Anulare act. Decizia 1393/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1147/209)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1393
Ședința publică de la 26.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 3: Fănica Pena
GREFIER - - -
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta - reclamantă -, împotriva deciziei civile nr.68/31.01.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți SC "" SA, SC " " SRL, PRIMĂRIA COMUNEI - județul G, MINISTERUL AGRICULTURII, PĂDURILOR, APELOR ȘI MEDIULUI, AUTORITATEA PENTRU PRIVATIZARE ȘI ADMINISTRAREA PARTICIPAȚIILOR STATULUI, în prezent, AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI.
Obiectul cauzei - nulitate contract vânzare - cumpărare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta - reclamantă -, prin d-nii avocați, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/15.10.2008, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (fila 19 dosar ÎCCJ) și -, în baza împuternicirii avocațiale nr.58750/22.06.2009, emisă de Baroul București - Cabinet de Avocatură " " (fila 12), avocat, în calitate de reprezentant al intimatei - pârâte SC "" SA, în baza împuternicirii avocațiale nr. 69117, emisă de Baroul București - Cabinet de Avocatură " și Asociații" (fila 14), avocat, în calitate de reprezentant al intimatei - pârâte SC " " SRL, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (fila 13), lipsind intimații - pârâți PRIMĂRIA COMUNEI, MINISTERUL AGRICULTURII, PĂDURILOR, APELOR ȘI MEDIULUI, AUTORITATEA PENTRU PRIVATIZARE ȘI ADMINISTRAREA PARTICIPAȚIILOR STATULUI, în prezent, AUTORITATEA PENTRU VALOIRIFICAREA ACTIVELOR STATULUI.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prin serviciul registratură, la data de 20.10.2009, intimata - pârâtă SC " SRL" a depus un set de înscrisuri, în patru exemplare.
Reprezentanții părților susțin că nu au cereri de formulat, probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat, Curtea constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul asupra excepției lipsei de interes invocate de intimata - pârâtă SC "" SA și în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Intimata - pârâtă SC"" SA, prin avocat, solicită admiterea excepției lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare - cumpărare nr. 379/1999, având o suprafață de teren 11.171,74 mp.
Moștenitorii Constanței au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr.18/1991, pentru întreaga suprafață de 50 ha. de teren, situat în satul Palanca, comuna -, județul G, deși din avizul nr. 274/1949, eliberat de Comisia Centrală de Reformă, C, avea doar circa 31 ha. suprafață reținută corect și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în acest sens există adresă eliberată de Primăria comunei -, din care rezultă că au fost reconstituite 32,36 ha.
Prin hotărârea nr.175/2007, a fost respinsă cererea privind restituirea terenului în suprafață de 50 ha. din comuna, motiv pentru care a fost formulată contestație și, în consecință, în urma admiterii contestației, s-a suplimentat anexa nr.30 conform HG nr.890/2005, cu suprafața de 19,46 ha și ulterior, Comisia Județeană a rectificat în parte, hotărârea, reducând suprafața de la 32 ha. la 30 ha.
În 05.10.2006, a fost eliberat titlu de proprietate nr.- pentru suprafața de 50 ha. pe numele, C - și -, iar ulterior, acestea au vândut întreaga suprafață de teren, lui, care la rândul lui, a vândut o parte din teren unei societăți.
Consideră că față de această situație, se poate reține lipsa de interes, întrucât interesul trebuie să fie născut și actual și întrucât dreptul de proprietate a fost reconstituit, nu mai există interes născut și actual, ci este doar o îmbogățire fără justă cauză.
Mai solicită a se reține și reaua credință a recurentei, întrucât în dosarul nr. 41206/2004, aflat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a și pentru Cauze cu Minori și de Familie, instanța a pus în vedere recurentei să depună la dosarul cauzei, toate titlurile de proprietate privind terenul reconstituit în baza Legii nr.18/1991, recurenta comunicând că nu înțelege să se conformeze acestor dispoziții, prin raportare la obiectul și cauza dedusă judecății.
Susține că în contractul de vânzare - cumpărare sunt menționați, C - și -, iar în dosarul Tribunalului Giurgiu (fila 108) a fost depus contractul de vânzare - cumpărare de drepturi succesorale încheiat de și C -, prin care acestea vând lui - toate drepturile de proprietate asupra terenului în cauză.
Recurenta - pârâtă -, prin avocat, solicită respingerea excepției având în vedere următoarele considerente:
Actul de tranzacțiune încheiat în anul 1932, de către autorul recurentei, a determinat primirea în proprietate a Palanca, cu ograda din comuna - de 2 ha, terenul din comuna - 28 ha și terenul inundabil. Aceste terenuri, cu excepția conacului sunt terenuri extravilane și nu formează obiectul prezentei cauze. Obiectul cauzei îl constituie cele două contracte de vânzare - cumpărare, privind conacul și zona aferentă, ca atare, faptul că s-a reconstituit dreptul de proprietate pe teren, astfel cum se menționează în hotărârea 115/2006 în anexa B, nu poate determina susținerea că terenul aferent Palanca este teren arabil; este vorba de terenul intravilan.
Intimata SC " " SRL, prin avocat, solicită admiterea excepției lipsei de interes, întrucât se tinde la valorificarea aceluiași drept de proprietate deja obținut în procedura de fond funciar, procedură finalizată prin eliberarea titlului de proprietate.
Recurenta - pârâtă, prin avocat, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei civile nr.68 din data de 31.01.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă și pe fond admiterea apelului, față de următoarele argumente:
Prioritar, se referă la aplicabilitatea dispozițiilor art.315 din Codul d e procedură civilă conform cărora, dezlegările date problemelor de drept de instanța de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În această cauză, nu există o asemenea obligație, doctrina și jurisprudența actuală a instanței supreme și altor Curți de Apel, este în sensul că nu există o asemenea obligație pentru judecătorii din alt ciclu procesual.
În aceste condiții având în vedere că dispozițiile art. 315 din Codul d e procedură civilă, prevăd că "hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării altor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", în prezenta cauză, nu este vorba de judecători ai fondului, judecătorii unui nou recurs pot da o altă dezlegare problemelor de drept, ceea ce înseamnă că hotărârea anterioară rămâne lipsită de efecte juridice
Contractele de vânzare - cumpărare cu privire la terenul aferent Palanca și clădirea propriu zisă, au fost încheiate cu rea credință de către SC "" SA și SC " " SRL.
