Anulare act. Decizia 13/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ nr. 13/
Ședința publică din data de 18.01.2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Ganea
JUDECĂTOR 2: Gabriel Lefter
JUDECĂTOR 3: Vanghelița Tase
Grefier - - -
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurenții pârâți și, domiciliați în C,-, - 3,. 13, județul C, împotriva deciziei civile nr. 367/18.06.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, domiciliat în C,-, -. 74, județul C și intimatul pârât, domiciliat în C,-, - 3,. 13, județul C, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurentul pârât, personal și asistat de avocat, care o reprezintă și pe recurenta pârâtă, în baza împuternicirii avocațiale nr. 89315/9.11.2009, depusă la dosar, pentru intimatul reclamant se prezintă avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 82375/12.10.2009, depusă la dosar, lipsind intimatul pârât.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, întrebate fiind, părțile susțin că nu mai au înscrisuri noi de depus sau cereri prealabile de formulat, apreciind cauza în stare de judecată.
Curtea, luând act de susținerile acestora, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Apărătorul recurenților pârâți, având cuvântul, solicită admiterea recursului, respingerea apelului formulat de intimatul reclamant și păstrarea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond; critică hotărârea tribunalului în raport de modul de soluționare a excepției lipsei de interes a acțiunii, conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Arată că instanța de fond a respins această excepție, cu motivarea că reclamantul justifică interesul în constatarea nulității actului din 2.07.2002, întrucât urmărește restituirea contravalorii imobilului în litigiu și totodată, soluția de respingere a excepției ar fi intrat în autoritate de lucru judecat și nu mai putea face obiect al verificării de către instanța de control.
Consideră că se pun în discuție două chestiuni: dacă o parte căreia îi este favorabilă soluția de fond poate să invoce excepții de procedură în calea de atac exercitată de cealaltă parte; care este interesul concret al reclamantului în raport de acțiunea formulată, conform principiului disponibilității. În cauză, pârâții nu aveau nici un interes în promovarea apelului, întrucât hotărârea de fond le era favorabilă.
Apreciază că excepția lipsei de interes este fondată și trebuia admisă. Arată că în cauză sunt 3 acte: un act încheiat în 9 mai 2002, constatat nul prin hotărârea Judecătoriei Constanța din 2006; un act încheiat în 2 iulie 2002, cărui nulitate se solicită în prezenta cauză; un act încheiat în 16.11.2004, în care s-a precizat în mod expres că nu se solicită nulitatea acestuia. Mai arată că repunerea părților în situația anterioară este consecința constatării în prealabil a nulității unui contract și cum al treilea act nu a fost atacat și nici nu s-a solicitat nulitatea absolută a acestuia, rezultă că reclamantul poate să obțină restituirea bunului de la intimatul pârât, care a încasat prețul vânzării a cărei nulitate se solicită.
Un alt motiv de recurs se circumscrie art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă raportat la art. 1899 cod civil și principiului disponibilității. Apreciază că instanța de apel a judecat superficial raportul dintre părți, considerând că pârâții au fost de rea credință. Învederează că buna credință a acestora a rezultat din faptul că în timpul procesului nu au înstrăinat apartamentul, că au făcut un credit ipotecar, suportat de, în timp ce intimatul pârât nu a făcut niciun demers în a nota litigiul la cartea funciară sau pentru a institui sechestru asupra imobilului.
Un alt motiv de recurs este întemeiat pe art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă raportat la efectele nulității unui act. Apreciază că instanța de apel a motivat obligarea pârâților la restituirea valorii de circulație a imobilului, întrucât aceștia erau ultimii beneficiari ai prețului vânzării bunului și că astfel s-a încălcat principiul disponibilității și al teoriei nulității actului civil. Mai critică hotărârea și în baza art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, apreciind motivarea acesteia ca fiind contradictorie, instanța de apel apreciind că pârâții au fost ultimii beneficiai ai prețului, deși aveau calitatea de vânzători într-un raport juridic a cărui nulitate nu s-a solicitat.
Apărătorul intimatului reclamant, având cuvântul, pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat, cu obligarea recurenților pârâți la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat. Face un scurt istoric al speței. Consideră că recursul formulat de recurenții pârâți este nefondat sub toate criticile invocate și că s-ar impune ca instanța să le respingă. Apreciază că în mod corect instanța de apel a analizat și soluționat cauza atât asupra excepțiilor, cât și pe fond; din probele administrate în cauză rezultă că a făcut dovada relei credințe a soților și.
În replică, avocat pentru recurenții pârâți învederează că apărătorul intimatului reclamant a făcut referiri generice și nu punctuale la toate motivele invocate în recurs.
Curtea, considerându-se lămurită, declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra cauzei.
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 18.06.2007, reclamantul i-a chemat-o în judecată pe pârâții, și pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2489/2002 la. a, act subsecvent contractului nr.1695/2002, să fie obligați pârâții la restituirea contravalorii imobilului situat în C- A,.59A,. C,.4,.46, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al defunctului (decedat 22.05.2002), imobilul din litigiu fiind singurul bun dobândit în timpul vieții acestuia; se arată că acest bun nu se regăsește în masa succesorală, întrucât a făcut obiectul unei tranzacții prin care defunctul tată al reclamantului l-a înstrăinat către nepotul său, pârâtul, prin contractul nr.1695/2002.
Reclamantul mai arată că prin sentința civilă nr. 6987/2006, Judecătoria Constanța, a anulat contractul nr.1695/2002, ce reprezintă actul primar; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2489/2002 este actul subsecvent acestuia, iar desființarea acestuia este antrenată de desființarea actului primar.
De asemenea, se invocă reaua credință a pârâților, părți în contractul nr.1695/2002, care au cunoscut condițiile încheierii acestui contract; întrucât pârâții și au înstrăinat la rândul lor imobilul litigios, prin contractul nr.2481/2004 către numiții și, se solicită obligarea pârâților la restituirea contravalorii bunului, ca o consecință a repunerii în situația anterioară.
Pârâții, legal citați nu au formulat întâmpinare, dar prin concluziile susținute în fața instanței au solicitat respingerea acțiunii. De asemenea, pârâții au invocat în cursul judecății mai multe excepții: a inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesuale active, a lipsei de interes în formularea primului capăt din cererea de chemare în judecată, și a lipsei calității procesuale pasive a pârâților și, raportat la al doilea capăt al cererii reclamantului.
Instanța a respins, prin încheieri interlocutorii, excepția inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes în formularea primului capăt din cererea de chemare în judecată.
Reclamantul a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2489/2002 la BNP a, invocând - prin precizările scrise pe care le-a formulat - cauza ilicită, conform art.966-968.civil.
Prin sentința civilă nr. 15975/22.09.2008, Judecătoria Constanțaa respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și și a respins acțiunea ca fiind nefondată.
