/2005)
s-au respins ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-pârâți, Municipiul B prin Primarul General și SC "" SA împotriva deciziei civile nr. 2421A/11.11.2004, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă în dosarul nr.45/2004, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Administrația Fondului Imobiliar - Consiliul General al Municipiului B și intimata-reclamantă.
Pentru a pronunța această decizie instanța de recurs a reținut următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) din Codul d e procedură civilă, Curtea s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Astfel, Curtea a constatat ca fiind neîntemeiat motivul de recurs subsumat dispozițiilor art. 304 pct.3 Cod procedură civilă, invocat de recurenții-pârâți persoane fizice în ședința publică din data de 19 decembrie 2007, în susținerea căruia s-a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea competenței altei instanțe, în raport de dispozițiile art. II alin. (3) din Legea nr. 493/2004 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 65/2004 pentru modificarea Codului d e procedură civilă.
Potrivit textului legal evocat, "(3) În cazurile prevăzute la alin. (2),apelurile aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgențăse trimit la tribunale, iar recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție se trimit la curțile de apel. Trimiterea dosarelor se va face prin declinarea competenței, prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu, fără citarea părților."
S-a statuat că această dispoziție își putea găsi aplicabilitatea în cauză numai în situația în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 493/2004, pricina s-ar mai fi aflat pe rolul Curții de Apel București, învestită ca instanță de apel. Or, în speță, condiția menționată nu este îndeplinită, întrucât apelul a fost soluționat prin decizia nr. 2421A din data de11.11.2004,iar Legea nr. 493/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior acestei date, la18.11.2004și a intrat în vigoare la 3 zile de la publicare, potrivit dispozițiilor art. 78 din Constituția României, republicată.
Așa fiind, s-a apreciat că în mod corect Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă a soluționat cauza ca instanță de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 3 pct. 2 din Codul d e procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin OUG nr. 58/2003, act normativ la care instanța de recurs a făcut trimitere în considerentele deciziei nr. 2296/2003.
S-a reținut totodată că OUG nr. 65/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 14 septembrie 2004, nu a adus nici o modificare sub aspectul competenței Curții de Apel București de a soluționa cauza ca instanță de apel, dispunând, la art. II alin. (1), în sensul că "procesele în curs de judecată în primă instanță, în apel sau în recurs la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe."
În consecință, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 din Codul d e procedură civilă nu a fost reținut.
Curtea a constatat că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanța de apel a schimbat natura juridică a avizului nr. 843/21.12.1999, emis de Ministerul Culturii, Direcția Monumentelor Istorice, pe care l-a considerat doar un act premergător și consultativ, iar nu act juridic ce are ca efect declasarea imobilului în litigiu din categoria monumentelor istorice, cum este de fapt, atribuindu-i un alt sens și diminuându-i astfel efectele.
S-a considerat astfel că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a actului juridic dedus judecății, precum și o justă interpretare și aplicare atât a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, cât și a celorlalte prevederi legale incidente în vigoare în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a solicitat a fi constatată, ce reglementau clasarea unui imobil ca fiind monument istoric, prevederi pe care le-a identificat corect.
Astfel cum rezultă din adresa nr. 407/5.04.2004 emisă de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a Municipiului B, precum și din adresa nr. 2688/22.04.2004 emisă de Ministerul Culturii și cultelor, Cabinetul ministrului, ca urmare a informațiilor comunicate de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a Municipiului B, legislația în vigoare la data emiterii avizului - OG nr. 68/1994, aprobată cu modificări prin Legea nr. 41/1995 - nu reglementa nici o procedură de declasare, un argument în plus în sensul că declasarea nici nu era posibilă în momentul emiterii avizului.
În cuprinsul celei dintâi adrese menționate, se menționează că "avizul nr. 843/E/21.12.1999 este un act care certifică faptul că la nivelul unui organ științific de specialitate al Ministerului Culturii, dar care avea exclusivrolulde consultanță și avizareștiințifică, s-a avizat favorabil declasarea imobilului din str. -. - nr. 11; acest act ar putea fi interpretat totodată, ca o etapă în cadrul unei proceduri de declasare, care ar fi trebuit să se finalizeze printr-un act administrativ de autoritate emis de Ministerul Culturii conform metodologiei careurma a se stabiliîn conformitate cu prevederile art. 4 din OG nr. 68/1994, cu modificările și completările ulterioare."
Totodată, prin HG nr. 134/1998 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii, în vigoare la momentul emiterii avizului, nu erau reglementate atribuțiile Direcției Monumentelor Istorice, astfel încât nu se poate considera că acest compartiment funcțional organizat în cadrul Ministerului Culturii avea competența de a emite acte administrative care să producă efecte privind declasarea imobilelor din categoria monumentelor istorice.
