Anulare act. Decizia 1178/2009. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
completul II recurs |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ NR. 1178/2009-
Ședința publică din data de 1 iulie 2009
PREȘEDINTE: Doina Măduța | - - | - JUDECĂTOR 2: Felicia Toader |
- - | - JUDECĂTOR 3: Maria Galeș | |
- - | - judecător | |
- - | - grefier |
Pe rol fiind pronunțarea recursului civil declarat de recurentul reclamant, cu domiciliul procedural ales la Cabinet, O, Parcul, nr.7,. 1,. 2. județul B, în contradictoriu cu intimații pârâți, domiciliată în O,-,.6, județul B și intimatul pârât STATUL ROMÂN prin CONSILIUL LOCAL O, cu sediul în O, nr. 1, județul B, împotriva deciziei civile nr.27/A din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, prin care a fost menținută în totalitate sentința civilă nr. 5676 din 24 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Oradea în dosar nr-, având ca obiect: anulare act.
La apelul nominal făcut în cauză nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată că fondul cauzei a fost dezbătut în ședința publică din data de 17 iunie 2009, dată la care reprezentanta recurentului reclamant a pus concluzii în recurs, concluzii consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când în vederea deliberării s-a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 24 iunie 2009 și respectiv 1 iulie 2009.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursului civil de față instanța constată următoarele:
rin sentința civilă nr. 5676 din24.09.2008 pronunțată de Judecătoria Oradea, s-au respins ca neîntemeiate excepțiile prescripției dreptului la acțiune al reclamantului și excepția inadmisibilității acțiunii formulate, invocate de pârâți și s-a respins ca nefondată acțiunea formulată și precizată de reclamantul, împotriva pârâților, și STATUL ROMÂN, prin CONSILIUL LOCAL O fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit copiei cărții funciare colective nr. 11735 O (fila 7 dos.), imobilul, în natură fiind casă și curte în orașul nou al, în suprafață totală de 400 mp, a fost proprietatea numiților și, aceștia fiind întabulați sub B 1-2. Partea de proprietate ce fusese a lui a trecut în proprietatea Statului Român, în anul 1957, imobilul fiind considerat fără stăpân (sub B 4). Ulterior, și porțiunea de proprietate a lui a trecut la Statul Român, în baza procesului-verbal de preluare din data de 21.02.1968, potrivit dispozițiilor Decretului nr. 712/1966. În consecință, Statul Român a devenit proprietarul întregului imobil, întabulat fiind sub B 4, 5. Imobilul reprezenta în natură o casă colectivă cu 4 apartamente, numerotate de la 4 la 7. Acestea au fost închiriate, iar ulterior, apartamentul în litigiu, nr. 6, fost vândut pârâtei, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 53/12.04.2000 (fila 13 dos.). Pârâta și-a întabulat dreptul ei de proprietate în CF nou înființat nr. 81960 O (fila 12 dos.).
S-a considerat că în conformitate cu prevederile art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997 actualizată, "sunt scutite de plata taxelor de timbru cererile pentru restituirea imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989, precum și cererile accesorii", acțiunea formulată de reclamant este scutită de taxă de timbru.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă, întrucât reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, iar acțiunea în constatarea nulității absolute este una imprescriptibilă.
Excepția inadmisibilității acțiunii formulate s-a respins întrucât prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, raportat la art. 45, 46 și 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, reglementează inadmisibilitatea acțiunii directe în revendicarea imobilului preluat abuziv de către stat, exclusiv pentru ipoteza în care bunul se află în patrimoniul unității deținătoare și numai în acest caz, urmarea procedurii administrative de restituire reglementată de legea specială de reparație, este una obligatorie. În cazul în care imobilul a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă nu numai calea procedurii administrative, ci și calea acțiunii directe în revendicarea imobilului.
Astfel, prevederile Legii nr. 10/2001 nu exclud nici expres, nici implicit, acțiunea directă în revendicare împotriva cumpărătorului (însoțită sau nu de un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare). În temeiul art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, raportat la art. 480 Cod civil, fostul proprietar are deschisă calea directă a acțiunii în revendicare împotriva cumpărătorului posesor al imobilului preluat fără titlu de către stat. Sub acest aspect deci, Legea nr. 10/2001 nu conține prevederi substanțiale imperative derogatorii de la dreptul comun în materia acțiunii în revendicare imobiliară.