Pentru a pronunța această soluție, judecătoria a reținut că, la data de 02.07.2002, pârâții au încheiat un contract de vânzare-cumpărare, prin care a transmis către ceilalți pârâți dreptul de proprietate asupra imobilului situat în C- A,.59A,. C,.4,.46; titlul de proprietate al vânzătorului l-a reprezentat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1695/09.05.2002 la., încheiat cu numitul.
Judecătoria a constatat că în acest contract, s-a consemnat că prețul vânzării este de 240.000.000 lei, achitat parțial prin împrumutul acordat de CEC SA, credit garantat cu ipoteca instituită asupra apartamentului înstrăinat; biroul de carte funciară Cad ispus intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului înstrăinat, pe numele cumpărătorilor, făcându-se mențiuni cu privire la ipoteca autentificată sub nr.2489/02.07.2002, prin Încheierea nr.9467/05.07.2002.
De asemenea, prin sentința civilă nr.6987/2006 a Judecătoriei Constanța, instanța a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1695/09.05.2002.
Pentru a respinge excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâții cu motivarea că nu se poate solicita constatarea nulității absolute a unui act subsecvent unui alt act juridic care a fost anulat de instanță pentru o cauză de nulitate relativă, judecătoria a reținut că aceste susțineri nu sunt întemeiate, întrucât nulitatea ca sancțiune civilă are aceleași efecte, fie că este relativă, fie că este absolută, diferența de regim juridic manifestându-se raportat la momentul invocării acestei sancțiuni, neexistând nici un impediment legal pentru a pune în discuție nulitatea absolută.
Judecătoria a mai observat că, deși instanța a dispus - prin sentința civilă nr.6987/2006 a Judecătoriei Constanța - anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1695/09.05.2002, din considerentele hotărârii rezultă că s-a reținut ca motiv de nulitate încălcarea disp. art. 948.civil., instanța reținând încălcarea dispozițiile esențiale pentru încheierea contractului (capacitate, consimțământ, obiect, cauză) drept cauze de nulitate absolută.
Asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului invocată de pârâții cu motivarea că este terț față de contractul încheiat între pârâți și nu poate invoca nulitatea relativă a acestui act, judecătoria a constatat că prin acțiunea reclamantului se susține existența unei cauze ilicite, conform art. 966-968. civil, la încheierea actului juridic atacat.
În consecință, observând că, în prezenta cauză, instanța a fost investită cu analizarea acestui motiv de nulitate absolută, raportat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2489/2002 la BNP a iar nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, cum calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între reclamant și titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății, judecătoria a constatat că există o identitate între reclamant și titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății, calitatea de reclamant într-un anumit proces aparținând persoanei care pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, motiv pentru care a respins excepția lipsei calității procesuale active.
Referitor la excepției lipsei de interes în formularea acțiunii, motivată prin susținerea că reclamantul nu poate justifica interesul în formularea acțiunii, întrucât nu se poate ajunge la redobândirea bunului de către acesta, constatarea nulității absolute fiind lipsită de finalitate, judecătoria a constatat că reclamantul justifică interesul în formularea acțiunii, folosul practic și imediat pe care o îl urmărește fiind constatarea nulității actului atacat și restituirea contravalorii imobilului din litigiu.
Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților și, raportat la al doilea capăt al cererii reclamantului - de obligare la restituirea contravalorii imobilului din litigiu, ca o consecință a constatării nulității absolute actului atacat - judecătoria a constatat că, raportat la situația concretă a prezentei cauze, repunerea în situația anterioară, ar implica obligarea pârâților la restituirea contravalorii bunului, întrucât bunul nu se mai află în proprietatea acestora iar, în raportul juridic dintre părți, pârâții sunt persoanele obligate la restituire, având calitate procesuală pasivă.
În analiza fondului cauzei, judecătoria a observat că motivul de nulitate absolută invocat prin acțiunea reclamantului este cauza ilicită - privită ca scop mediat, constând în motivul determinant al încheierii respectivului act juridic.
Potrivit art. 948 alin 4. civil, condiția esențială pentru validitatea unei convenții este o cauză licită, iar art. 968 stabilește: "cauza este nelicita când este prohibita de legi, când este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice".
Cauza este una dintre condițiile generale de validitate a actului juridic și reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul încheiat. sau, dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului reprezintă poziția subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează să fie calificat de bună sau de rea credință.
În practică și în doctrină s-a recunoscut prevalența interesului dobânditorului de bună credință, în baza unor rațiuni ce vizează preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.
Judecătoria a constatat că, pârâții și au invocat buna credință, ca temei al susținerilor lor, solicitând respingerea acțiunii. Conform art.1898 alin 1.civil. buna credință este credința dobânditorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; potrivit alin 2, buna credință se prezumă.
În consecință judecătoria a reținut că, reclamantul trebuie să răstoarne prin probe prezumția de bună credință a pârâților, deoarece numai existența dovedită a relei credințe poate avea ca efect desființarea contractului de vânzare-cumpărare, prin sancțiunea nulității absolute.
Or, examinând atitudinea cumpărătorilor pârâți, judecătoria a constatat că probele administrate nu îndreptățesc concluzia că aceștia sunt de rea credință, ei respectându-și, de altfel, obligațiile pe care le are aveau în calitate de cumpărători.
Judecătoria a constatat că, la momentul încheierii contractului, pârâții și erau cumpărători de bună credință, simpla legătură de rudenie existentă între pârâți neputând face dovada relei lor credințe, în condițiile în care - la momentul încheierii contractului -, titlul vânzătorului era valabil; de asemenea, vânzătorii au instituit ipotecă asupra bunului pentru a garanta împrumutul făcut la CEC în vederea achitării unei părți din preț; o altă dovada a bunei credințe a cumpărătorilor pârâți a fost considerat și faptul că aceștia au intabulat dreptul de proprietate, în timp ce reclamantul - așa cum recunoaște la interogatoriu - nu a făcut nici un demers pentru a nota litigiile dintre părți la Cartea Funciară sau pentru a institui sechestru asupra imobilului, în scopul de a împiedica înstrăinarea.
Față de aplicabilitatea în cauză a principiului cumpărătorului de bună credință, judecătoria a apreciat că actul juridic de vânzare-cumpărare încheiat cu bună credință de către pârâții cumpărători nu este susceptibil de a fi lovit de nulitate, chiar dacă titlul de proprietate al vânzătorului pârât a fost desființat. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul pe care a criticat-o pentru nelegalitate si netemeinicie, soluția instanței, fiind în contradicție cu probele administrate in cauza - interogatoriu și înscrisuri.
În motivarea căii de atac, s-a arătat că prima instanță nu a luat in seama probele administrate in cauza întrucât nu a făcut nici un fel de referire la litigiul purtat anterior intre părți in care, prin sentința civilă nr.6087/2006, s-a statuat in mod irevocabil că defunctul a fost lipsit de discernământ la momentul încheierii actului precum si lipsa prețului; de asemenea, prima instanță nu a ținut seama de succesiunea încheierii actelor, calitatea părților și gradul de rudenie al acestora, împrejurarea că, ulterior, pârâții au înstrăinat mai departe bunul.