În ceea ce privește reaua credință a SC "" SA, arată că aceasta nu a făcut dovada că ar fi acționat în achiziționarea imobilului cu bună - credință, câtă vreme la Primăria comunei -, din anul 1998, era depusă notificarea cu privire la dobândirea dreptului de proprietate al recurentei asupra acestui imobil.
Susține că din actele depuse în ședința publică de azi, rezultă că Statul Român este și în prezent acționar majoritar a SC "" SA și avea cunoștință de faptul că imobilul era revendicat de adevărații proprietari și ca atare imobilul trebuia restituit adevăraților proprietari; cheltuieli de judecată urmează a le solicita pe cale separată
Intimata - pârâtă SC"" SA, prin avocat, solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat, având în vedere următoarele considerente:
Arată că în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate, eliberat de Ministerul Agriculturii, societatea pe care o reprezintă a avut în proprietate cele două imobile în cauză, în baza procesului - verbal nr.308/1999.
Solicită a se reține buna credință la momentul încheierii contractelor, nefiind înștiințați de existența unei cereri de restituire privind terenul de 11.171,74 mp. și construcțiile aferente. Aprecierile recurentei în ceea ce privește reaua credință, reprezintă afirmații fără acoperire, iar potrivit dispozițiilor art.1899 Cod Civil, prezumția bunei credințe nu a fost răsturnată.
Intimata SC " " SRL, prin avocat, solicită respingerea recursului.
În opina sa, recurenta urmărește valorificarea aceluiași drept de proprietate asupra terenului ce a aparținut defunctei C și pentru care a fost reconstituit dreptul în baza legilor fondului funciar și a Legii nr.10/2001.
Primăria comunei - a comunicat recurentei răspuns la notificările formulate, că unitatea deținătoare a construcțiilor - teren este SC "" SA.
Criticile invocate de recurentă nu pot fi reținute, întrucât prin decizia civilă nr.5945/2005, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual, s-a reținut aspectul bunei credințe la momentul încheierii contractelor, sens în care invocă dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001; solicită cheltuieli de judecată, depune chitanța nr. -/09.10.2009, onorariu avocat.
În replică, avocatul -, în calitate de reprezentant al recurentei - pârâte, susține că vânzarea s-a făcut fără existența avizului către SC " " SRL, care era obligatoriu în cauză.
CURTEA
Asupra recursului din prezenta cauză:
Examinând actele și lucrările cauzei, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 16.08.2002, reclamantele, și C au chemat în judecată pe pârâții SA, SC SRL, Primăria Comunei -, Ministerul Agriculturii și Alimentației, Autoritatea Pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, pentru ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să declare nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 379 din 2.12.1999 încheiat între SA în calitate de vânzător și în calitate de cumpărător, având ca obiect terenul intravilan în suprafață de 11.171,74. situat în Satul Palanca, Comuna, Jud. G, nulitate care să opereze în limita unei suprafețe de 2,4 ha; să declare nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 307/125/01.06.1999 încheiat între SC SA în calitate de vânzător și SC SRL în calitate de cumpărător, având ca obiect construcția existentă pe terenul menționat anterior; să dispună repunerea părților în situația anterioară acestor contracte cu consecința revenirii imobilului în detenția SA; să dispună obligarea SC SA să restituie în natură imobilul către reclamante prin dispoziție motivată și radierea din Cartea Funciară a înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei SC SRL cu privire la imobilul menționat.
La data de 26.09.2002, s-a depus la dosar contractul de vânzarecumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. 3159/27.08.2002 de, în baza căruia calitatea de reclamantă în cauza de față a dobândit-o doar.
Prin încheierea din 28.11.2002, instanța a respins excepția de necompetență materială a secției civile a Tribunalului Giurgiu, ridicată de pârâtul Ministerul Agriculturii Alimentației și Pădurilor, excepția de inadmisibilitate a acțiunii ridicată de pârâta SC SRL și excepția de prescripție a dreptului la acțiune ridicată de pârâta APAPS. Prin aceeași încheiere, instanțe a admis excepția lipsei calității procesuale pasive ridicată de APAPS și MAAP în ceea ce privește capetele de cerere privind nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare, constatând că aceste pârâte nu sunt proprietare sau deținătoare ale imobilului revendicat și nici nu au fost părți în contractele a căror nulitate se invocă.
Prin sentința civilă nr. 24/20.03.2003, Tribunalul Giurgiua respins ca neîntemeiată, acțiunea.
Pentru a hotărî în acest fel, instanța a reținut în esență, că imobilul în a fost preluat de stat cu titlu, în baza Decretului 83/1949, iar cele două contract de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu bună-credință și cu respectare legilor în vigoare la data încheierii lor. A apreciat instanța că buna-credință a părților contractante, pârâtele SC SA și SC SRL, a înlăturat conform art. 46 din Legea nr.10/2001, aplicarea sancțiunii nulității absolute, contractelor.
Fiind o societate cu răspundere limitată, pârâta SC SRL nu este unitate deținătoare în sensul art. 20 din Legea nr.10/2001 și nu poate fi obligată la restituire în baza acestei legi.
Împotriva sentinței, a declarat apel reclamanta care a apreciat că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea art.1, art.2, art.9, art.20, art.46 al.2 din Legea nr.10/2001 raportată la art. 41 din Constituția României, art.480, art. 481, art. 948, art. 968 Cod Civil, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art.1 din Protocolul 1 al Convenției Europeană a Drepturilor Omului și netemeinică prin neanalizarea corectă și coroborată a probelor administrate.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta a arătat că instanța de fond ar fi trebuit să aprecieze că statul nu a avut titlu valabil pentru imobilul în litigiu, deoarece Decretul 83/1949 emis de Ministerul Agriculturii pentru completarea unor dispoziții din Legea nr.187/1945 era în contradicție cu art. 8 din Constituția din 1948. De asemenea, instanța de fond a reținut în mod greșit buna-credință a părților contractante la înstrăinarea imobilului, ignorând faptul că reclamantele au făcut demersuri repetate în temeiul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr.169/1997 încă din data de 5.01.1998, la Primăria comunei Palanca, cereri rămase nesoluționate până la apariția Legii 10/2001. În privința cumpărătorului, apelanta arată că acesta a cumpărat un bun despre care știa sau trebuia să știe că a fost preluat abuziv de statul comunist, iar aprecierea instanței potrivit căreia cumpărătorul nu a avut nici un dubiu asupra dreptului de proprietate al transmițătorului este susceptibil de critică cu atât mai mult cu cât însuși vânzătorul știa că îi lipsește calitatea de proprietar. În aceste condiții, ignoranța sau lipsa de diligență a cumpărătorului nu echivalează cu buna-credință.
