Anulare act. Decizia 1490/2008. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ nr. 1490/2008-
Ședința publică din 23 octombrie 2008
PREȘEDINTE: Stan Aurelia Lenuța | - --- | - JUDECĂTOR 2: Trif Doina |
- - | - JUDECĂTOR 3: Moșincat | |
- | - judecător | |
- grefier |
Pe rol fiind soluționarea contestației în anulare formulată de contestatoarea --, cu domiciliul în C N- județul C, în contradictoriu cu intimații, ambii cu domiciliul în O-. 42 județul B, cu domiciliul în O p-ța 1 - nr. 6. 1 județul B, împotriva deciziei civile nr. 602/2008- din 11 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr-,
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi se prezintă contestatoarea--, asistată de reprezentanta sa av. în baza împuternicirii avocațială nr. 24/2008 emisă de Baroul Bihor - Cabinet individual, iar pentru intimații, ambii lipsă, reprezentantul lor av. în baza împuternicirii avocațială din 23.10.2008 emisă de Baroul Bihor - Cabinet individual, lipsă fiind intimata.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței cele de mai sus, faptul că prezenta contestație în anulare este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, după care:
Nefiind excepții sau cereri de formulat, instanța consideră cauza lămurită și dă cuvântul asupra contestației în anulare.
Reprezentanta contestatoarei solicită admiterea contestației, bazată pe prevederile articolului 318 Cod de procedură civilă, cu cheltuieli de judecată în sumă de 2000 lei.
În sprijinul celor solicitate, se arată că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul 1 de recurs, referitor la încălcarea dispoziției de casare, în care s-a susținut că decizia recurată a fost nelegală deoarece a fost încălcat articolul 315 aliniatul 1 din Codul d e procedură civilă, care stipulează că în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării de probe sunt obligatorii pentru instanța de fond. Nu a fost respectată obligația suplimentării probelor științifice, față de faptul că există diferențe între cele două expertize efectuate în cauză, cea de la O constatând lipsa discernământului lui la încheierea contractului de întreținere, iar cea de la T constatând că are discernământul mult diminuat. La rejudecarea apelului, Tribunalul Bihora soluționat cauza după trei termene, fără a se pronunța asupra contraexpertizei, care nici nu s-a efectuat. De asemenea, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra nerespectării de către instanța de apel a dispoziției de casare, iar decizia atacată a fost pronunțată cu opinie separată.
Reprezentantul intimaților,solicită respingerea contestației în anulare ca nelegală și nefondată, cu cheltuieli de judecată. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita strict în cauzele prevăzute de articolul 318 Cod de procedură civilă, ea nu se poate transforma în recurs la recurs, iar opinia separată nu este un motiv de admisibilitate a acesteia. Motivele de nelegalitate nu pot reprezenta motive ale contestației în anulare, instanța de recurs a analizat motivul de recurs la care se face referire, arătând că motivele de casare au fost respectate. Chiar în cuprinsul contestației în anulare se recunoaște faptul că a fost analizat și acest motiv, recunoscându-se că a fost analizat respingându-li-se argumentele.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND
Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.602/2008-R din 11 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr-,fost respins ca nefondat recursul civil declarat de recurenta reclamantă în contradictoriu cu intimații, și, fiind menținută în întregime decizia civilă nr. 97/A din 12 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor.
A fost obligată partea recurentă să plătească părților intimate suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele:
Criticile aduse prin motivele de recurs sunt neîntemeiate deoarece soluția pronunțată de instanța de apel este legală și temeinică, bazată pe aprecierea corectă a vastului material probator administrat în cauză.
Astfel, în ce privește primul motiv de recurs invocat de recurentă cu privire la nelegalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel ca urmare a încălcării art. 315 Cod procedură civilă, s-a constatat că la rejudecarea apelului după casare, instanța de apel a respectat dispozițiile deciziei de casare și a administrat probele solicitate de către părți în suplimentarea probațiunii, fiind încuviințată audierea a câte doi martori pentru fiecare parte, solicitându-se la cererea apelanților Spitalului de O să comunice dacă defunctul a fost internat cu afecțiuni de natură psihică la acest spital, astfel încât susținerea recurentei în sensul că nu s-au respectat dispozițiile deciziei de casare privind suplimentarea probațiunii sunt nefondate.