Un alt motiv de critică a reclamantului l-a constituit nemotivarea soluției primei instanțe in ceea ce privește capătul doi de cerere referitor la repunerea părților in situația anterioara. Apelantul a susținut că hotărârea primei instanței nu face nici o referire la aceasta cerere in legătură cu care a si fost administrata proba cu expertiza tehnica de specialitate.
Tot in legătură cu aceasta cerere, apelantul a arătat ca, in mod greșit, prima instanță nu a ținut seama de probele administrate in cauza care il îndreptățeau cel puțin la repunerea in situația anterioara de vreme ce primul act a fost declarat nul.
În apărare, intimații si au formulat întâmpinare prin intermediul căreia au susținut ca se impune respingerea apelului întrucât soluția primei instanțe este temeinica si legala, reiterându-se, in cuprinsul întâmpinării, pe cale de excepție, apărarea referitoare la lipsa de interes a promovării acțiunii de către apelantul reclamant.
Prin decizia civilă nr. 367/18.06.2009, Tribunalul Constanțaa admis apelul declarat de apelantul reclamantului și, schimbând in parte sentința apelată a admis acțiunea, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2489/02.07.2002 la Biroul Notarului Public; de asemenea, au fost obligați pârâții si la plata către reclamant a sumei de 181.300 lei reprezentând valoarea actuală de circulație a imobilului situat in C,-,.59A,.C,.IV.46, respingându-se cererea de obligare a pârâtului la plata ac eleiați sume; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate referitoare la excepții.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, referitor la lipsa de interes, efectul devolutiv al apelului este limitat prin doua reguli, una dintre acestea fiind exprimata in adagiul tantum devoltum quantum apellatum. Aceasta regula semnifica faptul ca instanța de apel va proceda la o noua judecata asupra fondului numai in limitele criticilor formulate de apelant, deci poate judeca doar cat i s-a cerut, expresie a principiului disponibilității. Deși apelul este o cale devolutiva de atac, tribunalul a constatat că aceasta nu presupune reanalizarea tuturor problemelor de fapt si de drept care s-au ridicat in fata primei instanțe, ci numai acelora care sunt criticate de către apelant.
Or, a observat tribunalul, in cauză apelantul nu a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul modului de soluționare al excepțiilor invocate de către pârâți și nici aceștia din urma nu au contestat soluția cu privire la dezlegarea data de către prima instanță a apărărilor lor. Lipsa de interes a acțiunii reclamantului este un mijloc de apărare pe care paratul îl poate invoca pentru prima in apel, cu condiția ca acesta sa nu fi fost analizat de către instanța de fond și să nu fie reiterat pe calea apelului de către parati, întrucât altfel s-ar ajunge la schimbarea soluției instanței de fond intr-o calea de atac ce nu a fost promovata de către partea in favoarea căreia operează apărarea.
În consecință, tribunalul a apreciat că, in cauza, problema justificării interesului de către reclamant a intrat în puterea lucrului judecat de vreme ce nu a constituit motiv de critica din partea niciuneia dintre părți, astfel că dispozițiile instanței de fond sub aspectul modului de soluționare al excepțiilor au fost menținute de către tribunal.
Cu privire la critica vizând nemotivarea hotărârii primei instanțe a soluției cererii de repunere a părților in situația anterioara si restituirea contravalorii bunului, tribunalul a constatat că, deși din cuprinsul hotărârii judecătoriei nu rezultă o motivare expresa a celui de-al doilea capăt de cerere, prima instanță l-a considerat subsecvent celui dintâi, astfel că soluția de respinge a acestuia a reprezentat consecință a soluționării acestuia.
Tribunalul a apreciat ca fondat motivul referitor la analiza si interpretarea probatoriului administrat in cauza de către instanța de fond, considerând că, in mod greșit, prima instanță a apreciat întreg materialul probator administrat in cauza și, pe care de consecință, a schimbat hotărârea in sensul admiterii acțiunii si al constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2489/2.07.2002.
Astfel, tribunalul a constatat că pârâții si sunt fratele, respectiv cumnata defunctului, iar pârâtul este fiul pârâților si, nepotul defunctului. La data de 09.05.2002 defunctul a vândut nepotului sau, imobilul situat in C,-,.59A,. C,. IV.46, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1695/2003, ca urmare a demersurilor efectuate de către părinții săi.
Reclamantul din cauza a formulat, in contradictoriu cu pârâții din speță, o cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a acestui contract, in acest sens fiind înregistrat dosarul cu nr.17789/2002 pe rolul Judecătoriei Constanta; la data de 04.10.2004 reclamantul a renunțat la soluționarea cererii, luându-se act de desistarea sa de la judecata.
Tribunalul a mai reținut că, la data de 02.07.2002, la nici doua luni de la prima înstrăinare, translatează bunul, in baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2489, către părinții săi, pârâții si, acest din urma act făcând obiectul judecății pendinte.
Prin sentința civila nr.6017/23.06.2006, Judecătoria Constantaa anulat actul de vânzare-cumpărare încheiat, la data de 9.05.2009, intre defunctul si, reținându-se cu titlu irevocabil că, la data perfectării actului, vânzătorul nu avea discernământ, că dobânditorul nu a negociat prețul și nu l-a plătit și că tatăl sau, pârâul a fost cel care s-a ocupat de toate demersurile pentru încheierea actului.
Prin urmare, a considerat tribunalul, bunul a fost vândut in timpul primului proces ce viza anularea vânzării-cumpărării inițiale. Tribunalul nu a reținut apărarea pârâților intimați si, in sensul ca aceștia nu au fost chemați in judecata abia in anul 2003 și prin urmare, pentru ei, nu exista temerea a fi acționați in judecata sau nu cunoșteau de proces, de vreme ce fiul lor chemat inițial singur in judecata, avea același domiciliu cu părinții săi, aspect care rezulta din înscrisurile depuse la dosarul de fond.
Tribunalul a constatat că gradul de rudenie al părților convenție (fiu si părinte), împrejurările in care s-a încheiat actul (demersurile inițiale de dobândire au fost efectuate de paratului, fără ca fiul beneficiar sa plătească vreun preț, existenta unui proces intentat de către fiul vânzătorului pentru anularea actului), vânzările succesive intr-un interval foarte scurt (nici doua luni) și chiar înstrăinarea actuala a bunului, imediat după finalizarea procesului din anul 2004, sunt elemente care înlătură buna-credință de care se prevaleaza pârâții cumpărători.
