Anulare act. Decizia 1348/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ ȘI PT. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIE Nr. 1348
Ședința publică de la 16 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Gabriela Ionescu
JUDECĂTOR 2: Tania Țăpurin președinte secție
JUDECĂTOR 3: Costel Drăguț președinte instanță
Grefier -
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din ședința publică de la 09 2009 privind judecarea recursurilor declarate de reclamanții, ( decedat și acțiunea continuată de moștenitorii săi, a, -), C și pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE O împotriva deciziei civile nr. 103 din 19 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Olt în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâții CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI C, B G, G C, și intervenientul ., având ca obiect anulare act.
La apelul nominal au lipsit părțile.
Dezbaterile din ședința publică de la 09 2009 au fost consemnate în încheierea de ședință de la aceeași dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față;
Prin acțiunea înregistrată la 25.11.2005 reclamanții, și C au chemat în judecată pârâții Consiliul Local la Municipiului C, Primăria Municipiului C, Statul Român prin Ministerul Finanțelor B, B G, SC SRL C, SC SRL C, SC G C, C, solicitând să se constate nulitatea asbolută a contractelor de vânzare cumpărare nr. 7973 din 14.04.2000, nr.7921 din 14.04.2000, nr. 7975 din 14.04.2000, nr.7971 din 14.04.2000, nr.8999 din 09.05.2000, nr.7980 din 14.04.2000, 8106 din 09.05.2000, nr.7976 din 14.04.2000 și nr. 4096 din 23.10.2001, încheiate între reprezentanții autorității locale administrative și persoanele fizice pârâte și să se constate lipsa titlului statului asupra imobilului ce a aparținut autorilor reclamanților.
Prin sentința civilă nr.1105/26 aprilie 2006, fost admisă excepția necompetenței materiale și în baza disp.art. 158 CPC și art. 159 al.1. pct.2. CPC a fost declinată competența de soluționarea cauzei in favoarea Tribunalului O l
Această instanță, prin încheierea din 20 iunie 2006, declinat la rândul său competența de soluționare a cauzei in favoarea Judecătoriei Caracal și, constatând conflict negativ de competență, a trimis cauza la Curtea de Apel Craiova pentru soluționarea conflictului.
Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 17/11 iulie 2006, stabilit că Judecătoria Caracal este competentă să judece cauza, soluție menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.3785/10 mai 2007.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Caracal, fiind introdus în cauză în calitate de intervenient ., care a formulat cerere de intervenție în interes propriu la data de 8. 02.2006, susținând că a cumpărat la data de 23.10.2001, de la pârâtul, un spațiu comercial din imobilul în litigiu.
Prin sentința civilă nr.4864/11 dec.2007 a Judecătoriei Caracal, s-a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune și s-a respins acțiunea și cererea de intervenție formulată de ..
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, iar prin decizia civilă nr.714/14 apr.2008 a Tribunalului Olta fost admis recursul, a fost casată sentința Judecătoriei Caracal, cauza fiind trimisă spre rejudecare deoarece instanța nu a soluționat capătul de cerere prin care a fost contestat titlul de preluare a imobilului de către stat iar calitate procesual pasivă are în cauză statul prin Ministerul Finanțelor Publice, conform art.25 din dec.nr.31/1954.
Prin sentința civilă nr. 4755 din data de 18 2008, pronunțată de Judecătoria Caracal, în dosarul civil nr-, s-a admis în partea acțiunea precizată, s-a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea lipsei valabilității titlului statului.
S-a constatat lipsa vreunui titlu de preluare de către stat a imobilului situat în C,-, județul
S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și s-a respins acest capăt de cerere.
S-a respins cererea de intervenție în interes propriu, ca rămasă fără obiect.
Pentru pronunța această sentință, prima instanța a reținut că imobilul situat în C,-, a aparținut autorului reclamanților, fiind preluat abuziv de stat, care nu are un titlu valabil asupra imobilului deoarece autorului nu îi erau aplicabile dispozițiile Decretului 92/1950, întrucât nu se încadra în categoriile socio-profesionale menționate în actul de naționalizare.
Imobilul a fost vândut pârâților chiriași, iar acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a fost considerată prescrisă, nefiind formulată în termenul prevăzut la art. 45 al.5 din Legea 10/2001.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, C și pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice O, considerând-o netemeinică și nelegală.
