Anulare act. Decizia 162/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 162/2009
Ședința publică de la 02 Aprilie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Anca Neamțiu președinte secție
JUDECĂTOR 2: Ioan Truță
JUDECĂTOR 3: Mihaela Florentina
Grefier
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții și, împotriva deciziei civile nr. 347/21.11.2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr-, având ca obiect anulare act nulitate parțială contract.
Procedura legal îndeplinită.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din data de 26 martie 2009, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Constată că prin sentința civilă nr. 578/2008 a Judecătoriei Mediaș, a fost respinsă excepția puterii de lucru judecat invocată de pârâți, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții și ca nefondată și au fost obligați reclamanții către pârâții și la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
La data de 05.05.1995 a decedat numitul lăsând moștenitori legali pe cei 4 fii ai săi, și. În luna noiembrie 2006 aceștia au încheiat o convenție intitulată Declarație, prin care au efectuat partajul voluntar al averii moștenite stabilind că imobilul casă aparținând defunctului lor tată va fi împărțit în 4 părți egale între frați. La punctul 2 din convenție, s-a stabilit că terenul aferent în suprafață de 237 mp a fost împărțit exclusiv între și. De asemenea, la punctul 3 din convenție, s-a prevăzut că ieșirea în- și căile de acces au rămas în servitute comună. Prin decizia civilă 120/2005, Tribunalul Sibiua recunoscut valabilitatea convenției încheiate între moștenitori, calificând-o ca un partaj voluntar, perfect legal. Același lucru a fost statuat și prin sentința civilă nr. 2684/18.09.2007 a Judecătoriei Mediaș ( fila 42) care a instituit o servitute de trecere cu piciorul pe fondul aservit înscris sub nr. top. 3564/2/7/2/1 și 3564/2/7/2/2. Este vorba despre același teren la care părțile fac referire în cadrul convenției încheiată în anul 1996, în sensul folosinței sale comune.
În ce privește excepția invocată de pârâți în cauză, instanța a respins-o, ea nefiind reglementată de legiuitor și nici de mare parte a doctrinei. Aspectul asupra căreia instanța s-a pronunțat deja prin încheiere, autoritatea de lucru judecat, este diferit de noțiunea de putere de lucru judecat, prin care pârâții ( prin apărător) au înțeles că atâta timp cât instanțe anterioare au recunoscut valabilitatea convenției, nu poate fi formulată o nouă acțiune prin care să se ceară nulitatea ei. Instanța nu a putut reține această argumentație, pentru că hotărârile anterioare conțin doar referiri în motivarea judecătorului despre valabilitatea convenției, fără însă aoa naliza temeinic, din punct de vedere al unor eventuale motive de nulitate sau anulare. Așadar, excepția a fost respinsă, cele reținute de instanțele anterioare fiind apreciate în cauză cu prilejul analizei fondului.
În fond, referitor la primul motiv de nulitate absolută, lipsa formei autentice a părții din convenție ce stabilește dreptul la servitute ( punctul 3 din convenția părților) instanța a reținut că potrivit art. 67 din Legea nr. 18/1991, terenurile pot fi înstrăinate prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică. Mai mult, art. 14 alin. 1 din Legea nr. 54/1998, la care fac referire reclamanții, nu este nici el un argument suficient în sensul celor susținute, deoarece în cuprinsul lui se precizează că nerespectarea formei autentice la înstrăinarea sau schimbul de terenuri atrage nulitatea absolută. Din nou reclamanții, în mod nejustificat au făcut o asociere forțată între noțiunea de înstrăinare a unui teren cu cea de constituire a unui drept real, instanța constatând că la data convenției părților ( 1996) nu era obligatorie forma autentică pentru constituirea unui drept real.
În ce privește al doilea motiv de nulitate absolută, eroare obstacol în care s-a aflat, la constituirea servituții, instanța a constatat că afirmația reclamantului este absurdă, în condițiile în care la momentul încheierii partajului imobiliar toți moștenitorii, frați fiind, cunoșteau foarte bine situația imobilului, pentru că locuiau acolo de când s-au născut. Este evident că părțile semnatare știau despre ce servitute este vorba și nu au simțit nevoia să detalieze acest aspect.