Privitor la cuprinsul actului în care se referire la contractarea unui credit ipotecar ca modalitate de achitare a prețului, tribunalul a observat că pârâții au arătat că, in fapt, scopul acestui credit era acela de a plăti un împrumut mai vechi, cel contractat inițial pentru achiziționarea bunului, bani plătiți defunctului pentru imobilul in discuție; or, dincolo de împrejurările încheierii actului și gradul de rudenie, ce înlătura prezumția instituita de art. 1898. civ. in favoarea dobânditorilor, tribunalul a considerat că modalitatea plătii prețului poate fi considerată una preconstituită, dat fiind și faptul că nu s-a dovedit existenta vreunei datorii in sarcina lui si sau plata acesteia (de altfel, apărarea pârâților sub acest aspect a condus tribunalul tot la concluzia unei vânzări fictive, de vreme ce scopul acesteia era doar contractarea unui credit ipotecar in vederea efectuării unei plăti mai vechi, fără a se efectua plata către vânzătorul, aspect ce conturează cauza ilicita a actului).
Cu privire la repunerea părților in situația anterioara, tribunalul arătat că efectele principale ale nulității unui act se circumscriu regulii potrivit cu care tot ceea ce s-a executat in temeiul unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic sa ajungă in situația in care acel act nu s-ar fi incheiat (restitutio in integrum); prin urmare părțile trebuie să-și restituie prestațiile, respectiv bunul si prețul.
Tribunalul a constatat că, în cauză, reclamantul este îndreptățit la restituirea bunului, care in prezent este înstrăinat de către pârâții si unor terțe persoane, străine de împrejurările cauzei, aspect necontestat de pârâți.
Aceasta a condus tribunalul la concluzia că bunul, în materialitatea sa, nu se mai poate întoarce in mâinile vânzătorului inițial, reprezentat in proces prin moștenitorul sau-reclamantul, considerent pentru care, in virtutea principiuluirestitutio in integrum, beneficiarii ultimi ai prețului vânzării au fost obligați la restituirea valorii de circulație a acestuia, stabilită prin expertiza, in suma de 181.300lei.
Pe cale de consecință, tribunalul a respins cererea de obligarea a pârâtului la plata contravalorii bunului întrucât, în lanțul înstrăinărilor succesive, cei care au beneficiat ultimii de acest bun sunt pârâții și prin primirea valorii bunului de la terții cumpărători de buna credința.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții și, prin care a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 7 și pct. 9. pr. civ. solicitând respingerea apelului reclamantului și păstrarea hotărârii primei instanțe.
În motivarea căii de atac s-a arătat, prin raportare la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă că potrivit, art. 1899 Cod civil și principiul disponibilității, buna credința se prezumă; instanța de apel a considerat ca pârâții și au fost de rea credință, deoarece cunoșteau de litigiul început în anul 2002, de către reclamant.
Dar, arată recurenții, se omite a se analiza faptul că la data de 04.10.2004, reclamantul a renunțat la judecata acțiunii în nulitate, iar vânzarea imobilului către s-a făcut ulterior acestei renunțări la judecată (16.11.2004); mai mult, dosarul nr. 17789/2002 al Judecătoriei Constanța a fost promovat de intimat în luna noiembrie 2002, și introduși în cauză la data de 05.03.2003.
Se precizează că certificatul de calitate de moștenitor al intimatului reclamant este datat 31.07.2002, la aproximativ o lună de zile de la data la care recurenții pârâți au cumpărat imobilul; de asemenea, buna lor credința rezultă și din faptul că, atâta vreme cât au fost în proces, nu au înstrăinat apartamentul, iar intimatul pârât nu a făcut nici un demers în a nota litigiul la cartea funciară sau pentru a institui sechestrul asupra imobilului; în fine, nu este mai puțin important și faptul că, din prețul de 240.000.000 lei, 200.000.000 lei au reprezentat un credit ipotecar acordat de Constanta.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă raportat la efectele nulității unui act (repunerea părților în situația anterioară), recurenții arată că instanța de apel a motivat obligarea paraților si la restituirea valorii de circulație a imobilului, deoarece aceștia sunt "beneficiarii ultimi ai prețului vânzării bunului", fiind "cei care au beneficiat ultimii de acest bun".
Recurenții precizează că, în primul rând, o asemenea argumentare încălcă principiul disponibilității acțiunii civile și al teoriei nulității actelor; orice act care nu a fost declarat nul este un act valid iar reclamantul, în mod expres, a arătat că nu înțelege să ceară constatarea nulității actului dintre pârâții si si cumpărătorii, astfel că, în raport cu acest act, nu mai poate opera o repunere a părților în situația anterioară, pentru ca nu s-a cerut nulitatea actului.
Se mai arată că soluția de obligare a lor ar fi fost justificată în ipoteza în care s-ar fi cerut nulitatea celui de-al treilea act; s-a încălcat astfel principiul disponibilității deoarece repunerea părților in situația anterioara, (capătul II al cererii), este consecința nulității altui act decât cel din 02.07.2002; de aceea, într-o acțiune în nulitatea actului subsecvent - (cel din 02.07.2002) -, ca efect al hotărârii judecătorești de nulitate a primului act, restituirea bunului nu se poate face decât de la vânzătorul din acel act, adică.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct. 7. pr. civ. - motivare contradictorie - recurenții arată că raționamentul instanței de apel a fost acela că pârâții și au fost beneficiarii ultimi ai prețului (deși aveau calitatea de vânzători într-un raport juridic a cărei nulitate nu s-a cerut); atunci, aceștia, în calitate de beneficiari ai unui preț nu puteau fi obligați decât la prețul încasat (25 700 euro) și nicidecum la 181.300 lei (echivalent a 53 372 Euro).
În fine, referitor la motivul de recurs prevăzut art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, raportat la repunerea părților in situația anterioară, recurenții au arată că în aplicarea principiului "restitutio in integrum", teoria a stabilit că temeiul restituirii prestațiilor efectuate în executarea actului anulat nu mai poate fi acest act care este desființat retroactiv ci îmbogățirea fără just temei legitim.
Or, învederează recurenții, prin soluția pronunțată, rezolvarea de principiu a problemei este vădit eronata, pentru că vânzătorul a beneficiat de prețul echivalent al valorii bunului la momentul încheierii actului și acum, obține, in plus, o noua valoare a bunului; deci, vânzătorul inițial intr-o astfel de operațiune câștiga de doua ori valoarea bunului: o data prin încasarea prețului, ulterior prin încasarea unei contravalori a bunului.
Recurenții consideră că, în situația apelării la instituția nulității, (așa cum a optat reclamantul), din moment ce s-a încasat prețul, vânzătorul nu poate să obțină și prețul încasat și contravaloarea bunului, pentru ca aceasta ar reprezenta, neîndoielnic, o îmbogățire fără justă cauza; în realitate, se regăsește ipoteza unei excepții de la efectele nulității: bunul, în materialitatea sa, nu mai poate întoarce în patrimoniul vânzătorului inițial, acesta rămânând cu prețul (echivalent al valorii bunului).