Reclamanții au criticat hotărârea sub aspectul modului de rezolvare a excepției prescripției dreptului la acțiune raportat la dispozițiile art. 45(46) din Legea 10/2001, considerând că legiuitorul a stabilit un termen special de prescripție numai cu privire la imobilele spații de locuit, această dispoziție neputând fi aplicată în speța de față, întrucât imobilul are destinația de spațiu comercial.
S-a arătat că dreptul la acțiune se naște din momentul emiterii dispoziției Primarului de respingere a cererii de restituire în natură, aceasta fiind emisă la 26.09.2005, în culpă fiind pârâta care nu a respectat termenul de 60 de zile de la notificare.
Direcția Generală a Finanțelor Publice, în numele și pentru Ministerul Economiei și Finanțelor, a motivat apelul susținând că sentința este netemeinică și nelegală sub aspectul rezolvării capătului de cerere privind preluarea imobilului proprietatea autorului reclamanților. S-a arătat că titlul Statului există și este valabil, preluarea făcându-se cu respectarea Constituției și legilor în vigoare în momentul preluării.
Prin decizia civilă 103 din 19 martie 2009 Tribunalului Olts -au respins ambele apeluri.
Tribunalul a reținut că prima instanța a rezolvat cele două capete ale cererii introductive la instanță în conformitate cu prevederile speciale ale Legii 10/2001, termenul prevăzut de art. 45 al.5 din Legea 10/2001 fiind calculat de la data de la care reclamanții i-au notificat pe pârâți, respectiv 29 martie 2001.
S-a arătat că legiuitorul nu a făcut nicio distincție între imobilele spații de locuit și imobilele spații comerciale, așa cum pretind apelanții reclamanți, ci a stabilit un termen de prescripție special, prin derogare de la dispozițiile dreptului comun.
Apelul statului a fost considerat nefondat, atâta timp cât din actele depuse la fond rezultă că imobilul a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului 92/1950, iar din adresa nr. 77/A din 24.02.2005, rezultă faptul că și autorul acestuia, nu sunt cuprinși în listele anexă ale Decretului 92/1950, ceea ce duce la concluzia că imobilul nu era în proprietatea unei persoane ce aparținea unei categorii socio-profesionale ale cărei bunuri să fi fost supuse naționalizării.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, și C, precum și Statul Român.
În motivarea recursului declarat de reclamanți s-a descris pe larg situația juridică a imobilului și cererile formulate de reclamanți pentru restituirea acestuia și arătat că dispozițiile art. 46, actual art. 45 din legea 10/2001 au în vedere actele juridice de înstrăinare efectuate în temeiul legii 112/1995 sau cele efectuate în cadrul procesului de privatizare, ori imobilul în litigiu are destinația de spațiu comercial iar contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate în temeiul legii administrației publice locale, acțiunea în constatarea nulității lor fiind imprescriptibilă.
S-a susținut că art. 46 din legea 10/2001 nu include cazurile în care vânzarea se face cu fraudarea dispozițiilor legale, ori în speță Primăria C, în calitate de vânzător, a încălcat toate dispozițiile legale.
O altă teză susținută de recurenți a fost aceea că reclamanții nu au pierdut niciodată proprietatea bunului, potrivit art. 2 alin. 2 din legea 10/2001, însă își pot exercita acest drept doar după parcurgerea procedurii administrative cerută de lege.
Cu privire al prescripția specială de un an reglementată de legea 10/2001, s-a arătat că acest termen nu curge de la notificarea pârâților de către reclamanți, cum s-a reținut la fond, că instanțele aveau obligația să stabilească data nașterii dreptului la acțiune, însă nu s-a expus punctul de vedere al reclamanților cu privire la această dată.
Recurenții reclamanți au arătat că acțiunea pentru constatarea nulității vânzărilor nu are caracter accesoriu față de acțiunile pentru restituirea imobilului, întemeiate pe dispozițiile legii 10/2001, caz în care nu poate fi analizat modul în care s-au respectat termenele administrative din această lege și că este deschisă reclamanților calea acțiunii în revendicare de drept comun.
Statul Român, prin reprezentanții legali, a criticat soluția dată asupra cererii privind constatarea lipsei unui titlu valabil al statului asupra imobilului.
S-a arătat că instanțele nu au avut în vedere dispozițiile legale aplicabile la momentul preluării imobilului și faptul că au fost respectate condițiile de fond și de formă impuse de Decretul 92/1950. S-au invocat prevederile HG 20/1996, care defineau ca fiind preluate cu titlu acele imobile ce au fost trecute în proprietatea statului cu respectarea legilor în vigoare, inclusiv cele preluate prin naționalizare.