Intimata pârâtă SC SRL a solicitat prin întâmpinarea depusă, respingerea apelului ca nefondat, deoarece imobilul a fost preluat de stat cu titlu, iar cumpărătorul a fost de bună credință. A fost reiterată prin întâmpinare excepția inadmisibilității acțiunii, respinsă de instanța de fond prin încheierea din 28.11.2002.
Intimata APAPS a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelată. Intimata a formulat ca excepție lipsa calității sale procesuale însă această excepție a fost admisă de instanța de fond prin încheierea din 28.11.2002. Și această intimată a reiterat excepția inadmisibilității acțiunii.
Deși aceste două excepții au puse în discuția părților cu ocazia dezbaterilor, Curtea a constatat că nu este legal investită pentru a relua judecata asupra inadmisibilității cererii și asupra calității procesuale pasive a intimatei pârâte APAPS, deoarece prin încheierea de ședință din 28.11.2002, instanța de fond a soluționat aceste excepții fără ca părțile interesate să declare apel împotriva acesteia. Este adevărat că excepțiile de ordine publică pot fi invocate oricând în timpul judecății, însă în situația în care au făcut obiectul analizei la prima instanță, o eventuală nemulțumire legată de modul de soluționare acestora, trebuia valorificată prin formularea de critici în calea de atac declanșată împotriva sentinței și a încheierilor premergătoare, conform art. 2 Cod procedură civilă.
Interpretând per a contrario dispoziția cuprinsă în alineatul 3 al art.282 Cod procedură civilă, se ajunge la concluzia că nedeclarând apel împotriva sentinței, intimatele au achiesat la măsurile dispuse și la dezlegarea dată problemei, de către instanța de fond pe parcursul judecății prin încheierile premergătoare.
În apel, a fost administrată proba cu înscrisuri la solicitarea apelantei.
Analizând sentința apelată în raport de criticile formulate de apelantă și probele administrate în ambele faze procesuale, Curtea a constatat inițial, prin decizia civilă nr. 1150/8.06.2004 a Curții de APEL BUCUREȘTI, Secția a IV-a Civilă, că apelul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că imobilul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr.83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr.187/1945, ceea ce înseamnă că preluarea s-a făcut cu titlu.
Cu privire la valabilitatea titlului, trebuie menționat faptul că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate se invocă: la 1.06.1999, respectiv 2.12.1999 - reclamanta nu obținuse o hotărâre judecătorească în temeiul art.6 din Legea nr. 213/1998 care să constate nevalabilitatea titlului statului. Chiar dacă în cadrul acțiunii de fată, s-ar reține că titlul statului nu a fost unul valabil, fiind contrar Constituției din 1948 care prevedea n art.8, cu titlu de principiu, că proprietatea particulară este recunoscută și garantată prin lege, precum și pentru faptul că preluarea s-a făcut fără plata vreunei despăgubiri, consecințele acesteia asupra cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare n litigiu nu ar fi diferite de cele reținute de instanța de fond. Art. 46 din Legea nr.10/2001 statuează că sunt valabile actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. Din acest punct de vedere, s-a reținut corect respectarea dispozițiilor G nr.88/1997 și a actelor normative care i-au urmat, iar în ceea ce privește principiile generale de drept privind necesitatea ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut, așa cum arătam anterior la momentul vânzării, exista aparența, invincibilă în lipsa unei hotărâri care să constate nevalabilitatea titlului statului, că SC SA a devenit n mod corect proprietar al imobilului în baza Legii nr.15/1990 și prin urmare și pârâta SC SRL a dobândit de la un proprietar. Nu are relevanță faptul că la acest moment, se apreciază titlul statului ca nefiind unul valabil, câtă vreme cauzele de nulitate se raportează la momentul încheierii actului juridic. Însuși legiuitorul în aplicarea acestui principiu a prevăzut în al.2 al art. 46 din Legea nr.10/2001 că sancțiunea nulității este înlăturată dacă actul a fost încheiat cu bună-credință.
Așa cum a reținut instanța de fond, părțile contractante au fost de bună credință deoarece nu au putut lua cunoștință de demersurile întreprinse de reclamantă pentru redobândirea imobilului câtă vreme manifestările exterioare ale acestei intenții priveau procedura reglementată de Legea18/1991, la care pârâtele (părți în contracte) nu aveau acces, nefiind implicate, conform legii, în această procedură.
Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.5945/6 iulie 2005, casat decizia menționată, în urma recursului reclamantei și a trimis cauza spre rejudecare, reținând în mod irevocabil, faptul că imobilul reclamantei, a fost preluat fără titlu valabil, de către stat, faptul că în cauză sunt incidente prevederile art. 46 al. 2 din Legea 10/2001, precum și faptul că ambele părți contractante au fost de bună-credință la încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare. Casarea s-a impus ca urmare a necesității realizării unei expertize care să identifice în teren, obiectul vânzării.
Astfel, s-a considerat în aprecierea motivului 2 de recurs, că deși s-a solicitat administrarea probei cu expertiză topografică care să înlăture "neconcordanțele dintre suprafața indicată în contractul de vânzare - cumpărare, 87,62 și suprafața menționată de de 244. această cerere a fost respinsă".
Se arată în considerentele deciziei de casare, că "numai după identificarea terenului și construcției, instanța putea să se pronunțe asupra nulității parțiale a contractelor de vânzare - cumpărare, în sensul a se verifica în teren obiectul vânzării".
În ce privește valabilitatea contractului, s-a arătat că "imobilele au fost preluate de stat fără titlu".
Pe cale de consecință, s-a menționat, în cauză sunt incidente prevederile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 potrivit cărora "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare având ca obiect, imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună - credință".
Instanța supremă a constatat în acest sens, arătând expres, că "ambele părți contractante,atât vânzătorul cât și cumpărătorul au fost de bună-credință în momentul încheierii celor două contracte de vânzare - cumpărare", ceea ce conduce la concluzia firească că nu pot fi considerate nule.