Recurenții mai arată că, dacă temeiul restituirii prestațiilor dintre părți îl reprezintă îmbogățirea fără just temei, atunci este și mai pregnant dezechilibrul creat prin prezenta soluție căci vânzătorul încasează prețul si apoi, pentru același bun, încasează și valoarea; cumpărătorul, plătește prețul și, încă o data, valoarea bunului - deci, vânzătorul primește de două ori, iar cumpărătorul plătește de două ori.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenți raportat de situația de fapt reținută de instanțele de fond, curtea constată că recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Referitor la primul motiv de recurs legat de greșita aplicare a legii, privitor la dispozițiile de reglementare a bunei-credințe, curtea constată că recurenții ating, în fapt, două probleme: interpretarea probatoriului în urma căreia s-a reținut reaua lor credință la încheierea contractului autentificat sub nr. 2489/02.07.2002 la. a și aplicarea principiului legal al bunei-credințe.
Cu privire la analiza dovezilor pe care tribunalul și-a bazat decizia, curtea amintește că, în principiu, prin abrogarea prevederilor pct. 10 și 11 ale art. 304 prin nr.OUG 138/2000, verificarea situației de fapt stabilită de instanțele de fond, în condițiile în care aceasta s-a făcut cu respectarea condițiilor prevăzute de pct. 1-5 al art. 304 Cod procedură civilă, excede competențelor instanței de recurs.
Deoarece motivele de recurs vizează exclusiv nelegalitatea, recursul fiind o cale de atac extraordinară, instanța de recurs nu are dreptul de a face un control complet al hotărârii atacate, ci unul limitat la nelegalitate, pentru motivele invocate expres, legiuitorul înțelegând să excludă din atribuțiile instanței de recurs controlul oricărei netemeinicii, hotărârea pronunțându-se fără posibilitatea readministrării probelor și fără o nouă judecată în fond.
De aceea, motivele faptice de recurs invocate pârâți vor conduce doar la o verificare tangențială a situației de fapt stabilite de tribunal doar prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 - când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - indicate în cererea de recurs, referitor la această problemă
B-credință - care nu are o reglementare distinctă în Codului civil român referitor la noțiune, conținut și efecte, dar face obiectul mai multor articole ale codului: art. 485, art. 486, art. 487, art. 494, art. 712, art. 970, art. 972, art. 993, art.994-997, art. 1082, art.1095, art.1097, art. 1346, art.1540, art.1527, art.1528, art.1554, art.1558, art.1607, art.1858, art.1890, art.1895, art.1898, art.1899 - este un principiu esențial al dreptului civil, ce orânduiește o modalitate de exercitare a drepturilor și îndeplinire a obligațiilor (art. 970 Cod civil), cu convingerea intimă a subiectului de drept că ceea ce face este bine, conform legii și regulilor de conviețuire (art. 970, alin. 2 Cod civil, face vorbire despre echitate și obicei).
Analizat ca instituție juridică, buna credință este un concept foarte complex ce își are originea în resorturile psihologice ce trebuie să se circumscrie normelor morale care guvernează activitatea subiectelor de drept în cadrul relațiilor sociale.
Deoarece participarea la viața juridică, prin încheierea de acte juridice, presupune manifestarea în exterior a unei voințe conștiente (voință liberă și voință reală, internă), care trebuie să supună imperativului respectării bunelor moravuri, decelarea conținutului bunei-credințe impune descrierea faptelor psihologice care intră în sfera acestei noțiuni.
Fiind strâns legată de formarea voinței juridice, buna-credință este una din condiționările ce trebuie să apară în procesul psihologic al deliberării: cântărirea avantajelor și dezavantajelor pe care le prezintă dorințele (nevoile resimțite de om) în raport cu mijloacele de realizare a acestora.
De aceea, vor constitui izvoare ale bunei-credințe faptele psihologice conforme cu normele morale specifice oricărei organizări socio-economice care au avut la origine onestitatea, loialitatea, prudența și temperanța (cumpătarea, chibzuința).
este acel concept moral ce reflectă o însușire personală de a urmări, în mod constant, idealul etic; loialitatea este faptul psihologic ce se reflectă într-un comportament social cu reprezentarea riguroasă a îndatoririlor morale, în realizarea unei conduite drepte, astfel încât să rezulte încredere între membrii societății: prudența constă în acea însușire a conștiinței unei persoane ce-și conduce activitatea cu intenția de a prevedea și a evita greșelile și pericolele; în fine, temperanța este însușirea caracteristică persoanei de a se manifesta moderat, cumpătat, în urma unor procese deliberative care să aibă în vedere nu numai interesele unei persoane, ci și cele ale societății în ansamblu - care constituie, în fapt, limita libertății indivizilor.
Dezvoltarea acestor concepte moral-juridice dau conținutul conceptului de bună-credință (astfel cum a fost fundamentat încă din dreptul R): sinceritate în cuvinte și fidelitate în angajamente.
Astfel, va exista buna-credință atunci când se constată o dublă concordanță: conformitatea între ceea ce persoana gândește și ceea ce afirmă și conformitatea între afirmațiile sale și angajamentele sale; ambele stări trebuie apreciate din punctul de vedere al conduitei adoptate în realizarea scopului ce se subscrie unei intenții drepte, oneste ceea ce înseamnă respectarea riguroasă a datoriilor morale și juridice.
Aplicarea acestor dezvoltări ale noțiunii în materia vânzării lucrului altuia, face ca buna-credință să fie considerată convingerea eronată a dobânditorului că transmițătorul este proprietarul veritabil al bunului dobândit.
Concepția obiectivă expusă a bunei-credințe - rezultând în special din constatarea prudenței și chibzuinței - impune dobânditorului obligația de a face toate verificările necesare cu privire la calitatea de proprietar al transmițătorului, inclusiv a documentelor în baza cărora înstrăinătorul încearcă să justifice dreptul său.
Deoarece și cea mai mică omisiune în această verificare înlătură aparența de drept, cercetările trebuie apreciate nu numai în funcție de criteriulbonus familias, ci în funcție de criteriul celui mai exigent membru al societății.
De aceea, buna credință se întemeiază nu numai pe existența titlului ci și pe verificări exigente ale titlului proprietarului, pe care cumpărătorul trebuie să le efectueze critic și cu multă grijă căci, în raport de demersurile pe care acesta le-a efectuat prealabil încheierii contractului - pentru aflarea situației juridice a imobilului, în scopul înlăturării oricărui echivoc cu privire la valabilitatea titlului înstrăinătorului -, se poate stabili dacă diligențele sale au fost de natură a-l împiedica să ajungă într-o eroare.
Din această perspectivă, curtea observă că, prin sentința civilă nr. 6087/23.06.2006, Judecătoriei Constanțaa dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1695/09.05.2002 la. Asociați a și -, prin care vânduse singurul său bun de valoare pârâtului, pentru lipsa discernământului înstrăinătorului.
În mod justificat instanța de apel a reținut că circumstanțele încheierii acestui contract sunt de natură să excludă buna-credință a pârâilor și, la încheierea contractului autentificat sub nr. 2489/02.07.2002 la. Asociați a și -.