Întrucât pe parcursul judecării recursului a decedat recurentul reclamant, au fost introduși în cauză moștenitorii acestuia, a și -.
Recursul declarat re reclamanți nu este fondat, iar recursul declarat de Ministerul Finanțelor, ca reprezentant al statului, este fondat pentru următoarele considerente.
Reclamanții au invocat și au dovedit că sunt moștenitorii persoanelor fizice de la care a fost preluat, prin naționalizare, imobilul din C, B-dul -, nr. 28, cu privire la care au formulat notificare conform legii 10/2001, către primăria din localitate. Prin Dispoziția 3569 din 26.09.2005 s-a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor, reținându-se că imobilul, având mai multe spații comerciale, a fost înstrăinat pârâților în cursul anului 2000.
Contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate de Primăria C, în urma adoptării HCL 14 din 29.02.2000 și HCL 16 din 24.03.2000, în temeiul art. 84 din legea 60/1991, după organizarea unei licitații publice.
Art. 45 din legea 10/2001 (în numerotarea actuală a legii) a reglementat un regim juridic special cu privire la actele juridice de înstrăinare care au avut ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor legii de restituire, încheiate până la data în vigoare a actului normativ.
Caracterul special al acestui regim juridic a privit, pe de parte, motivele de constatare a nulității înstrăinărilor iar, pe de altă parte, termenul în care pot fi formulate aceste acțiuni. Instanța supremă s-a pronunțat în mod constant în sensul că acțiunea având ca obiect desființarea înstrăinărilor este de competența, în primă instanță, a judecătoriei, ca instanță cu plenitudine de competență, sau a tribunalului, după cum valoarea obiectului material al litigiului depășește sau nu suma de 500 000 lei, pentru că un astfel de demers judiciar nu are caracter accesoriu față de acțiunile întemeiate pe dispozițiile legii 10/2001 și care urmăresc acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul ce a făcut obiectul înstrăinării.
acțiunii este astfel privită din perspectiva dispoz. art. 17, și are în vedere numai sensul procesual civil al noțiunii, însă, din punct de vedere material, acțiunea pentru constatarea nulității înstrăinărilor se soluționează după normele impuse de art. 45 și 46 legea 10/2001, iar nu după normele dreptului comun.
Specialitatea normei juridice aplicabile este dată de includerea imobilelor ce au făcut obiectul vânzărilor în categoriile prevăzute de art. 1 și 2 din legea 10/2001.
În aceste condiții, este nefondată susținerea recurenților reclamanți că acțiunea a fost greșit calificată de instanțe și, în consecință, greșit aplicate normele prescripției speciale, cât timp reclamanții au solicitat constatarea nulității vânzării ce a privit un imobil preluat abuziv de stat și cu privire la care au demarat procedura de acordare a măsurilor reparatorii prevăzută de legea 10/2001.
Susținerea acestora referitoare la calitatea lor de proprietari în condițiile art. 2 alin 2 al legii 10/2001, text care a fost abrogat prin legea 1/2009, nu poate fi, astfel, primită, din întreaga reglementare a legii rezultând că restituirea în natură a unui imobil ce a fost vândut înainte de intrarea în vigoare a legii este condiționată de anularea vânzării.
Este nefondat și argumentul că textul art. 45 se referă doar la imobile ce au fost înstrăinate fie în procesul de privatizare, fie potrivit legii 112/1995, nu și vânzărilor de spații comerciale, deoarece legea specială reparatorie include toate categoriile de imobile ce au fost înstrăinate, fără a face o diferențiere cu privire la temeiul de drept al vânzării, așa încât unde legea nu distinge nu este permis nici celui ce o aplică să facă distincții. Este de observat că art. 45 alin 1 din legea 10/2001 se referă la toate imobilele ce fac obiectul legii iar alin 5 stabilește un termen de prescripție special indiferent de cauza de nulitate invocată, ceea ce justifică aplicarea textului la orice tip de vânzare, indiferent de destinația imobilului ce a făcut obiectul vânzării.
Nulitatea absolută a unui contract de vânzare cumpărare, constatată prin hotărâre judecătorească, are ca sancțiune de drept civil lipsirea actului juridic de efectele în vederea cărora a fost încheiat, din cauza nesocotirii dispozițiilor legale edictate pentru realizarea sa valabilă. Persoana îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii poate promova acțiune pentru constatarea nulității vânzării, atunci când pretinde restituirea imobilului în natură, însă eventuala nulitate este supusă cerinței ca aceasta să fie invocată în termenul de 18 luni prevăzut de legea 10/2001.