După casare, în cadrul dosarului reînregistrat pe rolul Curții, sub nr. 41206/2004, s-a administrat proba cu expertiză topo, care a identificat terenul în suprafață de 11.171,64. împrejmuit și cu expertiză tehnică imobiliară care în mare, a identificat construcțiile individualizate în contractul a cărui nulitate se cere.
Examinând apelul declarat de apelantul - reclamant împotriva sentinței civile nr.24/20.03.2003 a Tribunalului Giurgiu - în limitele și îndrumările obligatorii ale deciziei de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Curtea, în rejudecarea apelului, a reținut următoarele:
Contractele de vânzare - cumpărare a terenului de 11.171.74 și a construcțiilor aflate pe el, intervenite între părțile menționate mai sus, au fost încheiate cu bună-credință și deci nu se poate constata nulitatea lor, astfel cum s-a solicitat prin acțiune.
În cauză, concluziile rapoartelor de expertiză au identificat terenul și construcțiile - deși aceste constatări nu sunt utile față de valabilitatea contractelor.
Obiectul acțiunii constă în discutarea nulității parțiale a contractului de vânzare - cumpărare a terenului, în limitele a 2,4 ha din cei 11.171,74. - or vânzarea întregii suprafețe a fost făcută cu respectarea în totul a legii, după cum se stipulează în decizia de casare.
Constatările și îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, sunt obligatorii pentru instanța de casare.
Raționamentul este similar și în ce privește cel de-al doilea contract care se referă la construcțiile care se află pe cele 2,4 ha menționate mai sus.
Așadar, apelul a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 68/31.01.2008 a Curții de APEL BUCUREȘTI, Secția a IV-a Civilă,
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, reclamanta a promovat recurs, criticând-o sub aspectul nelegalității, ca urmare a faptului că a fost pronunțată fără temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, conform art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
Astfel, a arătat că hotărârea încalcă prevederile art. 46 al. 2 din Legea 10/2001 raportat la art. 44 din Constituția României, art. 480, 481, 948, 966 și 968 Cod Civil, precum și ale art. 1 Protocolul I la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
A arătat că, deși în cauză, s-a făcut aplicarea art. 46 al. 2 din Legea 10/2001, totuși s-a ignorat total, prevederile art. 948 (cauza licită), 966 (obligație fondată pe cauză nelicită) din Codul Civil. Cauza nelicită este reprezentată de reaua-credință a părților contractante, respectiv faptul că aveau sau puteau avea cunoștință de faptul că dreptul de proprietate al vânzătorului (Statul Român, prin societatea SA, societate cu capital 100% de stat) era contestat chiar de către adevărații proprietari, la momentul încheierii actelor de înstrăinare.
Or, condiția prevăzută de art. 46 alin. 2 din Legea 10/2001 (temei legal al acțiunii în anularea contractelor de vânzare-cumpărare și reținut ca atare de către Curtea de APEL BUCUREȘTI ), pentru a se putea reține nulitatea absolută a acestor contracte, este aceea ca actele să nu fi fost încheiate de către părți cu bună-credință.
Recurenta consideră că actele de înstrăinare a căror anulare o solicită, au fost încheiate cu fraudarea intereselor adevăraților proprietari.
Pentru ca actul juridic de înstrăinare să nu fie lovit de nulitate absolută, trebuie ca ambele părți contractante, adică atât vânzătorul cât și cumpărătorul, să fi fost de bună-credință în momentul încheierii actului, condiție pe care o reține și doctrina în materie ( și în Revista Dreptul nr. 7/2002):
"Pentru ca un astfel de act juridic bilateral, în ansamblul său, să fie considerat ca fiind încheiat cu bună-credință, este absolut necesar ca buna-credință să caracterizeze atât atitudinea psihica a înstrăinătorului, cât și atitudinea psihică a dobânditorului".
Mai mult, în condițiile în care formularea art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 nu permite o distincție între buna-credință a cumpărătorului sau buna credință a vânzătorului (proprietar aparent), aplicând principiul din dreptul Rubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă),desființarea contractului de vânzare-cumpărare se impune ori de câte ori doar una din părți este de rea-credință.
Or, în cazul de față, n mod greșit instanța de apel a reținut că părțile contractante au fost de bună-credință, pentru următoarele considerente:
Reaua-credință a vânzătorului
Recurenta consideră că, atât timp cât vânzătorul imobilului este o societate de stat, iar statul român fusese notificat de către reclamantă cu privire la dreptul său de proprietate asupra imobilului, încă din ianuarie 1998 (notificare înregistrată la Primăria Palanca cu nr. 9/06.01.1998, depusă la dosar), deci cu mult înainte de încheierea celor două contracte de vânzare - cumpărare, nu se poate retine buna-credință a vânzătorului.
Mai arată că, în pofida faptului că nu există identitate între entitățile implicate, respectiv Primăria Palanca (entitatea notificată) și (deținătorul pachetului de acțiuni al societății SA), nu se poate ignora faptul că ambele sunt reprezentante ale Statului Român, confiscând fără titlu imobilele revendicate care fac obiectul contractelor a căror anulare o solicită recurenta. Mai mult, Legea 18/1991, modificată și completată de Legea 169/1997, prevede în art. 9 alin. 3, că "cererea se depune la primăria localității sau, după caz, la primăriile localităților în raza cărora se află terenul pentru care urmează să se reconstituie dreptul de proprietate, personal sau prin poștă, cu confirmare de primire, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, sub sancțiunea decăderii".
Era deci obligația Primăriei Palanca să informeze societatea cu privire la faptul că imobilul în discuție era un bun (sau cel puțin să fi precizat la momentul respectiv care era persoana juridică care trebuia notificată), iar faptul că o astfel de informare nu s-a realizat, nu îi este în nici un fel imputabilă recurentei și, prin urmare, nu trebuie să afecteze în vreun fel, dreptul său de proprietate.
Mai mult, era de notorietate faptul că în satul Palanca exista un singur, cel care a aparținut lui și care a fost confiscat în mod abuziv de regimul comunist.
În concluzie, este evident că vânzătorul acestui imobil, respectiv societatea SA, știa sau trebuia să știe că imobilul fusese revendicat de foștii proprietari, ceea ce atrage, conform art. 46, alin. 2, din Legea 10/2001,nulitatea absolută a contractelor de înstrăinare a respectivului imobil (teren și construcție).