Astfel, vânzătorul s-a despărțit de soția sa (după divorț ), iar copilul - actualul reclamant - rezultat din căsătoria lor (minor în acea epocă - anul 1982) a fost încredințat spre creștere și educare mamei.
De atunci, (după cum recunoaște și pârâtul în interogatoriul administrat în dosar nr. 17789/2002- fila 34 dosar tribunal - răspunsul la întrebarea 72), și reclamantul nu au mai păstrat legătura unul cu celălalt; aceasta, în condițiile în care, conform declarației aceluiași pârât, vânzătorul era "mai tot timpul beat" și "nu se putea întreține singur", iar pârâții aveau cunoștință despre existența singurului descendent al vânzătorului, situație în care apare plauzibilă acuzația reclamantului că, în acest mod, s-a încercat înlăturarea sa de la moștenire.
Aceasta deoarece, reclamantul fiind descendent de gradul I, plasat în clasa I de moștenitori, îi înlătura pe pârâții ce făceau parte din clasa a II-a de moștenitori a colateralilor privilegiați; apoi - ca o justificare probabilă a pârâților -, reclamantul nu mai ținuse legătura cu vânzătorul de la divorțul părinților săi, iar tatăl său se afla într-o stare de nevoie (datorită consumului de alcool se găsea în imposibilitatea propriei întrețineri), nevoie pe care au acoperit-o pârâții și și mama vânzătorului; de asemenea a încheiat cu un precontract de vânzare-cumpărare asupra apartamentului (încheiat la 08.06.2001), în care specifică că s-a plătit o sumă de 200.000.000 lei achitată de (titular promisiunii de vânzare).
În privința împrejurărilor în care s-a autentificat contractul nr. 1695/09.05.2002, și acestea duc la concluzia că, în mod corect, apărarea bunei-credințe la încheierea contractului a fost pe bună dreptate înlăturată: premisele vânzării au fost create de care încheiase cu aproximativ un an de zile un precontract de vânzare-cumpărare (în care el era cocontractant și nu pârâtul ); restul de preț de 40.000.000 lei a fost plătit tot de care dorea apartamentul pentru fiul său (răspuns la întrebarea nr. 14 interogatoriului pârâtului - fila 28 dosar Tribunal); cumpărătorul nu a avut nici un fel de negociere cu vânzătorul asupra prețului care a fost stabilit de; acest pârât acea cunoștință de starea de boală a vânzătorului - aflat în septicemie generalizată, care i-a și provocat decesul, și care necesita imobilizarea prin legarea de pat fiind agresiv -, el întocmind cererea de deplasare a notarului la spitalul unde era internat.
Referitor la motivația vânzării de către a apartamentului astfel cumpărat, pozițiile pârâților sunt contradictorii: arată că dorea să-și cumpere un alt apartament într-o zonă mai bună (deși la data contractului avea vârsta de 21 de ani și nici o sursă de venit care să-i permită aceasta - nici măcar apartamentul în cauză nu l-a plătit personal, ci prin părinții săi); pârâtul a plătit (prin contractul nr. 2489/2002) fiului său suma de 240.000.000 lei, drept preț al apartamentului - deși acesta nu suportase nicio parte a prețului de achiziție - printr-un credit ipotecar cu toate că, cu un an înainte, pentru suma de 200.000.000 lei (care a constituit avansul în precontractul din 08.06.2001) pretinde că s-ar fi împrumutat de la o persoană neprecizată.
Referitor la atitudinea procesuală a reclamantului ce a inițiat un proces în care a solicitat anularea actului de vânzare inițial (dosar nr. 17789/2002) la care ulterior a renunțat (încheiere din 04.10.2004), curtea - în acord cu instanța de apel -, consideră că acesta nu este de natură a impieta asupra concluziei referitoare la reaua credință a pârâților și la încheierea contractului nr. 2489/02.07.2002.
Printre actele procesuale ce stau la îndemâna părților și ce pot fi liber exercitate în temeiul principiului disponibilității se numără și desistarea reclamatului sub forma renunțării la judecată. Acest act de dispoziție al inițiatorului procesului (generat de ivirea unor situații ce ar afecta poziția sa procesuală) nu atinge dreptul cere condamnarea pârâtului într-un nou eventual proces: dacă nu a intervenit prescripția, reclamantul va putea introduce o nouă acțiune pentru valorificarea aceluiași drept subiectiv.
deci de a constitui o recunoaștere a legitimității poziției pârâtului (caz în care se impunea o renunțare la însuși dreptul pretins), inițierea unui proces la a cărui judecată s-a renunțat ulterior, constituie una dintre cele mai puternice modalități de a înștiința o persoană despre pretențiile de încălcare a unui drept sau interes legitim; de asemenea, lipsa notării litigiului nu are nici o semnificație pentru pârâții din cauză, care, deși au contractat de pe poziții diferite ( vânzător, respectiv și, cumpărători), date fiind împrejurările speței, au interese perfect convergente.
În aceste condiții, concluzia la care a ajuns tribunalul - lipsa bunei credința a pârâților si la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2489/2002 la. a - este justificată, comportamentul acestora nefiind unul onest, din care să reiasă intenția de a menține încrederea între membrii societății, astfel încât să se evite greșelile, prin punerea în balanță a intereselor personale în raport de cele ale celorlalți indivizi.
Referitor la motivul de recurs pentru greșita soluționare, în apel, a excepției lipsei de intere a acțiunii principale, curtea constată că, în mod corect tribunalul a constatat că soluția acestei probleme a trecut în puterea lucrului judecat în urma lipsei apelului pârâților referitor la soluția de respingere a acestei excepții de prima instanță.
Excepția lipsei de interes a fost invocată de pârâții și, prin notele de ședință depuse la 11.02.2008, împreună cu alte excepții precum lipsa calității procesuale active și lipsa calității procesuale pasive a pârâților și, care se adăugase la excepția invocată la 28.01.2008 cea a inadmisibilității acțiunii.
După ce excepția inadmisibilității a fost respinsă la 18.02.2008, la 25.04.2008, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes au fost respinse, motivarea fiind cuprinsă în sentința civilă nr. 15975/22.09.2008; soluția nu a fost apelată de pârâți, deși hotărârea asupra excepțiilor era defavorabilă lor și, prin respingerea excepțiilor, s-a ajuns la antamarea fondului cauzei (este drept, prin respingerea acțiunii, dar cu stabilirea în mod definitiv că reclamantul și pârâții au calitate procesuală, acțiunea este admisibilă, iar demersul judiciar privește un interes juridic al reclamantului).
Astfel cum a stabilit și tribunalul, efectul devolutiv al apelului este limitat de art. 295 Cod procedură civilă, prin care instanța de apel poate proceda la o nouă judecată în limitele stabilite de apelant.
Hotărârea primei instanțe poate fi atacată integral sau numai cu privire la soluțiile date asupra unor capete de cerere ori numai cu privire la anumite părți din proces.