Potrivit art. 45 alin 5 din legea 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an și 6 luni de la data intrării în vigoare a legii. Legea 10/2001 a intrat în vigoare la 14 febr. 2001, iar termenul prevăzut de art. 45 alin 5, stabilit în forma inițială a legii la un an, a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin OUG 109/2001 și OUG 45/2001 și s-a împlinit la 14. aug 1002. Textul constituie o normă specială cu caracter imperativ, care prevalează asupra dispozițiilor de drept comun din materia prescripției extinctive.
Asupra constituționalității acestui text s-a pronunțat, prin mai multe decizii Curtea Constituțională, (decizia 428/2005, decizia 612/2005, decizia 78/2006, decizia 46/2006, nr. 296/2003, dec. 104/2007, nr. 115/2007), considerând că legiuitorul este îndreptățit să stabilească limitele exercitării dreptului de proprietate, în temeiul art. 44 alin 1 teza II și art. 136 alin 5 din Constituție, deoarece exercitarea unui drept de către titularul său trebuie să aibă loc într-un cadru stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene după expirarea cărora nu mai este posibilă valorificarea dreptului.
Curtea a reținut că instituția prescripției și termenele în raport de care aceasta își produce efecte nu pot fi considerate îngrădiri ale accesului liber la justiție, deoarece prin stabilirea lor se asigură un climat indispensabil exercitării în condiții optime a unui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele negative asupra stabilității și securității raporturilor juridice. Exercitarea dreptului la acțiune în termenul stabilit de lege nu îngrădește dreptul de acces la justiție, dată fiind și durata rezonabilă a termenului prelungit.
Termenul privind introducerea acțiunii pentru constatarea nulității actelor de înstrăinare prevăzut de art. 45 alin 5 din legea 10/2001 este un termen de prescripție, care poate fi supus întreruperii și suspendării, în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 13 și 16 din Decretul 167/1958. Nerespectarea termenului atrage decăderea din dreptul de a mai obține o cercetare pe fond asupra legalității actului juridic cărui desființare se cere pe calea nulității absolute.
Unul din motivele întreruperii prescripției prevăzut de decret este acela vizând introducerea unei cereri de chemare în judecată, însă formularea notificării nu poate fi asimilată unei cereri de chemare în judecată și nici cu celelalte motive legale de întrerupere a prescripției.
Reclamanții aveau posibilitatea ca, până la soluționarea notificării adresate unității deținătoare, să formuleze o acțiune prin care să solicite, în termenul legal, anularea înstrăinărilor, procedura de soluționare a notificării nefiind de natură să întrerupă termenul de prescripție. Reclamanții au cunoscut înainte de data de 14 aug. 2002 că imobilul a fost vândut, în acest sens fiind adresa Primăriei C, care a răspuns încă din anul 2001 autoarei reclamanților( ) că imobilul a fost înstrăinat societăților comerciale care-l ocupă în prezent precum și notificarea înaintată de autoare pârâților la 29 martie 2001.
Concluzia care se impune este aceea că instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a prev. art. 45 alin 5 din legea 10/2001 și au respins primul capăt al acțiunii ca fiind prescris, criticile aduse de reclamanți în recurs nefiind întemeiate, în sensul art. 304, astfel că recursul acestora urmează a fi respins.
Este fondat, însă, recursul pârâtului, care privește soluționarea cererii privind constatarea caracterului nelegal al preluării imobilului de către stat.
În sensul art. 1 și art. 2 din legea 10/2001 toate imobilele preluate de stat în perioada 1945- 1989 sunt considerate ca fiind preluate cu titlu abuziv, foștii proprietari având dreptul la măsuri reparatorii. Noțiunea de preluare abuzivă este una generică și include atât imobilele preluate fără titlu valabil, așa cum a fost definit prin modificările aduse legii 112/1995 și prin legea 213/1998, cât și preluările cu titlu valabil.
Persoanele îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii nu sunt obligate să formuleze separat acțiuni prin care să se constate caracterul nelegal al preluării sau lipsa unui titlu valabil al statului, pentru că valabilitatea titlului se analizează implicit de instanța de judecată investită cu plângerea formulată împotriva dispoziției de respingere a cererii de restituire în natură și are incidență doar în anumite cazuri particulare, prevăzute expres de legea 10/2001, cum este situația dipoz. Art. 45 alin 2 din lege.