În sfârșit, în ce privește al treilea motiv invocat în acțiune, ce ar putea atrage nulitatea relativă a actului ( nerespectarea dispozițiilor art. 35 alin. 2 codul familiei) instanța a reținut următoarele:
Calea de acces în discuție afectează de fapt două fonduri dominante și anume terenul de 94 mp cu nr. top. 3564/2/2/2/1 ce a aparținut defunctului și terenul de 100 mp cu nr. top. 3564/277/2/2 ce se află în proprietatea exclusivă a numiților și, reclamantă în cauză. Acest fapt a fost constatat atât prin decizia civilă 120/2005 a Tribunalului Sibiu cât și prin sentința civilă 2684/2007 a Judecătoriei Mediaș.
Așadar, la constituirea dreptului de servitute, ca drept real se impunea acordul expres a tuturor proprietarilor fondului dominant, ori nu și-a exprimat acest acord. El nici nu poate fi prezumat în lumina dispozițiilor art. 35 alin. 2 codul familiei. Însă, lipsa acordului atrage nulitatea relativă, care poate fi invocată în termen de 3 ani de la întocmirea actului anulabil sau de la momentul când cel interesat a luat cunoștință de acesta. Este evident că cele două momente coincid în cauză, având în vedere că a folosit efectiv fondul dominant și înainte și după anul 1996, iar la încheierea convenției a fost prezentă o persoană foarte apropriată, soțul său. Așadar, motivul invocat nu poate face obiectul anulării actului pentru că a intervenit prescripția extinctivă.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și, care au solicitat modificarea acesteia, în sensul admiterii acțiunii formulate, cu motivarea că sentința este în contradicție cu încheierea interlocutorie din 6 februarie 2007, când instanța a respins excepțiile invocate de pârâți. În al doilea rând, instanța a procedat la o interpretare a clauzelor convenției, fără ca acest lucru să fi fost dezbătut la vreun termen de judecată și fără ca apelanții să fi avut posibilitatea să administreze probe în acest sens, fiindu-le încălcat astfel dreptul la apărare. În al treilea motiv de apel apelanții au susținut că greșit a fost înlăturată cererea de constatare a nulității absolute pentru eroare obstacol distructivă de voință, instanța trebuind să analizeze dacă consimțământul reclamantului a fost valabil exprimat prin raportare la condițiile concrete ale cauzei, este evident că obiectul și scopul convenției intitulate Declarație, a fost modul de partaj al masei succesorale, astfel că a fost imposibil ca el să realizeze și să consimtă la constituirea unui drept ce greva proprietatea sa personală. În al patrulea rând, instanța a nesocotit puterea de lucru judecat a sentinței nr. 999/2004 a Judecătoriei Mediaș, în care s-a statuat cu privire la nevalabilitatea clauzei de servitute. În al cincilea rând, în mod greșit a respins instanța de fond cererea de anulare parțială a convenției pe considerentul prescripției dreptului material la acțiune, acest drept începe să curgă numai de la data sistării indiviziunii, pentru că la acel moment, al lotizării, s-a pus problema servituții, iar dreptul lor la acțiune s-a născut, astfel, la data de 27.09.2005, când a devenit irevocabilă hotărârea de partaj.
Prin decizia civilă nr. 347/21.XI.2008 a Tribunalului Sibiu - Secția civilă, apelul reclamanților și, a fost respins ca nefondat.
S-a reținut în considerente, cu privire la primul motiv, că prin încheierea din 6.02.2008 prima instanță a soluționat excepțiile ce vizau autoritatea lucrului judecat, a lipsei de interes, a lipsei de obiect a acțiunii, cea a prescripției dreptului la acțiune, excepții evident pe care le-a respins.
Nu există contradicție între această încheiere și hotărârea apelată pentru că prin acea încheiere instanța a cenzurat prescripția acțiunii în constatarea nulității absolute, stabilind că motivul de nulitate relativă a fost invocat în subsidiar, nefiind un capăt de cerere distinct, astfel că nu se impunea admiterea acestei excepții. Prin hotărâre, instanța a analizat în subsidiar, cererea de constatare a nulității relative, fără ca excepția prescripției să constituie temeiul respingerii acțiunii reclamanților.
Referitor la al doilea motiv de apel s-a reținut că instanța de fond a procedat la analizarea aspectelor de nulitate a convenției, invocate de apelanți, ceea ce a presupus și o analiză a clauzelor acelei convenții, fără a fi necesar ca aceștia să fi investit instanța cu o cerere expresă privind interpretarea clauzelor contractuale echivoce sau îndoielnice, ori ca acest lucru să fie pus în discuția părților.