Așa fiind, Curtea și-a însușit atât concluziile, cât și motivarea instanței de apel în sensul că, operațiunea de radiere a imobilului în litigiu
s-ar fi putut realiza cu ocazia revizuirii anuale a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice, ceea ce nu s-a întâmplat, iar împrejurarea că bunul a continuat să fie evidențiat în cuprinsul listei, până în prezent (situație ce rezultă fără dubiu din înscrisul aflat la fila 99 a dosarului de fond), nu poate avea drept consecință decât supunerea sa regimului juridic al monumentelor istorice, calitate pe care nu a pierdut-
Pentru motivele expuse, a fost înlăturată susținerea recurenților-persoane fizice potrivit căreia denumirea actului prin care se realiza procedura de clasare ca fiind aviz nu este un motiv juridic să conducă la concluzia că, în realitate, acesta era un act premergător, negenerator de efecte juridice. Afirmația că avizul era unicul mijloc juridic prin care se realiza practic operațiunea de clasare, fiind neimputabile recurenților-pârâți atât denumirea eventual imprecisă a actului, cât și procedurile interne ale autorității, este lipsită de suport legal.
Nu a fost reținută nici suținerea recurentului SC "" SA în sensul că, în cauză, prezintă relevanță valoarea pe care chiriașii cumpărători au dat-o avizului în momentul în care l-au obținut și în ce măsură au considerat aceștia că pot încheia contractele de vânzare-cumpărare.
Valoarea pe care chiriașii cumpărători au dat-o avizului putea fi avută în vedere, eventual, pentru a se aprecia buna lor credință în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, în măsura în care aceasta prezintă relevanță în cauză, nu însă și în cadrul analizei privind respectarea dispozițiilor legale imperative, de ordine publică, ce reglementează exceptarea de la vânzare a locuințelor declarate monumente istorice și din patrimoniul național.
Mai mult decât atât, avizul Direcției Monumentelor Istorice a fost emis la data de 21.12.1999, iar două dintre contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a solicitat a fi constatată au fost încheiate la data de 16.08.1999, înainte de emiterea avizului.
A fost reținută ca neîntemeiată și susținerea recurenților-persoane fizice potrivit căreia, sub aspectul aplicării principiului tempus regit actum, trebuie să se facă distincție între legea în vigoare la încheierea contractelor și legea în vigoare la data formulării cererii privind constatarea nulității contractelor încheiate sub imperiul legii vechi. Astfel, au arătat recurenții, "atunci când se abrogă o lege, ea este înlăturată cu tot cortegiul său de consecințe, apreciate ca negative pentru societate, de către legea nouă", iar abrogarea "ar fi pur formală de vreme ce s-ar aplica - în jurisprudență - o lege abrogată expres".
Or, susține Curtea,așa cum corect a reținut și instanța de apel, noul act normativ nu ar putea, fără a fi retroactiv, să cârmuiască regimul nulității actelor juridice definitiv constituite, modificate sau stinse înainte de intrarea sa în vigoare, indiferent dacă ar suprima vechi cauze de nevaliditate sau dacă ar introduce altele suplimentare. A accepta punctul de vedere contrar ar însemna a se admite că legea nouă se poate aplica și pentru trecut, astfel încât actul juridic viciat ar fi pus de acord nu cu legea veche, sub imperiul căreia a fost încheiat și care ar rămâne încălcată, ci cu legea nouă și cu scopurile ei, ceea ce nu este permis.
Dacă legea nouă ar avea vocația de a infirma situațiile juridice anterioare, s-ar înlătura orice posibilitate de previzibilitate și stabilitate și s-ar compromite însăși ideea de securitate juridică, fără de care raporturile personale și patrimoniale nu s-ar putea organiza și statornici. de drept nu se poate conforma decât unei dispoziții contemporane, orice încercare de a atribui legii noi puterea de a reglementa fapte anterior epuizate conducând la înfrângerea vădită a ideii ireversibilității timpului.
Pentru motivele arătate, Curtea a constatat că instanța de apel în mod corect a înlăturat afirmația intimaților potrivit căreia, prin emiterea avizului nr. 843/21.12.1999, s-a acoperit nulitatea a două dintre contractele de vânzare-cumpărare încheiate anterior.
De asemenea, în considerentele deciziei recurate, în mod just s-a reținut că legea ulterioară nu poate avea drept consecință validarea unui act juridic nul din perspectiva legii în vigoare la momentul încheierii sale.
Încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu nesocotirea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, este suficientă pentru a atrage sancțiunea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare perfectate în aceste condiții, potrivit prevederilor art. 11 din același act normativ.
Sub aspectul bunei-credințe a chiriașilor dobânditori, s- precizat, dintru început, că, prin decizia nr. 2296/21.10.2003, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă a stabilit irevocabil că nu face obiectul prezentului litigiu lămurirea împrejurării dacă titlul statului, prin care a fost preluat imobilul situat în-, este sau nu valabil. Aceeași instanță a constatat, însă, că bunul face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Așa fiind, instanța de apel a reținut în mod corect că nu poate fi primită teza aplicabilității în cauză a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în favoarea dobânditorilor apartamentelor.