Pe de altă parte însă, s-a reținut că nu i se poate imputa reclamantului că nu s-a folosit de procedura reglementată de legea specială. Astfel, numita (soția decedată a prezentului reclamant) a notificat Primarul Municipiului O în baza notificării din data de 13.11.2001, solicitând măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru un imobil precizat ulterior ca fiind cel în litigiu, anume cel situat în O,-, înscris în CF nr. 11735 În acest CF figurează ca foști proprietari antecesorii petentei, aceștia fiind decedați - victime ale. Petenta a depus acte și înscrisuri din care a rezultat calitatea sa de succesoare a defuncților și, foștii proprietari de sub B 1-2 din CF nr. 11735 O, nr. top. 8816/2. Notificarea inițială a fost respinsă prin Dispoziție a Primarului, iar aceasta a fost atacată în dosar nr- al Tribunalului Bihor.
Prin sentința civilă nr. 533/C/2007 (fila 31 dos.), rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 476/A/2007 a Curții de APEL ORADEA (fila 33 dos.), Tribunalul Bihora admis contestația formulată de prezentul reclamant (care a continuat acțiunea pornită de soția sa - decedată pe parcursul procesului) și a dispus restituirea în natură a apartamentelor nr. 5 și 7 din imobilul situat în O,-. De asemenea, a dispus înaintarea documentației la Comisia Centrală pt. acordarea de despăgubiri pt.. nr. 4 și 6 din același imobil.
Ca urmare, s-a întocmit un referat de către Comisia de Aplicare a 10/2001 (fila 30 dos.) și s-a dat Dispoziția de Restituire nr. 1714/27.03.2008 a Primarului mun. O (fila 29 dos.).
Nemulțumit de situația finală, reclamantul a formulat prezenta acțiune, solicitând restituirea în natură și a apartamentului nr. 6 din imobilul ce a aparținut antecesorilor săi.
În ceea ce privește temeinicia acțiunii formulate de reclamant, instanța a făcut aplicarea celor reținute și dispuse în decizia dată în recursul în interesul legii, pronunțată la data de 09.06.2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. În cazul în care însă, sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în cazul în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Or, prin admiterea acțiunii reclamantei, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei, deja întabulată în cartea funciară.
Potrivit art. 46 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, având ca obiect acest imobil care cade sub incidența Legii nr. 10/2001, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. Mai mult, conform alineatului 3 al art. 46 din Legea nr. 10/2001, actul de înstrăinare ar fi lovit de nulitate doar dacă nu s-ar fi încheiat cu bună-credință. B-credință este, potrivit art. 1898 alin. 1 Cod civil, credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a putea transmite proprietatea. Or, în speța de față, la data vânzării-cumpărării apartamentului nr. 6, Statul Român era întabulat ca proprietar în cartea funciară, nu exista nici o acțiune în revendicare notată în cartea funciară sau vreo altă notificare.
Cum trecerea imobilului în proprietatea Statului Român s-a făcut în mod nelegal, imobilul făcând obiectul legii speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, conform jurisprudenței constante a CEDO (cauzele, Rus c/a României), se impunea însă acordarea de despăgubiri, fiind clar faptul că în speță a avut loc vânzarea din partea statului a proprietății altuia. Neacordarea acestor despăgubiri ar duce la o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 al CEDO. Or, tocmai că s-a reținut calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului la aceste despăgubiri, existând Dispoziția Primarului mun. O nr. 1714/27.03.2008, în acest sens.
Față de toate cele de mai sus, ceea ce ar fi putut face instanța în prezenta acțiune, ar fi fost acordarea de despăgubiri pentru apartamentul nr. 6 solicitat de reclamant. Însă acest lucru a fost deja acordat printr-o hotărâre judecătorească - sentința civilă nr. 533/C/2007 a Tribunalului Bihor, rămasă irevocabilă, în baza acesteia emițându-se ulterior dispoziția de restituire mai sus menționată.