Reaua-credință a cumpărătorului
În privința cumpărătorului, acesta a cumpărat un bun despre care știa sau trebuia să știe că a fost preluat abuziv de statul comunist și că imobilul făcea obiectul unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, înaintate de către adevărații proprietari.
Considerentul că "cumpărătorul nu a avut nici un dubiu asupra dreptului de proprietate al transmițătorului", este cu totul abuziv.
În primul rând, buna-credință este cerută în momentul încheierii actului juridic. Pentru a afirma că o persoană este de bună-credință, trebuie să fie îndeplinite toate condițiile necesare acestei stări în chiar momentul exprimării consimțământului.
Dintre aceste condiții, cel puțin una presupune și o activitate cu o anumită anterioritate în timp față de momentul propriu-zis al vânzării-cumpărării, adică diligența, obligația de a se informa asupra termenilor contractuali și asupra situației de fapt reale.
sau lipsa de diligență a cumpărătorului nu echivalează cu buna-credință. Practic, prin condiția diligenței cumpărătorului la încheierea contractului, orice dubiu asupra calității de proprietar a vânzătorului este în mod inevitabil, generator de rea-credință.
În acest sens, recurenta învederează că, anterior încheierii actelor de înstrăinare, societatea SRL a deținut calitatea de chiriaș al imobilului, în baza contractului de închiriere nr. 29/15.01.1999, contract semnat posterior notificării de revendicare a imobilului.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nr. M 07 1477 fost emis la data de 10.09.1999 în favoarea Societății SA.
Mai mult, înscrierea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea societății SA a fost realizată prin încheierea nr. 274/4.11.1999 a Judecătoriei Bolintin Vale.
Primul act de înstrăinare, contract de vânzare-cumpărare nr. 307, fost încheiat între SA și SRL la data de 1.06.1999, deci înaintea emiterii Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate și a înscrierii imobilului în Cartea Funciară. Faptul că obiectul contractului 307 este reprezentat de construcții și platforme betonate, în timp ce Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate privea terenul pe care sunt amplasate construcțiile, nu are nici o relevanță, întrucât construcțiile respective nu reprezintă decât active ale societății, active aferente terenului care au fost achiziționate ca atare de către cumpărător și în strânsă legătură cu terenul pe care sunt amplasate. De altfel, prin contractul nr.307/1.06.1999 s-a stabilit și un drept de preempțiune în favoarea cumpărătorului cu privire la terenul pe care sunt amplasate construcțiile.
Ceea ce are în schimb relevanță în cazul de față este atitudinea cumpărătorului SRL față de situația juridică reală a imobilelor. Astfel, în condițiile în care vânzătorul nu avea confirmat dreptul de proprietate asupra terenului (certificatul de atestare nu fusese încă emis), în condițiile în care terenul nu era încă înscris în Cartea Funciară, este greu de crezut că cumpărătorul nu a întreprins demersuri de verificare a situației juridice reală a imobilelor. Chiar și în cazul în care atari demersuri nu au fost efectiv întreprinse de către cumpărător, acesta putea și trebuia să le întreprindă.
Contestarea titlului statului de către adevărații proprietari ai imobilului, rezultând din cererea de restituire în natură formulată în temeiul Legii nr. 18/1991, completată și modificată de Legea nr.169/1997, putea fi cunoscută la momentul contractării, cu minime diligențe, de cumpărătoare, lucru ce exclude buna sa credință la încheierea contractului.
Anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, recurenta a formulat cerere în vederea restituirii în natură a imobilului în litigiu (adresată Primăriei Palanca).
Verificarea faptului dacă imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire, formulată în temeiul Legii nr. 18/1991, completată și modificată de Legea nr. 169/1997, s-ar fi înscris în cadrul minimelor diligențe pe care cumpărătorul trebuia să le facă înainte de încheierea actului de dobândire, pentru că numai astfel buna sa credință, întemeiată pe eroarea comună și invincibilă asupra calității de proprietar a vânzătorului, este lipsită de orice culpă sau îndoială, cu consecința salvării actului de la nulitate.
Legea ocrotește buna credință înțeleasă ca atitudine a aceluia care a făcut demersuri pentru a afla care este situația juridica a bunului; doar o astfel de conduită poate duce la recunoașterea valabilității actului încheiat cu un neproprietar.
În speță, este exclusă buna credință a cumpărătoarei, care, cu minime diligențe, putea să afle că titlul statului a fost contestat prin demersurile făcute de adevărații proprietari în temeiul Legii nr. 18/1991, completată și modificată de Legea 169/1997.
Un alt aspect care relevă reaua-credință a cumpărătorului, este reprezentat de obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.307/01.06.1999. Astfel, în acest contract figurează o construcție (sediu de firmă) în suprafață de 87 mp. În schimb, în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, conacul figurează cu suprafața de 244 mp. Prin urmare, cumpărătorul a cunoscut de la bun început faptul că nu a contractat conacul, diferența de suprafață fiind mult prea mare, ci a contractat o altă clădire, probabil cea care a fost edificată în locul în care acum se află o platformă betonată de aproximativ 70 mp, așa cum reiese din expertiza topo și de construcții instrumentată în fața instanței de apel.
Recurenta-reclamantă Adreia a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile nr.68/31.01.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct.9 și urm. Cod procedură civilă, art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 raportat la art.44 din Constituția României, art.480, 481, 948, 968 Cod civil, art.6 din Legea nr. 213/1998, art.1 din Protocolul 1 Adițional la CEDO.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, potrivit art.50 din Legea 10/2001.
ntimații Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și SC SRL au depus întâmpinare, potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, solicitând respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că prin decizia de casare a instanței supreme, s-a reținut buna-credință a părților contractante și având în vedere că prin titlul de proprietate -/2006, s-a reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei, inclusiv pentru suprafața de teren care reprezintă obiectul material al contractelor de vânzare-cumpărare.