Dacă hotărârea este atacată numai parțial, ceea ce nu a fost supus apelului trece în puterea lucrului judecat (prin efectul art. 377 alin. 1 pct. 2 Cod pr. civilă), iar instanța de apel nu poate modifica acele aspecte sau afecta părțile care nu au făcut apel.
Constatarea anterioară nu vine în contradicție cu calificarea excepției lipsei de intere drept una absolută, dirimantă care, conform art. 162 Cod procedură civilă, pot fi invocată și în fața instanței de recurs.
Deși textul în cauză nu face precizarea expresă, rațiunea legii se referăla invocarea pentru prima datăîn fața instanței de recurs a unei astfel de excepții. Referitor la excepțiile de procedură care nu ar putea fi catalogate de ordine publică soluția reiese din prevederile art. 136 și art. 108 alin. 2 și 3 Cod procedură civilă; apoi art. 162 și 108 alin. 1 Cod procedură civilă trebuie interpretate împreună cu dispozițiile art. 294 alin. 1 teza a II-a, a cărui incidență este limitată astfel, căci, în caz contrar, sancțiunea decăderii (ce ar interveni conform art. 136 Cod procedură civilă și art. 108 alin. 3 Cod pr. civ.) ar fi lipsită de orice finalitate.
Dacă o excepție de ordine publică a fost ridicată în fața unei instanțe de fond și soluționată de această instanță, această soluție (fie ea și era) nu mai poate fi analizată de o instanță de control judiciar, dacă hotărârea nu a fost apelată /recurată de partea ce avea interes în invocarea excepției.
Referitor la motivul de recurs vizând motivarea contradictorie, Curtea constată că și acesta este neîntemeiat; de altfel, nici în calea de atac nu se indică în ce constă contradicția, pasajele citate fiind pe deplin complementare și sunt beneficiarii ultimi ai prețului din contractul autentificat sub nr. 2481/16.11.2004 la.; referirea la suma de restituit însă - 181.300 lei și nu chiar prețul astfel primit - nu impietează asupra coerenței motivării și se analizează (cum de altfel, o fac și recurenții) sub aspectul repunerii părților în situația anterioară.
Nulitatea este acea sancțiune de drept ce constă în lipsirea unui act de efectele în vederea cărora a fost făcut, din cauza nesocotirii dispozițiilor legale edictate pentru încheierea sa valabilă.
Definiția nulității relevă esența efectelor incidenței acestei instituții: lipsirea de orice consecințe juridice a actului încheiat în disprețul legii, ceea ce se realizează prin desființarea raportului juridic generat de actul lovit de nulitate și prin aceasta, restabilirea legalității prin restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului nul/anulat.
nulitatea - ca mijloc de garantare a principiului legalității - are drept consecință înlăturarea tuturor efectelor contrare legii conform regulii că ceea ce este nul nu produce nici un efect, ceea ce înseamnă că nulitatea produce efect nu numai pentru viitor dar și pentru trecut, că tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit astfel încât părțile să fie în situația în care actul nu s-au fi încheiat și că anularea actului inițial atrage și anularea actului subsecvent.
Principiulrestitutio in integrumapare ca un mijloc de asigurare a eficienței practice a principiului retroactivității, căci obligarea de restituire se întinde în timp până la momentul de origine a actului anulat, astfel încât părțile să ajungă în situația în care actul nu ar fi fost deloc încheiat.
Deși, tradițional, repunerea în situația anterioară este justificată de aplicabilitatea instituției îmbogățirii fără justă cauză (căci solicitarea restituirii prestațiilor nu se poate întemeia pe actul care, fiind nul, nu produce nici un efect) totuși, în cazul în care cel prejudiciat de actul nul este o terță persoană obligația de restituire trăsături particulare.
Mai mult, chiar incidențaactio de in rem versocu privire la obligația părților de a-și înapoia tot ceea ce s-a primit în temeiul unui contract nul, indiferent de cauza de nulitate, nu poate fi acceptată fără o critică atentă a cărei aplicare va conduce la limitarea sferei sale de aplicare.
Doctrina ce a analizat - în cadrul teoriei general a obligațiilor - problema izvoarelor obligațiilor a stabilit că sursele generatoare unor îndatoriri (a da, a face sau a nu face ceva), sunt actele juridice - manifestări de voință făcute cu scopul de a produce efecte juridice - și faptele juridice licite sau ilicite, săvârșite fără intenția de a produce consecințe juridice, efecte care însă se produc în virtutea legii, independent de voința celor ce au comis faptele.
Un astfel de izvor de obligații baza pe un fapt juridicliciteste considerat și îmbogățirea fără justă cauză. Din punct de vedere teoretic, îmbogățirea fără justă cauză este definită ca faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic ce dă naștere obligației pentru cel care își vede patrimoniul sporit, de a restitui, în limita augmentării, către cel care și-a diminuat patrimoniul.
privind natura juridică a îmbogățirii fără justă cauză - ce s-au finalizat prin calificarea instituției în discuție drept un izvor distinct de obligații, cu condiții și efecte proprii -, au dus la delimitarea sa clară de alte cauze de obligații.
Distincția ce interesează în cazul de față este făcută în raport de răspunderea civilă delictuală, și a rezultat în funcție de caracterul licit sau ilicit al faptului juridic care, independent de voința părților, dă naștere obligației de restituire.
Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale este considerată orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.
În acest context trebuie subliniat că sintagma " normele de drept obiectiv" din definiția expusă nu cuprinde doar dispozițiile dreptului pozitiv (totalitatea normelor de conduită obligatorie, susceptibilă de a fi aduse la îndeplinire prin puterea de stat, care sunt în vigoare la un moment dat) ci și regulile de conviețuire socială, care nu sunt consacrate prin norme juridice, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale ci conturează însuți conținutul, limitele și modul de exercitare a dreptului subiectiv recunoscut de lege.
Se va reține deci caracterul ilicit al manifestării în exterior a unei atitudini de conștiință și voință a unei persoane ori de câte ori s-a produs în contextul relațiilor sociale un factor nepermis prin care s-au nesocotit normele dreptului obiectiv și s-a adus atingere unui drept subiectiv (sau interes protejat).
Reiese deci că, în mod obiectiv, caracterul ilicit al faptei va decurge din simpla constatare a încălcării dispozițiilor legii și regulilor care configurează cuprinsul, sensul drepturilor recunoscute de lege.
Aici se impune revenirea la cauzele de nulitate a actului juridic civil care, în considerarea definiției acestei sancțiuni, sunt apreciate drept ipotezele de încălcare a dispozițiilor legale care reglementează condițiile de valabilitate a actului juridic.