Este adevărat că în cauză nu s-a mai administrat o contraexpertiză psihiatrică, însă din actele depuse la dosar rezultă că această probă a fost pusă în discuție în ședința publică din 16 octombrie 2006, instanța stabilind că se va pronunța asupra acestui mijloc de probă după audierea martorilor încuviințați și după sosirea răspunsului de la Spitalul Clinic de.
Ori, după audierea martorilor și comunicarea Spitalului de O prin adresa nr. 2425/08.11.2006 că defunctul nu figurează în evidența Centrului de Sănătate și nici nu a fost internat în perioada 1994-2000, nici una din părțile din litigiu nu a mai insistat în administrarea contraexpertizei psihiatrice sau pentru completarea raportului de expertiză psihiatrică efectuată inițial, deși sarcina probei incumbă părților litigante potrivit dispozițiilor art. 1169 Cod civil.
Este evident că în situația în care au fost administrate în cauză două expertize medico-legale, care au concluzii diferite instanța are posibilitatea coroborării probei științifice cu depozițiile martorilor audiați pentru stabilirea corectă a stării de fapt, raportul de expertiză neavând valoarea unui mijloc absolut de probă.
Prin urmare în condițiile în care starea de fapt a fost stabilită corect de către instanța de apel, prin coroborarea probelor științifice i testimoniale, fiind suplimentată probațiunea conform dispozițiilor instanței de control judiciar și conform principiului disponibilității părților, susținerea recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 315 și 295 Cod procedură civilă este nefondată, neputând constitui temei de casare în condițiile în care prin motivele de recurs nu s-a solicitat administrarea contraexpertizei medico-legale.
În ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că obiectul acțiunii introductive de instanță l-a constituit cererea reclamantei în calitate de unică moștenitoare a defunctului pentru constatarea nulității absolute a contractului de întreținere autentificat sub nr. 390/6 iunie 2000 încheiat între și pârâții și.
Prin contractul respectiv pârâții s-au obligat să-i asigure întreținerea cu toate cele necesare traiului, întreținutul transmițând în schimbul întreținerii nuda proprietate asupra imobilului situat în O,-,. 1, înregistrat în CF ind. 32690/A O și CF col. 1375 O cu nr. top. 1986/1/a/I, asupra căruia era proprietar.
Reclamanta a susținut că acest contract de întreținere este lovit de nulitate absolută, întrucât nu este semnat de tatăl său și chiar dacă ar fi fost semnat de defunct nu a reprezentat voința liberă a acestuia, din cauza bolilor de care suferea neavând discernământ, deoarece, așa cum rezulta din certificatului nr. 2338/11 noiembrie 1993 al B, în urma unei hemoragii cerebrale a rămas cu hemipareză stg. predominant brahială fiind încadrat în categoria de persoane handicapate care solicită îngrijiri speciale și gradul I de invaliditate. Susține că în aceste condiții pârâta a fost angajată ca îngrijitoare plătită pentru a-i presta întreținere și și-a stabilit domiciliul în apartamentul defunctului în 1993, iar când starea acestuia s-a agravat, de conivență cu fiica și ginerele au încheiat contractul de întreținere atacat, la 6 iunie 2000, ulterior la 13 august 2000 fiind internat în Spitalul de O având diagnostic stop cardio-respirator, sindrom pseudobulbar, epilepsie cu crize jaksoniene, cardiopatie ischemică și infecție urinară, decedând la 21 august 2000.
Prin sentința civilă nr. 5067/2003 Judecătoria Oradeaa admis acțiunea reclamantei și a constatat nulitatea absolută a contractului de întreținere, restabilind situația de carte funciară, reținând ca motiv de nulitate lipsa discernământului pe baza Raportului de expertiză medico-legală psihiatrică efectuată la Serviciul de Medicină Legală al județului B care pe baza diagnosticelor din fișa medicală a concluzionat că la data de 6 iunie 2000 defunctul nu a avut discernământ, s-a mai reținut și Raportul de expertiză psihiatrică medico-legală nr. 516/9.06.2003 efectuat la IML T, care a conchis tot pe baza diagnosticelor din fișa medicală că defunctul a avut discernământul mult diminuat la data de 6 iunie 2000 când a încheiat contractul de întreținere.