Pentru imobilele ce au fost legal înstrăinate, legea stabilește ( art. 7, art. 9, art. 18, art. 20, art.29) că nu pot fi restituite în natură, iar legalitatea înstrăinării se constată numai în condițiile art. 45, așa cum a fost deja analizat. În ipoteza în care acțiunea în constatarea nulității vânzării nu mai poate fi promovată ( fiind respinsă ca prescris introdusă, cum este cazul în speță) distincția asupra valabilității sau nevalabilității titlului statului nu mai are relevanță.
O astfel de calificare a titlului de preluare nu prezintă importanță nici chiar dacă s-ar promova o acțiune în revendicare de drept comun, deoarece, potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în concursul dintre legea specială și dreptul comun prevalează dispozițiile legii 10/2001, care reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, iar pentru respectarea practicii instanței europene de contencios al drepturilor omului este necesar ca prin promovarea acțiunii în revendicare să nu se aducă atingere unor drepturi deja câștigate de terți, drepturi protejate de art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la CEDO.
Așadar, față de dispozițiile legii de restituire, după respingerea acțiunii pentru constatarea nulității vânzării imobilului, pentru reclamanți nu prezintă relevanță dacă statul a preluat imobilul cu sau fără respectarea dispozițiilor Decretului 92/1950, dacă foștii proprietari se încadrau în categoriile socio-profesionale prevăzute expres de art. I din decret, o acțiune pentru constatarea nevalabilității titlului statului fiind lipsită de interes.
Interesul reprezintă una din condițiile de exercițiu a acțiunii civile și constă în folosul practic, material, care este urmărit de reclamant și care poate fi valorificat după parcurgerea procedurii judiciare. Interesul trebuie să existe, să fie actual, direct și imediat iar în absența acestuia promovarea acțiunii este inutilă.
În speță, reclamanții nu justifică un interes și nu pot pretinde că un anumit drept ar putea fi câștigat după ce s-ar constata lipsa titlului valabil al statului asupra imobilului, caz în care cererea lor nu poate fi admisă.
Față de excepția analizată, devine inutil a se analiza pe fond criticile formulate de recurentul pârât, admiterea excepției făcând de prisos cercetarea fondului.
Se va constata că instanțele au admis o acțiune, fără a stabili dacă este admisibilă din perspectiva prevederilor legii 10/2001, cât timp obiectul material privea un imobil supus reglementărilor acestei legi, și fără a stabili dacă există interesul reclamanților în promovarea ei, făcând astfel o greșită aplicare a legii. Pentru aceste argumente, este fondat motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9, ceea ce impune admiterea recursului declarat de pârât și, potrivit art. 312 c, modificarea deciziei din apel, în sensul admiterii apelului acestei părți.
În temeiul art. 296 se va schimba sentința primei instanțe și se va respinge acțiunea în totalitate, capătul de cerere privind constatarea nulității vânzărilor fiind respins de la fond ca prescris, iar cel de al doilea capăt de acțiune fiind respins ca lipsit de interes.
Se vor menține restul dispozițiilor deciziei din apel privind soluționarea apelului declarat de reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE O împotriva deciziei civile nr. 103 din 19 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Olt în dosar nr-, în contradictoriu cu recurenții reclamanți, C, recurenții reclamanți moștenitori a și - și pârâții CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI C, B G, G C, și intervenientul .
Modifică decizia civilă nr. 103 din 19 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Olt în dosar nr-.
Admite apelul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE O împotriva sentinței civile nr. 4755 din 18 2008, pronunțată de Judecătoria Caracal în dosar nr-.
Schimbă sentința civilă nr. 4755 din 18 2008, pronunțată de Judecătoria Caracal în dosar nr- și respinge acțiunea formulată de reclamanți sub ambele capete de cerere.
Menține dispozițiile deciziei privind respingerea apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 4755 din 18 2008, pronunțată de Judecătoria Caracal în dosar nr-.
Respinge recursul declarat de recurenții reclamanți, C, recurenții reclamanți moștenitori a și - împotriva aceleiași decizii.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 16 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Red./tehnored.GI
2ex/2.12.2009
,
Președinte:Gabriela IonescuJudecători:Gabriela Ionescu, Tania Țăpurin, Costel Drăguț