Împotriva acestei hotărâri, la data de 24.11.2008, în termen legal, a declarat apel reclamantul solicitând modificarea în totalitate a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 27/A din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, s-a respins ca nefondat apelul civil introdus de apelantul, în contradictoriu cu intimații și STATUL ROMÂN, prin CONSILIUL LOCAL O, împotriva sentinței civile nr. 5676 din 24.09.2008 pronunțată de Judecătoria Oradea, care a fost păstrată în totalitate.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța în acest mod, instanța de apel a reținut următoarele aspecte:
Pârâții au cumpărat imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare atacat în anul 2000, la acea dată, în cartea funciară fiind trecut ca proprietar Statul Român.
Prima notificare pentru restituirea imobilului a fost depusă de antecesoarea reclamantului la data de 13.11. 2001, când imobilul trecuse deja în proprietatea pârâtei. Prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, s-a dispus anularea deciziei de respingere a notificării date de primar și restituirea în natură a două apartamente din imobil, care se mai află în proprietatea statului și acordarea de despăgubiri pentru alte două apartamente înstrăinate anterior, printre care și apartamentul cumpărat de pârâtă. Reclamantul din prezenta cauză, contestator în acel dosar și-a însușit sentința dată de tribunal, considerând că aceasta este temeinică și legală, după cum rezultă din decizia civilă nr. 476/2007- a Curții de APEL ORADEA. Prin acțiunea de față, reclamantul apelant solicită anularea contractului de vânzare-cumpărare și apoi revendică imobilul prin care i s-au acordat deja, în mod irevocabil despăgubiri, pe care le-a acceptat de vreme ce a acceptat sentința tribunalului.
Cumpărătoarea imobilului a fost în mod cert de bună credință, întrucât la data cumpărării Statul Român figura ca proprietar al apartamentului și nu exista nici o cerere de revendicare cu privire la imobil.
Susținerea apelantului că în cauză pârâta nu se poate prevala de buna-credință s-a apreciat ca fiind neîntemeiată.
A considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual. În acest sens, în jurisprudența CEDO s-a statuat (Cauza Raicu României) că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Tribunalul a mai reținut că apartamentul în cauză nu a fost restituit niciodată în natură reclamantului, ci i-au fost acordate acestuia despăgubiri, pe care, așa cum s-a arătat mai sus, acesta le-a acceptat, ceea ar conduce la o dublă despăgubire pentru același bun, în cazul în care reclamantul își pune în executare hotărârea pe care o deține. Hotărârea judecătorească irevocabilă prin care statul a fost obligat la despăgubiri pentru apartamentul în cauză, constituie un bun și reprezintă un pas înspre repararea nedreptății istorice pe care statul comunist a cauzat-o antecesorilor reclamantului, statul fiind obligat să execute această hotărâre într-un termen rezonabil respectiv să acorde reparația cuvenită, într-un cuantum care să fie echitabil.
În aceste condiții, deposedarea cumpărătorului de bună- credință de bun, ar însemna o reparare a nedreptății făcute antecesorilor reclamantului cu o nouă nedreptate făcută cumpărătorului, care ar fi deposedat de bun fără să aibă nici o vină pentru acțiunile statului de ieri sau de azi, punându-l în situația de a trebui să demareze demersurile pentru obținerea despăgubirii efective.
Aceasta în timp ce, reclamantul se află într-un stadiu mai avansat în demersul pentru obținerea despăgubirii, deținând deja o hotărâre judecătorească pe care o poate pune în executare.
Față de cele reținute, tribunalul, în baza art. 295 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat apelul civil introdus de apelantul în contradictoriu cu intimații, și STATUL ROMÂN, prin CONSILIUL LOCAL O, împotriva sentinței civile nr. nr. 5676 din 24.09.2008 pronunțată de Judecătoria Oradea, care a fost păstrată în totalitate.
Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva hotărârii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului cu consecința admiterii acțiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie arătând că în mod eronat se susține faptul că acesta revendică imobilul pentru care i s-au acordat deja despăgubiri.