Corect a apreciat instanța de apel că este neîntemeiată acțiunea reclamantei pentru constatarea nulității absolute a contractului de întreținere încheiat de antecesorul acesteia cu pârâții și, întrucât nu există motive de nulitate absolută, contractul fiind legal încheiat, semnat de antecesor și nu s-a dovedit că defunctul nu avea discernământ în momentul încheierii contractului.
Aceste concluzii ale instanței de apel au rezultat din coroborarea probelor testimoniale administrate atât de instanța de fond cât și în apel după casare, din depozițiile martorilor audiați rezultând modul concret de comportament și de a fi al defunctului în ultimele luni, anterioare încheierii contractului de întreținere, martorii apelanților -fost coleg de serviciu al acestuia, relatând că era sănătos mintal, paralizat pe partea, care însă nu i-a afectat intelectul, faptul că era lucid și cunoștea consecințele încheierii unui astfel de contract rezultând și din declarația martorei -avocata angajată de acestea, pentru îndeplinirea formalităților întocmirii contractului, precum și din depozițiile martorelor și, martorii reclamantei relatând în special despre starea fizică precară a defunctului.
Și martorul reclamantei- G, recunoaște în cuprinsul declarației că în perioada de 02.02.-02.05.2000, cât a locuit la Z, defunctul a început să-și revină fizic, starea sa psihică fiind ameliorată în urma tratamentului medical, acest martor relatând și despre demersurile defunctului pentru închirierea și cumpărarea unui apartament în Chiar dacă martorul susține, în unele pasaje ale declarației că defunctul se afla în permanență într-o stare de confuzie, doar uneori, foarte rar, fiind capabil să răspundă la întrebările ce-i erau puse, susține că contractul de subînchiriere încheiat în acea perioadă de către defunct a fost semnat de către acesta, având cunoștință despre ce conținea contractul, înțelegând ce presupune semnarea lui, iar la data reînapoierii în luna mai la O starea psihică a acestuia era ameliorată față de data atacului, defunctul comunicându-i că dorește să rămână în continuare în O și că se simte bine. Și martora confirmă că din discuțiile purtate cu defunctul a constatat că acesta avea discernământ, chiar acesta comunicându-i despre încheierea contractului de întreținere. Nu s-a contestat în declarațiile date starea fizică precară a defunctului datorată bolilor de care suferea, martorii recurentei și G insistând în special pe aceste aspecte, concluzionând că nu era perfect lucid și nu avea discernământ.
Este evident că existența sau lipsa discernământului nu poate fi dovedită retroactiv printr-o expertiză, doar pe baza diagnosticelor stabilite prin fișele medicale, așa cum susține recurenta, comportamentul și felul de a fi al defunctului la data încheierii actului fiind concret relevat doar prin declarațiile persoanelor care l-au cunoscut și l-au vizitat în acea perioadă și evident și prin demersurile acestuia făcute în vederea închirierii sau cumpărării unui apartament în Z, vizitării fiicei sale în
Din probele administrate nu rezultă că anterior datei încheierii contractului de întreținere, respectiv la 6 iunie 2000, sau ulterior, până la decesul defunctului, fiica sau alte rude ar fi sesizat sau reclamat lipsa discernământului acestuia care să impună o protecție specială, dar este cert că datorită afecțiunilor medicale de care suferea avea nevoie de îngrijire permanentă, și această îngrijire i-a fost acordată în special de pârâta începând din 1993, când s-a și mutat la domiciliul acestuia, prestând întreținere până în anul 2000 la data încheierii contractului contestat.
Faptul că această pârâtă a fost încadrată și plătită de primărie să-l îngrijească pe defunct din 1996 nu constituia un impediment legal pentru încheierea contractului de întreținere de către defunct cu alte persoane, în situația în care aceasta dorea să renunțe la contractul de asistență, iar fiica și rudele sale nu i-au oferit sprijinul necesar, deși se pare că în acest scop a fost plecat la Z în perioada 02.02.-02.05.2000. Mai mult, chiar martorul reclamantei G, știa de faptul că această pârâtă dorea să renunțe la îngrijirea defunctului din motive de sănătate.