Dosarul a fost trimis Curții de APEL BUCUREȘTI, prin decizia civilă nr. 4309/31.03.2009, apreciindu-se că, în raport de valoarea imobilului obiect material al celor două contracte de vânzare-cumpărare, competența materială de soluționare a recursului, aparține Curții.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, conform art.308 alin.2 Cod procedură civilă: adresele 1380/2009, 1969/2006, 4279/2009, 4389/2009, 4489/2009 ale Primăriei comunei -, jud. G, titlul de proprietate -/2006, cereri de reconstituire a dreptului de proprietate din noiembrie 2005, hotărârile 20, 175/2006 ale Comisiei comunei, contestație, hotărârile 1549, 1115, 1689/2006 ale Comisiei Județene G, tabele nominale, referat, dovadă trimitere, adresa 86/2005, protocoale de predare-preluare, confirmări de primire, împuterniciri avocațiale, ordonanță de adjudecare 4840, act de tranzacție, proces-verbal, testamente, inventar, certificat, acte de stare civilă, certificate de moștenitor, contract de vânzare-cumpărare drepturi succesorale, declarații, extras de carte funciară, relații furnizate de Oficiul Registrului Comerțului, extras din registrul de stare civilă, act de notorietate, contracte de vânzare-cumpărare nr. 1789/31.10.2006 și 940/27.04.2007, depunându-se și opinii doctrinare.
Curtea de APEL BUCUREȘTI s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Soluționând cu prioritate, conform art.137 Cod procedură civilă, excepția de fond, peremptorie și absolută, a lipsei de interes în promovarea acțiunii, Curtea constată ca și observație cu caracter preliminar, faptul că interesul este una dintre cerințele necesare pentru existența dreptului la acțiune. Altfel spus, interesul, alături de alte condiții predeterminate, conferă calitatea de parte. Cerința interesului răspunde unei maxime celebre - " dintrt, daction".
Deși Codul nostru de procedură civilă nu definește această condiție de exercițiu a acțiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes, se înțelege folosul practic imediat pe care-l are o parte, pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare. Exercițiul acțiunii în justiție cere așadar, o justificare deosebită, prin impunerea condiției interesului, urmărindu-se nu numai evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, pur vexatorii, dar în același timp "menajarea timpului magistraților și a finanțelor statului", astfel încât rolul instanțelor să nu fie încărcat cu astfel de pricini.
impusă reclamantului de a justifica un interes pentru a avea dreptul să desfășoare o activitate jurisdicțională, creează în același timp un avantaj pentru judecător: el nu se pronunță asupra fondului unei cereri, câtă vreme nu se justifică un scop în promovarea ei.
Pe de altă parte, condiția interesului este necesară nu numai la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Această cerință trebuie să fie îndeplinită ori de câte ori pe parcursul procesului, oricare dintre participanții la judecată apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii.
-l, interesul este material, patrimonial (atunci când se urmărește restituirea unui împrumut, plata unei datorii, revendicarea unui bun) sau moral (atunci când se urmărește un scop nepatrimonial, ca de exemplu, în cazul punerii sub interdicție, măsură de natură să îl apere atât pe cel pus sub interdicție, cât și pe terții cu care ar putea încheia diferite acte juridice).
Pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții:
1. să fie legitim, corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale.
Interesul este legitim atunci când se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv, a unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut.
Exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, deci împotriva scopului său recunoscut de lege, constituie un abuz de drept care trebuie sancționat (art.723 al.2 Cod procedură civilă).
2. să fie personal și direct, adică folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să aparțină celui care recurge la acțiune. Reclamantul trebuie să justifice în persoana sa, nu și a pârâtului, interesul de a promova acțiunea civilă.
Cu alte cuvinte, această cerință exprimă ideea că, în principiu, nu este îngăduit unei anumite persoane să apere interesul altei persoane și deci, nici interesul colectiv. În mod obișnuit, apărarea colectivității este recunoscută unor organe ale statului - Ministerul Public, sau unor organisme de specialitate - asociațiile pentru protecția consumatorilor, sindicatele etc.
Această condiție este îndeplinită și atunci când acțiunea nu este promovată de titularul dreptului, ci de persoane sau organe cărora legiuitorul le-a recunoscut legitimare procesuală activă.
Cerința ca interesul să fie personal celui care acționează, reprezintă aspectul subiectiv al condițiilor de exercițiu ale acțiunii;
3. să fie născut și actual, să existe în momentul în care este formulată cererea, pentru că rolul judecătorului este de a rezolva litigii deja născute. Un interes eventual, ca și un interes care a trecut, a fost depășit, nu poate fi luat în considerare.
În doctrină, s-a apreciat că interesul este actual în sensul că dacă cel interesat nu ar recurge la acțiune în momentul respectiv, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu.
Dacă dreptul este născut și actual, atunci și interesul este născut și actual, ca și regulă. Sunt însă situații în care dreptul nu este actual și totuși interesul sesizării instanței să fie actual. De pildă, în cazul acțiunilor preventive, reglementate de art.110 Cod procedură civilă, dreptul de a cere restituirea imobilului, executarea obligației periodice sau a unei alte obligații, nu este actual și totuși interesul în promovarea acțiunii este recunoscut chiar de legiuitor. De asemenea, cererea de asigurare a dovezilor, în condițiile art.235 Cod procedură civilă, poate fi făcută chiar și înainte de declanșarea procesului cu privire la fondul dreptului, existând astfel interesul pentru formularea unei asemenea cereri.
Lipsa interesului în promovarea oricărei forme procedurale din cadrul acțiunii sau a uneia din cerințele sale se invocă pe cale de excepție, aceasta fiind una de fond, peremptorie și absolută. Dacă excepția se admite, acțiunea va fi respinsă ca lipsită de interes. Respingerea acțiunii pentru acest motiv, nu poate fi invocată cu autoritate de lucru judecat într-o altă acțiune promovată într-un moment în care interesul s-a născut și întrunește și celelalte cerințe.
Aplicând toate aceste considerente doctrinare la speța pendinte, Curtea constată că excepția invocată este nefondată, deoarece, indiferent dacă terenul obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. 379 din 2.12.1999 încheiat între SA în calitate de vânzător și în calitate de cumpărător, se înglobează sau nu în cadrul suprafeței de 50 ha, pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate, însă pe un alt amplasament, dint-o altă localitate, prin titlul de proprietate -/5.10.2006 eliberat de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, interesul recurentei în continuarea judecății cauzei prezente, rezidă în redobândirea imobilului, ca urmare a eventualei reîntoarceri în patrimoniul intimatei SA, în natură și nu pe un alt amplasament, așa cum i-a fost restituit.