Nici criticile din al treilea motiv de apel nu au fost reținute ca întemeiate, aspect cu privire la care s-a reținut că prima instanță a stabilit corect că nu s-a aflat în situația de eroare obstacol, distructivă de voință, la încheierea convenției contestate.
S-a arătat că acesta a înțeles clar sensul convenției încheiate cu frații săi, care viza doar bunurile din masa succesorală, ceea ce denotă că servitutea la care face referire privește evident terenul rămas în folosință comună a celor 4 moștenitori legali. Faptul că acel teren ca și cel de 100 mp aflat în proprietatea exclusivă și devălmașă a soților și, au ieșire la str. -, face ca acel înscris intitulat "Declarație" să nu poată fi interpretat altfel decât că are ca obiect terenul cu ieșire la acea stradă, menționată mai sus, rămas în folosința comună, nu și cel al reclamanților.
Referitor la excepția autorității lucrului judecat, în raport de sentința civilă 999/2004 a Judecătoriei Mediaș, s-a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat la aceasta, dar acest lucru s-a datorat faptului că nu s-a invocat.
Apelanții reclamanți au invocat autoritatea lucrului judecat doar raportat la sentința civilă 2684/2007 a Judecătoriei Mediaș, și doar cu privire la aceasta, instanța s-a pronunțat prin acea încheiere. privește această excepție în raport cu sentința civilă nr. 999/2004 s-a reținut că nici într-o atare situație nu există autoritate de lucru judecat, pentru că prin această hotărâre ca și prin decizia civilă nr. 120/2005, instanțele au analizat valabilitatea convenției ca act de partaj, nu sub aspectul nulităților invocate în prezenta cerere. Prin urmare, cauza în prezenta cerere fiind alta, nu există tripla identitate impusă de cerințele art. 1201 cod civil, nefiind astfel autoritate de lucru judecat a conchis aceiași instanță.
Ultimul motiv de apel viza considerentele sentinței apelate care nu au fost determinante la soluționarea cauzei, nefiind esențiale pentru respingerea acțiunii.
De altfel, problema reclamanților putea fi soluționată în cadrul cererii de stabilire a servituții de trecere, care a avut ca obiect servitutea de trecere și pe terenul proprietatea exclusivă a apelanților reclamanți, proces finalizat prin sentința civilă 2684/2007, context în care s-a stabilit servitutea de trecere și pe terenul acestora, iar prin acea încheiere de îndreptare a erorii materiale din 6.11.2007 s-a stabilit că fondul aservit este doar cel cu nr. top. 3564/2/7/2/2, cel aflat în proprietatea lor exclusivă, hotărâri neatacate de reclamanți.
Împotriva deciziei civile nr. 347/21.11.2008 a Tribunalului Sibiu, au declarat recurs reclamanții și, solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului și judecând cauza să le fie admisă cererea privind constatarea nulității parțiale a convenției intitulată "Declarație", în partea privind folosința comună a căii de acces și cu privire la servitutea de trecere.
Din situația constatării incidenței art. 312 alin. 5 cod procedură civilă, se solicită casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În expunerea de motive se arată sub un prim aspect, că în condițiile art. 129 alin. 6 cod procedură civilă, judecătorul trebuie să soluționeze toate cererile cu care a fost investită instanța, inclusiv cele subsidiare, urmând a motiva fiecare în parte.
Instanța de fond deși procedural a procedat corect, a greșit cu privire la constatarea nulității relative, parțiale a acelei convenții, stabilind ca fiind prescrisă cererea în sens material, cu toate că prin încheierea din 6.02.2008, excepția a fost respinsă.
Instanța de apel a confirmat sentința sub acest aspect, fără a argumenta temeinic decizia de respingere, aspect ce echivalează cu nemotivarea.
Au fost ignorate dispozițiile art. 129 alin. 4 cod procedură civilă, prin care judecătorul este obligat a solicita părților explicații pentru orice situație de fapt sau de drept. De altfel, cu privire la clauzele îndoielnice din convenție, deși au solicitat probe, instanțele nejustificat le-au respins acele cereri, arată în continuare recurenții.
Greșit au fost respinse criticile și cu privire la situația invocată ca eroare obstacol distructivă de voință. Modul în care instanța de apel a stabilit că se interpretează convenția, echivalează cu eroarea ce cade asupra obiectului convenției "eror in negotium", care duce la nulitatea absolută.