Prin urmare, în mod corect a stabilit instanța, pe baza coroborării probelor, testimoniale și științifice, că defunctul a avut discernământ la data încheierii contractului de întreținere, fiind conștient de consecințele juridice ale actului încheiat, păstrându-și dreptul de uzufruct asupra apartamentului, reținând corect faptul că raportul de expertiză inițial a fost înlăturat de ce de-al II-lea raport de expertiză medico-legală, care se referă la un discernământ mult diminuat, raportat doar la diagnosticele din fișa medicală, întrucât la data efectuării expertizei nu fuseseră audiați martori care să relateze comportamentul defunctului anterior încheierii contractului, iar în actele medicale nu s-au făcut nici un fel de consemnări cu privire la psihicul lui.
Împrejurarea că defunctul ar fi avut discernământul mult diminuat, nu echivalează cu lipsa discernământului, fiind lipsite de orice suport real susținerile recurentei în sensul că pârâții au încheiat contractul de întreținere, fără ca defunctul să fie în nevoie, cu numai două luni înainte de decesul acestuia, dobândind astfel nejustificat dreptul de proprietate asupra apartamentului defunctului.
Contractul de întreținere este o convenție nenumită, prin care o persoană numită întreținător se obligă să asigure întreținerea în natură a unei alte persoane numită întreținut, pe tot timpul vieții acesteia, iar la moartea ei să o înmormânteze după datină, iar această persoană întreținută îi transmite în schimb un bun, mobil sau imobil.
Acest contract este un contract cu titlu oneros, ambele părți urmărind un interes patrimonial propriu, constând în primirea prestației celeilalte părți și este și un contract intuitu personae deoarece el se încheie, de cele mai multe ori, în considerația calităților personale ale părților, care trebuie, de cele mai multe ori, să conviețuiască și să stabilească între ele relații adesea asemănătoare cu cele din cadrul unei familii.
De asemenea contractul de întreținere are caracter aleatoriu, întinderea în timp a obligației întreținătorului depinzând de durata vieții întreținutului, în funcție de care fiecare dintre părți are șansa de a câștiga sau riscul de a pierde, săvârșind o prestație de o valoare mai mică sau mai mare decât contraprestația celeilalte părți.
În atare situație împrejurarea că defunctul a încheiat un contract de întreținere cu fiica persoanei care s-a ocupat de întreținerea acestuia din 1993, de la începutul bolii sale, nu constituie un abuz moral, alegerea de către defunct a acestor persoane fiind probabil bazată pe încredere și, evident, în considerația calităților personale, iar survenirea decesului la două luni de zile de la data încheierii actului nu putea fi prevăzută de nici una din părțile contractante.
Trebuie menționat că în afară de lipsa semnăturii, și respectiv de lipsa discernământului defunctului, contractul nu a mai fost atacat pentru alte motive, așa încât celelalte aspecte referitoare la calitatea de bun comun al apartamentului ce face obiectul întreținerii și cu privire la neprestarea întreținerii, sunt irelevante, față de dispozițiile art. 294 Cod procedură civilă, întrucât nu au fost invocate la instanța de fond.
De altfel, din înscrisul depus în xerocopie la dosar de către reprezentantul intimaților intitulat "Declarație", datată și semnată de reclamanta recurentă la data de 02.05.2001, rezultă în esență că până la acea dată recurenta susținea că nu a formulat personal nici o plângere penală împotriva doamnei și că a fost informată că s-a făcut o astfel de plângere de către alte rude ale acesteia.
Prin opinia separată cu care s-a pronunțat decizia contestată, ontrar opiniei majoritare, s-a opinat că se impunea admiterea recursului, casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel, pentru completarea probațiunii.
S-a apreciat că instanța de apel nu a respectat dispozițiile obligatorii ale instanței de recurs - art. 315 Cod procedură civilă, care a dispus ca în rejudecare să se completeze probațiunea cu o nouă expertiză sau contraexpertiză. Se impunea măcar completarea expertizei, având în vedere că majoritatea probelor testimoniale și înscrisuri au fost administrate după efectuarea acelei expertize.
De altfel, și multitudinea înscrisurilor depuse, chiar în recurs, impunea acest lucru, instanța neputându-se substitui unei expertize de specialitate.