În acest sens, în prevederile art. 11 al. 21din Legea 18/199, se arată: "Terenurile preluate abuziv de cooperativele agricole de producție de la persoanele fizice, fără înscriere în cooperativele agricole de producție sau de către stat, fără nici un titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane".
Fără a realiza decât o dezbatere de antamare, sub aspectul excepției interesului, invocate în prezenta cauză, a posibilităților efective ale recurentei, de a își redobândi imobilul în natură, în temeiul legal invocat, Curtea constată că de principiu, această dispoziție legală i-ar conferi, în situația admiterii acțiunii prezente, cel puțin vocația de a redobândi imobilul în natură. Evident, recurenta este cea care ar trebui să uzeze de căile procedurale potrivite, să invoce apărările și să efectueze demersurile legale necesare pentru redobândirea efectivă a imobilului, aceste aspecte nefăcând obiectul prezentului litigiu. Nu mai puțin, orice act juridic civil, deci inclusiv titlul de proprietate -/5.10.2006 eliberat de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor G, poate cunoaște modificări ulterioare, astfel încât, pentru ansamblul acestor considerente, excepția invocată este nefondată.
Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, se reține că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constituio cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul d e procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părțilornumai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304.pr.civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze, este acela de a constituio cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304.pr.civ. fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
De asemenea, simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute de lege.
Sub un al doilea aspect, Curtea constată faptul că motivul de recurs invocat de recurentă este acela prevăzut de punctul 9 al art. 304 din Codul d e procedură civilă, conform căruia: "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: 9. când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
Astfel, recurenta a arătat că în cauză, s-au încălcat prevederile art. 46 al. 2 din Legea 10/2001 raportat la art. 44 din Constituția României, art. 480, 481, 948, 966 și 968 Cod Civil, precum și ale art. 1 Protocolul I la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și s-au ignorat total, prevederile art. 948, art. 966 din Codul Civil, ca urmare a faptului că ambele părți contactante ale celor două contracte de vânzare-cumpărare au fost de rea-credință la încheierea lor, recurenta dezvoltând în continuare, alegația de rea-credință invocată.
Or, aportând aceste considerații la motivul de recurs invocat în prezenta cauză, Curtea constată că buna - credință reprezintă conform definiției date de art. 1898 alin. 1 din Codul civil, " credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea".
B-credință este așadar, conștiința sigură a observării tuturor condițiilor cerute pentru perfecționarea unui raport juridic determinat. Aceasta presupune că cel ce dobândește cu bună-credință un bun, acționează cu intenție dreaptă, adică fără nici un gând ascuns, fără manopere viclene și fără reticențe cu privire la elementul esențial al contractului.
Nu poate fi bună-credință acolo unde există culpă, oricât de ușoară ar fi aceasta. Prin urmare, buna-credință rezultă din convingerea loială unită cu lipsa de orice culpă si trebuie sa fie întreagă, adică lipsită de cea mai mică îndoială în momentul dobândirii bunului. . exclude convingerea loială și viciază astfel buna-credință.
Aceasta impune ca imediat ce persoana are vreun motiv de a se îndoi de regularitatea actului, să refuze a trata sau să facă cercetări asupra problemei până va izbuti să își formeze o convingere fermă.
Prin existența îndoielii, se relevă reaua-credință, pe când prin absența îndoielii, se relevă buna-credință.
Reaua- credință a fost definită în literatura juridică română, ca atitudinea unei persoane ce îndeplinește un act sau un fapt ce contravine legii, fiind în același timp deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale (, Gh., Gh., și, juridic, Editura, B, 1985).
-credință este așadar, un concept foarte complex. El își are originea în unele fapte psihologice, se circumscrie în cadrul normelor morale și acționează în relațiile sociale, constituind mobilul raporturilor juridice. Faptele psihologice sunt cele care intră în sfera bunei-credințe.
Ca momente ale vieții conștiente, faptele psihologice alcătuiesc conștiința omului. În centrul elaborării conștiente, intră îndeosebi acele fapte care constituie obiective sau focare ale activității umane, implicând o contribuție a persoanei, ce se realizează prin selectarea fenomenelor.
-credință fost denumită de ca sinceritate in cuvinte (verita) si fidelitate (constantia) in angajamente. Pornind de la această definiție, se poate spune că faptele psihologice generatoare ale bunei-credințe creează doua stări de concordanță sau de conformitate: pe de o parte, conformitate între ceea ce omul gândește si ceea ce el afirmă (sinceritate in cuvinte), iar pe de altă parte, conformitate între cuvinte și actele sale (fidelitate în angajamente).
Faptele psihologice care constituie izvorul bunei-credințe, conforme cu normele morale specifice ale societății din fiecare orânduire social-economică, sunt acelea care se referă la onestitate, loialitate sau probitate, prudență, temperanță. Așadar, elementele intrinseci ale bunei-credințe sunt:onestitatea- ca fundament al bunei-credințe cu alți oameni; loialitatea, sinonimă cu probitatea, acel fapt psihologic de conștiință care se referă la observarea riguroasă a îndatoririlor morale, precum si la respectarea unei conduite drepte, ambele conducând la încredere reciprocă între membrii societății. În fine, prudența constă în acel fapt psihologic de conștiință care determină persoana umană să prevadă si să evite greșelile si pericolele.
Din considerentele expuse anterior, rezultă indubitabil caracterul deelement component al situației de fapt, al bunei-credințe, ca și convingere a persoanei sau ca atitudine subiectivă a acesteia, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Ea reprezintă așadar, în cadrul situației de fapt, un element de natură subiectivă, internă, care privește poziția psihică a părții, vizavi de actul încheiat, la momentul încheierii sale. Acest fapt determină, potrivit argumentelor evocate în paragrafele precedente ale prezentei hotărâri, concluzia că prezenta instanță de recurs este ținută de constatările anterioare ale instanțelor devolutive ale fondului, sub acest aspect, neputând aprecia în recurs, în lipsa unor probe noi, administrate conform art. 305 Cod procedură civilă, că a existat rea-credință la încheierea convenției, întrucât atunci, și-ar depăși limitele controlului său jurisdicțional, exclusiv de legalitate, potrivit art.304 al.1 Cod procedură civilă, control care se grefează pe situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv, de tribunal.