Doctrina, jurisprudența, dar și legiuitorul au considerat, pe drept cuvânt, că legea, care apără proprietatea, urmează să se încline înaintea unui principiu superior de echitate și de justiție: buna-credință a cumpărătorului. Din punct de vedere juridic, soluția și-a aflat suport în rațiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validității aparenței de drept, a cărui esență este exprimată în adagiulerror communis facit jus, înlăturat de la aplicare de instanța de apel.
Însă, chiar dacă acest principiu ar fi fost incident, nu i s-ar fi putut da eficiență decât în situația întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și, de asemenea, invincibilă, și a unei condiții privind buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpăsau chiar îndoială imputabilăacestuia. În adevăr, instanțele judecătorești au cerut întotdeauna ca terțul cumpărător care a tratat cu proprietarul aparent să fi fost de bună-credință, adică să nu fi cunoscut realitatea, și ca eroarea în care a căzut să fie generală și mai cu seamăinvincibilă, imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat.
S-a statuat că instanța de apel, având în vedere materialul probator administrat în cauză, la care a făcut referire pe larg în considerentele deciziei recurate, în mod corect a reținut că recurenții-persoane fizice cunoșteau situația juridică incertă a imobilului în litigiu, existența moștenitorilor fostului proprietar și intenția acestora de a obține restituirea în natură a bunului, astfel încât încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în aceste condiții apare ca fiind o operațiune speculativă, care nu impune ocrotirea stabilității circuitului civil și păstrarea actelor juridice întocmite anterior.
De aceea, nu a fost primită susținere recurenților-persoane fizice în sensul că buna-credință a cumpărătorilor nu poate fi înlăturată nici de împrejurarea că, anterior, fuseseră litigii soluționate irevocabil prin respingerea cererilor și nici de conduita ulterioară a cumpărătorilor, care au transmis imobilul (cu excepția spațiului de la, aflat în proprietatea intimatei ), în folosință gratuită, unei societăți comerciale.
În concluzie, nu au fost reținute nici motivele de modificare a hotărârii recurate, prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 din Codul d e procedură civilă, invocate de recurenți.
Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, pe care a menținut-o și, în consecință, văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) din Codul d e procedură civilă, a respins recursurile, ca nefondate.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurenta-pârâtă, întemeiată pe disp. art.318 Cod procedură civilă. Motivându-și în fapt contestația în anulare formulată, contestatoarea înfățișează că instanța de recurs a săvârșit o gravă greșeală materială, prin includerea spațiului de locuit dobândit de către contestatoare prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3849/29.01.2001 în aceeași categorie cu spațiile dobândite cu încălcarea dispozițiilor legale la cea dată, deși la data de 29.01.2001, art.10 alin.2 din Legea nr.112/1995 fusese modificat prin OUG nr.228/24.01.2000, nu mai era așadar în vigoare.
Pârâta-intimată a invocat excepția tardivității contestației în anulare formulate, raportat la dispozițiile art.319 alin.2 Cod procedură civilă, pe considerentul că în speța dedusă judecății. Calea de atac d retractare susmenționată a fost declarată cu depășirea termenului de 15 zile de la data la care a luat cunoștință contestatoarea de hotărârea atacată, contrar dispozițiilor susmenționate. În speță nu există dovezi că reclamanta-contestatoare ar fi luat cunoștință de hotărârea împotriva căreia a declarat prezenta cale de atac, după momentul pronunțării ei, sens în care Curtea va respinge în baza art.318 aln.2 Cod procedură civilă excepția tardivității declarării contestației în anulare.
Se va avea în vedere, în continuare că potrivit disp. art.318 Cod procedură civilă, invocat în cauză, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau dacă instanța, rejudecând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Textul are în vedere greșeli pe care le comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale esențiale ale dosarului, cu caracter procedural care au determinat pronunțarea unei soluții eronate. Prin urmare, greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt, în legătură cu aspectele formale ale judecății recursului și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.
Ori, în speța dedusă judecății prin contestația în anulare formulată se invocă greșeli de judecată, de aplicare a normelor de drept incidente, respectiv greșita includere a spațiului de locuit dobândit de contestatoare prin contractul nr.3849/29.01.2001, în categoria spațiilor locuibile la acest moment-25.01.2001, cu încălcarea disp. art.10 alin.2 din Legea nr.112/1995 (ce nu mai era operabil în cauză, fiind abrogat la data de 30.11.2000 prin OUG nr.228/24.01.2000), ce nu constituie evident, așa cum s-a mai arătat, o greșeală materială în înțelesul art.318 Cod procedură civilă.
Eroarea materială avută în vedere de art.318 Cod procedură civilă, se referă la aspecte formale ale judecății și nu implică reexaminarea fondului, sau reaprecierea probelor. Nu trebuie neglijat în acest sens că legea nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță sub motivul greșitei stabiliri a situației de fapt.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.318 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția tardivității contestației.
Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea, împotriva deciziei civile nr.4447/R/2007, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-(3170/civ/2005), în contradictoriu cu intimații, -, MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, SC SA, ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR -,.
.//.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 19 februarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex.
16.03.2009
Jud.:
Jud. apel:
-
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