De asemenea, s-a apreciat că se impunea casarea cu trimitere datorită necesității administrării și a altor probe, în condițiile în care, de altfel, probele, inclusiv expertiza grafologică și medico-legală psihiatrică au fost solicitate prin acțiunea introdusă. Astfel, în ceea ce o privește pe reclamanta recurentă, printr-un script depus în copie la dosar, datat la 02.05.2001, aceasta arată că n-ar fi formulat plângere penală și nici nu are pretenții, deși există act autentic pentru deschiderea succesiunii și procură autentică. Mai mult, reprezentanta recurentei a susținut că respectiva declarație nu reprezentat voința neviciată a recurentei. Se impunea lămurirea acestor aspecte, inclusiv susținerea din declarație că nu are pretenții, pentru că în cazul în care se referă și la neacceptarea succesiunii, după antecesorii săi, se poate pune în discuție și calitatea procesuală în cauză. Având în vedere că într-adevăr imobilul a fost achiziționat pe timpul căsătoriei părinților recurentei - contractul de vânzare-cumpărare nr. 6/1975 - fila 87 dosar fond, se impunea lămurirea acestor aspecte - interogatoriul luat reclamantei, chiar prin comisie rogatorie, aceasta și ca urmare a susținerilor intimaților, că de fapt reclamanta nu ar avea pretenții.
La fel, se consideră că au rămas de lămurit anumite aspecte legate de contractul de întreținere - în condițiile în care defunctul avea posibilități materiale suficiente: pensie, sume în lei și valută în bancă-conform procesului-verbal încheiat la revenirea de la Z, ori, având posibilități materiale peste medie, nu era obligat să înstrăineze nuda proprietate a imobilului - practic tot imobilul la deces și mai ales fiicei persoanei angajate de primărie cu contract pentru îngrijirea acestuia.
Toate aceste aspecte s-a apreciat că trebuiau soluționate, chiar în condițiile în care se putea invoca vechimea dosarului și implicit termenul rezonabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pronunțarea soluției după lămurirea tuturor aspectelor juridice, având în vedere că art. 6 sus enunțat face referire atât la termen rezonabil cât și la proces echitabil. Ori, aflarea adevărului, este cea ce trebuia să fie mai presus de orice, în acest sens fiind și prevederile articolului 129 Cod procedură civilă, judecătorul fiind obligat să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului și va putea ordona administrarea probelor necesare chiar dacă părțile se împotrivesc, toate acestea nu vin în contradicție cu reglementările internaționale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat contestație în anulare intimata --, solicitând admiterea acesteia.
Prin motivele expuse, s-a invocat că, prin decizia nr. 288/2006 a Curții de Apel Oradea, s-a stabilit că se impunea suplimentarea probelor științifice și testimoniale, ce nu se puteau administra în recurs, reținându-se că defunctul era din anul 1993 încadrat în gradul I de invaliditate, că a avut nevoie de îngrijire permanentă, iar a avut calitatea de îngrijitor salarizat de Consiliul local.
Se mai reține, din considerentele deciziei de casare, că prin contractul de întreținere, defunctul a transmis la și - ginerele și fiica îngrijitoarei, nuda proprietate a imobilului, în schimbul prestării întreținerii, că, potrivit expertizei psihiatrice suferea de sechele după accidentul vascular cerebral, astfel că s-a opinat că nu a avut discernământ când a semnat. Expertiza medico legală a IML Tac oncluzionat că acesta a avut discernământul mult diminuat, astfel că se impunea față de concluziile diferite ale celor două lucrări, suplimentarea probatoriului.
Tribunalul Bihora încălcat obligația de-a se conforma celor expuse, întrucât pe lângă audierea a 3 martori s-a solicitat și efectuarea unei contraexpertize, ori, s-a revenit asupra audierii martorei fără a se mai pronunța asupra cererii de contraexpertiză, încălcând articolul 268 aliniatul 4 Cod de procedură civilă, ce impunea motivarea oricărei încheieri și articolul 315 aliniatul 1 Cod de procedură civilă.
S-a suplimentat doar probațiunea testimonială, fiind astfel înlocuită proba științifică cu declarații de martori, ori, motivațiile că pentru fișa de consultații nu sunt necesare cunoștințe de specialitate pentru a trage concluzia că defunctului nu i s-a administrat tratament pentru afecțiuni psihice, sunt de circumstanță, nu puteau înlocui obligația administrării probei științifice.