Subliniază că uzând de calea oferită de Legea nr. 10/2001, nu a avut altă cale decât cea oferită de aceasta, în sensul că a trebuit să aștepte soluționarea notificării la final fiind pus în fața faptului ca pentru acest imobil să primească doar despăgubiri.
Mai arată că dacă ar fi acceptat despăgubirile nu ar mai fi uzat de această acțiune și că până în prezent dosarul de despăgubiri nu a fost înaintat Comisiei Centrale și nu a fost despăgubit pentru imobil.
Recurentul a mai criticat decizia și sub aspectul bunei-credințe invocate, arătând că sub acest aspect trebuie avute în vedere cele două titluri, respectiv titlul proprietarului deposedat abuziv și cel al subdobânditorului de bună-credință. Acesta din urmă provine de la stat, adică de la un neproprietar, care nu poate fi preferabil în raport cu adevăratul proprietar, tocmai datorită modului în care statul a devenit proprietar al imobilului.
Mai arată că atâta timp cât dreptul de proprietate le este recunoscut, garantat prin Constituție și Convenția Europeană, teoria bunei-credințe nu poate paraliza o acțiune în revendicare.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare intimatul Consiliul Local al Municipiului Oas olicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii recurate.
Intimata nu depus întâmpinare la dosar și nici nu și-a precizat poziția procesuală în cauză.
Analizând recursul formulat prin prisma criticilor invocate, instanța constată următoarele:
În cauza dedusă judecății tema pretențiilor și probațiunii vizează anularea contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 53/12.04.2000, încheiat între și B, și restituirea imobilului ce formează obiect al contractului în favoarea reclamantului.
Imobilul în cauză, reprezentând în natură apartamentul nr. 6 situat în O,-, a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de prescripție, fiind cumpărat de către intimata în baza Legii nr. 112/1995.
Instanțele în mod corect au reținut buna-credință a intimatei cumpărătoare la încheierea contractului, acesta fiind încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, la data încheierii tranzacției imobilul nefiind revendicat, cererea de revendicare fiind formulată ulterior, respectiv la data de 13.11.2001.
Mai mult decât atât, în privința acțiunii în anulare a contractului de vânzare-cumpărare este de precizat că o astfel de acțiune este și prescrisă față de prevederile art. 45 al. 5 din Legea nr. 10/2001, care prevede că "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la intrarea în vigoare a legii, termen prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 și OUG nr. 145/2001."
Prima instanță eronat a reținut în considerentele sentinței imprescriptibilitatea acțiunii ca o consecință a caracterului absolut al nulității invocate, sens în care este de precizat că în situația imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv sub aspectul acțiunilor formulate de foștii proprietari pentru constatarea nulității absolute contractelor încheiate între Statul Român și foștii chiriași, această lege având un caracter special, aplicându-se cu precădere față de dreptul comun.
Prin urmare, în cazul acestor imobile nu există posibilitatea de se opta între aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun, întrucât s-ar încălca principiul"specialia generalibus derogant".
Pentru aceleași considerente, reclamantul nu are dreptul de opțiune între legea specială și acțiunea în revendicare, sens în care s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, care dând prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenție a stabilit că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Ori, cum s-a arătat mai sus, pârâta intimată este proprietara tabulară a imobilului în litigiu, drept dobândit cu respectarea dispozițiilor legale de la Statul Român, titlu de proprietate invocat de reclamant nu poate fi opus cu consecința anulării titlului pârâtei.
Față de cele ce preced, criticile recurentului fiind nefondate, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă se va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică hotărârea recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul civil declarat de recurentul reclamant, cu domiciliul procedural ales la Cabinet, O, Parcul, nr.7,. 1,. 2. județul B, în contradictoriu cu intimații pârâți, domiciliată în O,-,.6, județul B și intimatul pârât STATUL ROMÂN prin CONSILIUL LOCAL O, cu sediul în O, nr. 1, județul B, împotriva deciziei civile nr.27/A din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 1 iulie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - - - -
- judecător fond -
- judecători apel -
- redactat decizie - judecător -08.07.2009
- dactilografiat grefier - 14.07.2009-2 ex.
Președinte:Doina MăduțaJudecători:Doina Măduța, Felicia Toader, Maria Galeș