În funcție de motivul care conduce la lipsirea de efecte a actului juridic și de circumstanțele concrete ale comportamentului părților - pentru care sancțiunea nulității nu a produs efectul inhibitor, de a se descuraja să încheie acte juridice în disprețul dispozițiilor legale, se poate ajunge la concluzia că nu numai normele care guvernează încheierea valabilă a actului juridic au fost nesocotite ci, printr-un concurs real, și regulile ce protejează dreptul subiectiv al unor persoane (și pentru a căror prezervare erau instituite și condițiile de valabilitate ignorate)
De aceea, unele cauze de nulitate pot fi considerate, în același timp și fapte ilicite de natură a atrage și răspunderea civilă delictuală,în măsura în care obligația de restituire din cadrul efectelor nulității nu este în măsură a asigura repunerea părților în situația anterioară ca și cum actul nu s-ar fi încheiat.
Astfel, nesocotirea limitelor libertății actelor juridice (normele imperative, ordinea publică și bunele moravuri, fraudarea legii), unele vicii de consimțământ (precum dolul și violența), unele cazuri de nevalabilitate a cauzei (cauză ilicită sau imorală), fraudarea legii pot fi calificate din punct de vedere obiectiv și fapte ilicite (ca element al răspunderii civile delictuale).
În schimb, alte cauze de nulitate vor fi considerate fapte ilicite doar din perspectiva conduitei părților (apreciere subiectivă) când,cu intenție, s-a urmărit producerea prejudiciului unei terțe persoane, precum și în situația în nerespectării dreptului de preemțiune sau în situația nerespectării interdicției legale și temporare de înstrăinare.
Concluzia ce rezultă din cele expuse este aceea că - în anumite împrejurări precum cele enumerate - între părți temeiul juridic al restituirii prestațiilor efectuate în baza unui act juridic nul este răspunderea civilă delictuală și nu îmbogățirea fără justă cauză.
Rezultatul raționamentului este întărit de situația că, în aceste cazuri de nulitate, partea inocentă (exemplu cea asupra căreia s-au exercitat violențele sau cea indusă în eroare prin manopere dolosive) nu poate fi repusă în situația anterioară încheierii actului nul (imperativ recunoscut de unanimitatea doctrinei de drept civil), când circumstanțele epocii în care s-a pronunțat nulitatea fac ca repararea pagubei suferite de cocontractantul căruia nu i se poate imputa încheiere actului să nu fie integrală.
Astfel, este evident că partea care a fost obligată, prin violențele fizice sau psihice, să-și înstrăineze un bun spre exemplu, va trebui să primească, la momentul pronunțării nulității contractului de vânzare-cumpărare, nu contravaloarea bunului de la momentul vânzării la care a fost silit, ci chiar suma ce reprezintă valoarea de înlocuire a bunului ce nu mai poate fi restituit în natură (pe motiv că a fost dobândit cu bună-credință de terțe persoane) din momentul desființării actului.
Dacă distincția anterioară era mai dificil de realizat când beneficiarii obligației de restituire sunt părțile din actul nul, în situația în care nevalabilitatea actului a fost invocată de o terță persoană care și-a văzut afectate drepturile prin coluziunea părților din actul a cărei anulare o cere, reparația integrală conform răspunderii civile delictuale este un imperativ care ține de efectivitatea sancțiunii nulității și de funcția sa de mijloc de garantare a principiului legalității.
Astfel, persoanele care invocă nulitatea din poziția de terț prejudiciat nici nu pot invoca îmbogățirea fără justă cauză căci, prin însăși cauza sa (păgubirea unei persoane străine de raportul juridic în discuție), actul are caracter ilicit astfel încât nu există un fapt juridic licit care să creeze obligația de restituire în măsura creșterii/diminuării unui patrimoniu.
Se mai impune observația că analiza succesiunii de acte, contractele autentificate sub nr. 1695/2002 și nr. 2489/2002, exclude din verificarea măririi patrimoniului părților în raport de cel al reclamantului: pârâtul a dobândit apartamentul în lipsa oricărei contra prestații din partea sa, intenția fiind clară de a scoate bunul din patrimoniul vânzătorului; apoi, contractul nr. 2489/2002 a fost întocmit nu cu intenția de a se procura avantajul unei locuințe respectiv pentru obținerea contravalorii bunului, ci pentru a îngreuna posibilitățile moștenitorului vânzătorului de a intra în posesia bunului (concluzie firească a constatării relei credințe a cumpărătorilor; oricum, în circumstanțele cauzei, ambele părți au fost de rea credință).
Astfel, vânzătorul inițial, (date fiind cauzele de nulitate reținute prin sentința civilă nr. 906/2006 și revocabilă prin respingerea recursului acestuia, prin decizia 226/2007, - lipsa discernământuluișilipsa cauzei) nu a primit nici un fel de compensare bănească; cea de-a doua vânzare, de asemenea, a dus la dobândirea unui bun de către și fără a se plăti valoarea bunului (suma de 240.000.000 lei nu corespundea nici măcar valorii de impozitare a apartamentului care, în mod notoriu, este sub valoarea de piață; creditul de 200.000.000 lei a fost considerat de tribunal - într-o manieră foarte abilă - o marcă a fictivității acestei vânzări).
De aceea, când terțe persoane se pretind păgubite printr-un act încheiat cu scopul fraudării dreptului lor, deoarece calea acțiunii în nulitate este una obligatorie (nulitatea fiind în dreptul român una eminamente judiciară), după înlăturarea situației juridice crate prin actul nul, în cazul solicitării de repunere în situația anterioară, obligația de restituire se naște automat din momentul desființării retroactive a actului conform regulilor răspunderii civile delictuale -integral, astfel încât să se asigure restabilirea situației anteriore încheierii actului nul.
Față de acestea, motivele de recurs vizând efectele nulității și repunerea în situația anterioară sunt neîntemeiate, recurenții, în calitate de persoane obligate a repara prejudiciul suferit de reclamant căruia nu-i mai poate fi restituit în natură, trebuind să-i plătească acestuia nu prețul primit din vânzare către familia, ci valoarea bunului de la momentul pronunțării nulității, căci doar în acest mod se poate considera că actele nule nu ar fi fost niciodată încheiate (bunul s-ar fi aflat în patrimoniul său).
Având în vedere dispozițiile art. 274. pr. civ. conform cărora partea care a căzut în pretenții va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, față de situația că intimatul a achitat avocatului ales un onorariu de 1.785 lei prin chitanța seria - nr. 268/12.10.2009, vor fi obligați recurenții la plata acestei sume.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil declarat de recurenții pârâți și, domiciliați în C,-, - 3,. 13, județul C, împotriva deciziei civile nr. 367/18.06.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, domiciliat în C,-, -. 74, județul C și intimatul pârât, domiciliat în C,-, - 3,. 13, județul
Obligă recurenții la plata către intimatul reclamant a sumei de 1.785 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18.01.2010.
Președinte, | Judecător, | Judecător, |
Grefier, - - |
jud. fond
jud. apel /
red. dec. jud. /13.04.2010
tehnored. gref. /14.04.2010/2 ex.
Președinte:Mihaela GaneaJudecători:Mihaela Ganea, Gabriel Lefter, Vanghelița Tase