Cu toate că a invocat încălcarea dispozițiilor obligatorii date de decizia de casare, recursul s-a respins cu motivarea că s-au administrat probe testimoniale ce nu puteau înlocui proba științifică. Motivarea că părțile nu au mai insistat în administrarea contraexpertizei, omite realitatea din dosar, întrucât instanța a menționat că se va pronunța după sosirea fișei medicale. Prima expertiză a stabilit fără echivoc că defunctul nu a avut discernământ, ori, raportat la acest aspect ea nu avea interes să solicite completarea, se impunea doar completarea celeilalte expertize ce a concluzionat că discernământul a fost mult diminuat, ori, doar apelanții au avut interes în acest sens, iar instanța de recurs a omis să distingă clar probele testimoniale de cele științifice dispuse de instanța de casare.
Mai mult, prin opinia separată cu care a fost dată decizia contestată, s-a concluzionat că nu s-au respectat dispozițiile obligatorii ale instanței de recurs, conform articolului 315 Cod de procedură civilă.
În drept s-au invocat dispozițiile articolului 318 Cod procedură civilă.
Au solicitat intimații respingerea contestației în anulare, cu cheltuieli de judecată.
Examinând decizia contestată, atât prin prisma motivelor invocate cât și din oficiu, instanța constată următoarele:
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, iar motivele pentru care se poate uza de această procedură sunt strict și limitativ precizate de articolele 317-318 Cod procedură civilă. Conform articolului 318 Cod de procedură civilă invocat de către contestatoare ca fiind temeiul de drept al contestației, se reține faptul că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea este rezultatul unei greșeli materiale, sau când instanța de recurs, respingând recursul ori admițându-l doar în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
S-a invocat de către contestatoare faptul că s-a omis din greșeală a fi cercetat motivul I de recurs și doar din acest punct de vedere nu a analizat incidența dispozițiilor articolului 318 Cod de procedură civilă.
Din cuprinsul cererii de recurs, filele 2-14, se reține faptul că recurenta a invocat că nu a ținut cont instanța de apel d e dispozițiile date cu ocazia casării deciziei civile nr. 771/30.06.2004 a Curții de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 288/2006 a aceleiași instanțe, respectiv cu privire la necesitatea suplimentării probelor științifice în vederea aflării adevărului.
Potrivit considerentelor deciziei contestate, se reține faptul că instanța de recurs a analizat motivele de recurs invocate, reținându-se că s-au respectat dispozițiile deciziei de casare prin suplimentarea probelor testimoniale, adresă de la Spitalul de Referitor la suplimentarea probelor cu o contraexpertiză psihiatrică, s-a apreciat faptul că, după audierea martorilor și comunicarea răspunsului de către Spitalul de O, conform căruia defunctul nu figura în evidențe, nu s-a mai insistat în suplimentarea probei, ce de altfel incumba pârâților conform articolului 1169 Cod civil.
S-a mai menționat faptul că au fost administrate două expertize medico legale ce au avut concluzii diferite, însă, instanța le-a coroborat cu depozițiile martorilor audiați pentru stabilirea corectă a situației de fapt, susținerile în sensul nerespectării articolelor 315, 295 Cod de procedură civilă fiind apreciate ca nefondate și că nu pot constitui motiv de casare.
Așadar, din considerentele expuse, se poate concluziona fără dubiu faptul că instanța de recurs a analizat motivele de recurs referitor la respectarea dispozițiilor instanței de casare, faptul că acest aspect nu coincide cu poziția contestatoarei nu este de natură a atrage incidența dispozițiilor articolului 318 Cod de procedură civilă și nici opinia separată a unui din membrii completului de judecată, motive pentru care instanța urmează a respinge ca nefondată contestația în anulare și în consecință va menține în întregime decizia contestată ca fiind legală și temeinică.
În baza articolului 274 Cod de procedură civilă, instanța de recurs o va obliga pe contestatoare să le plătească intimaților și 500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial ocazionat în această fază procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
RESPINGE ca nefondatăcontestația în anulare declarată decontestatoarea --, cu domiciliul în C N- județul C, în contradictoriu cu intimații, ambii cu domiciliul în O-. 42 județul B, cu domiciliul în O p-ța 1 - nr. 6. 1 județul B, împotriva deciziei civile nr. 602/2008-R din 11 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, pe care o menține în totul.
Obligă partea contestatoare să plătească părților intimate și suma de 500 lei cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică de azi, 23 octombrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER
- --- - - -
decizie: /27.10.2008
Complet recurs: A, Fl.
în 2 ex.: /04.11.2008
Președinte:Stan Aurelia LenuțaJudecători:Stan Aurelia Lenuța, Trif Doina, Moșincat