În strânsă legătură cu acest aspect, Curtea constată că toate înscrisurile depuse în recurs, nu sunt de natură a avea un caracter de noutate, în privința acestui element, ele reilustrând demersurile efectuate de către reclamantă și autorii săi, pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor aparținând autorilor săi. Or, demersurile anterioare încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, au constituit fundamentul invocării prin chiar cererea de chemare în judecată, de către reclamantă, a relei-credințe invocate. Nici înscrisul depus în recurs, referitor la structura acționariatului intimatei nu reprezintă un înscris nou, idoneu a modifica situația de fapt, pentru că aspectul privind caracterul acestei intimate, de societate cu capital de stat, având ca acționar, pe Fondul Proprietății de Stat, a fost învederat chiar prin cererea de chemare în judecată, reprezentând un aspect necontestat pe parcursul procesului, de către părți, iar instanța de apel a reținut buna-credință chiar și în contextul invocării prin motivele de apel, a acestui aspect.
Sub un alt aspect, Curtea constată că în nici una dintre criticile din motivele sale de recurs, recurenta nu a contestat greșita reținere a bunei-credințe, ca urmare a statuărilor instanței de recurs a instanței supreme - Înalta Curte de Casație și Justiție, din cuprinsul deciziei de casare nr.5945/6 iulie 2005. Chiar dacă am aprecia concluziile recurentei, sub aspectul lipsei de obligativitate pentru o altă instanță de recurs, a statuării anterioare, a bunei-credințe, a unei instanțe de recurs, ca un aspect procedural, prealabil, destinat asigurării admisibilității reevaluării bunei sau relei-credințe, într-un nou recurs, Curtea constată totuși, așa cum s-a reliefat deja, împrejurarea că această reapreciere nu poate fi realizată în cadrul prezentei căi de atac, ca urmare a faptului că buna-credință reprezintă un element al situației de fapt, stabilite în mod definitiv, de către instanța de apel, situație de fapt pe care se grefează controlul de legalitate al Curții.
Din această cauză,toatecriticile sistematizate de recurentă, în motivul de recurs invocat, critici arondate greșitei rețineri a bunei-credințe, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare: încheierea actelor de înstrăinare cu fraudarea intereselor adevăraților proprietari ( evident, ca urmare a relei-credințe a părților contractante, potrivit paragrafelor anterioare din motivele de recurs );reaua-credință a vânzătoruluidedusă din existența notificării din 1998, la momentul încheierii actelor, din împrejurarea că toate instituțiile implicate:, Primăria Palanca, erau reprezentante ale statului, fiind obligate să se informeze reciproc despre caracterul litigios al bunului, din notorietatea existenței unui singur în satul Palanca și a împrejurării preluării sale abuzive de către statul român, precum și din obligația minimală a vânzătorului de a fi trebuit să știe că imobilul este revendicat;reaua-credință a cumpărătoruluidedusă din faptul că
acesta a cumpărat un bun despre care știa sau trebuia să știe că a fost preluat abuziv de statul comunist și că imobilul făcea obiectul unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, înaintate de către adevărații proprietari, din calitatea ( sub aspectul obligației de diligență ) a cumpărătorului de chiriaș, calitate anterioară încheierii actelor, din împrejurarea încheierii primului contract de vânzare-cumpărare nr. 307, la data de 1.06.1999, deci înaintea emiterii Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate și a înscrierii imobilului în Cartea Funciară, din atitudinea cumpărătorului față de situația juridică reală a imobilelor, relevată de faptul invocat că, în condițiile în care vânzătorul nu avea confirmat dreptul de proprietate asupra terenului (certificatul de atestare nu fusese încă emis), în condițiile în care terenul nu era încă înscris în Cartea Funciară, este greu de crezut că cumpărătorul nu a întreprins demersuri de verificare a situației juridice reală a imobilelor, de asemenea, din obligația minimală a cumpărătorului de a efectua demersuri în acest sens, din posibilitatea cunoașterii la momentul contractării, cu minime diligențe, de către cumpărătoare, contestării titlului statului, de către adevărații proprietari, din inexistența unor minime diligențe pentru verificarea faptului dacă imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire, formulate în temeiul Legii nr. 18/1991, completate și modificate de Legea nr.169/1997, precum și din inadvertența cu privire la obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.307/01.06.1999, sub aspectul suprafaței sale, cumpărătorul cunoscând "de la bun început faptul că nu a contractat conacul"; caracterul abuziv al considerentului că "cumpărătorul nu a avut nici un dubiu asupra dreptului de proprietate al transmițătorului", devin nefondate.
În consecință, Curtea constată că nici una dintre prevederile legale evocate de recurentă: art. 46 al. 2 din Legea 10/2001 raportat la art. 44 din Constituția României, art. 480, 481, 948, 966 și 968 Cod Civil, precum și ale art. 1 Protocolul I la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu au fost încălcate, ignorate, aplicate sau interpretate greșit de către instanța de apel care a pronunțat astfel, o hotărâre legală.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 137 Cod procedură civilă și art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondată, excepția invocată și ca nefondat, recursul promovat.
Dată fiind culpa procesuală a recurentei în declanșarea și desfășurarea prezentei căi de atac, Curtea o va obliga pe aceasta la plata de cheltuieli de judecată către intimata SC SRL, în cuantum de 1500 lei, reprezentând onorariu avocat ales, redus, conform art.274 pct.3 Cod procedură civilă, dată fiind munca efectivă a avocatului în acest stadiu procesual.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondată, excepția lipsei de interes.
Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă, împotriva deciziei civile nr.68/31.01.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți SC "" SA, SC " " SRL, PRIMĂRIA COMUNEI - județul G, MINISTERUL AGRICULTURII, PĂDURILOR, APELOR ȘI MEDIULUI, în prezent MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE, AUTORITATEA PENTRU PRIVATIZARE ȘI ADMINISTRAREA PARTICIPAȚIILOR STATULUI, în prezent, AUTORITATEA PENTRU VALOIRIFICAREA ACTIVELOR STATULUI.
Obligă recurenta să plătească cheltuieli de judecată, în sumă de 1500 lei, către intimata-pârâtă SC " " SRL B, conform art. 274 pct. 3 Cod procedură civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26.10.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. H/24.11.2009
Tehnodact. /2 ex./10.12.2009
. - Secția a IV-a Civ. - OG,
Tribunalul Giurgiu - Civ. -.
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe, Fănica Pena