Sub un alt aspect critic se susține că greșit s-a respins excepția autorității lucrului judecat ce rezidă din sentința civilă 999/2003 a Judecătoriei Mediaș, pe considerentul că nu ar fi invocat- Au invocat această chestiune în ce privește capătul de cerere referitor la obligația de a nu face, prin care au obținut obligarea pârâților de a se abține de la orice conduită prin care ar putea aduce atingere dreptului lor de proprietate exclusiv al terenului cu nr. top. 3564/2/7/2/2.
Autoritatea lucrului judecat a sentinței civile nr. 2684/2007 s-a invocat de pârâți și a fost respinsă prin încheierea din 6.02.2008.
Motivul 4 de apel viza faptul că instanța a nesocotit puterea de lucru judecat a sentinței 999/2004, în care s-a statuat asupra nevalabilității clauzei de servitute. Ori instanța de apel nu face vorbire la această sentință.
Cât privește ultimul motiv de apel, el a fost practic lăsat neanalizat pentru că instanța de apel a reținut că el vizează considerentele instanței primului fond, care de fapt nu au fost determinate în soluționarea cauzei. Argumentarea este eronată pentru că prin acele critici s-a arătat că greșit a fost respinsă cererea de anulare parțială a convenției pe considerentul prescripției dreptului material la acțiune. Dreptul nu este prescris pentru că potrivit art. 7 din 167/1958, prescripția începe să curgă de la momentul când se naște dreptul la acțiune sau de a cere executarea silită. nașterii acestui drept este data la care dreptul subiectiv ( ori interesul legitim) este încălcat, negat sau contestat, ori data la care trebuie exercitat.
În speță, acest drept s-a născut la data când a rămas irevocabilă hotărârea de partaj judiciar, respectiv 27.05.2005, astfel că cererea fiind formulată la 14.11.2007 ea este înăuntrul termenului general de trei ani.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 punct 7 și 9 cod procedură civilă.
Intimații și au depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului. Față de, susțin că este lipsită de calitate procesuală activă precum și de interes în promovarea acțiunii privind nulitatea convenției de partaj voluntar intervenit între moștenitorii defunctului, și servitutea de trecere și ieșire în-.
Au invocat că aceasta nu este moștenitoarea defunctului, este lipsită de calitate procesuală activă și nu are interes pentru că prin convenție nu s-a pus în discuție vreun drept real al cărei titular să fie aceasta.
Față de s-a invocat tot pe cale de excepție autoritatea de lucru judecat rezultat din sentința civilă nr. 2684/2007, precum și lipsa de interes în promovarea acțiunii și declararea recursului, în contextul în care prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat valabilitatea acelui partaj voluntar concretizat prin acea convenție.
Nici pe fond criticile nu sunt întemeiate, au arătat intimații, invocând în esență aceleași aspecte din apel.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 punct 7 și 9 cod procedură civilă, dar și din oficiu, în limitele conferite de art. 306 alin. 2 cod procedură civilă, se constată a fi nefondat.
Prealabil însă, în condițiile art. 137 cod procedură civilă, instanța va analiza chestiunile de excepție invocate de intimați prin întâmpinare, pe care le apreciază ca fiind întemeiate.
, în ce o privește pe recurenta, aceasta este lipsită de calitate procesuală activă, ca și de interes în promovarea acțiunii vizând nulitatea convenției de partaj voluntar intervenită între cei 4 fii ai defunctului referitoare la servitutea de ieșire la-.
Aceasta nefiind moștenitoarea defunctului ( noră) nu are calitatea procesual activă de a contesta acel partaj sub nici un aspect. Prin urmare, neavând o atare calitate, nu justifică nici un interes în acest sens, în contextul în care prin acea convenție nu s-a pus în discuție vreun drept real sau de altă natură, al cărei titulară era aceasta, în legătură cu terenul asupra căruia moștenitorii acelui defunct au convenit cu privire la servitute.
Întemeiate se dovedesc a fi excepțiile și cu privire la recurentul, în primul rând în ce privește autoritatea lucrului judecat materializată prin sentința civilă nr. 2684/2007 prin care s-a stabilit servitutea de trecere pe terenul proprietatea recurenților pârâți în favoarea lui și, astfel că aceste aspecte nu mai pot fi reluate.
Aceiași lipsă de interes se regăsește și în prezența acestui recurent în contextul în care, prin hotărâri irevocabile s-a constatat valabilitatea acelei convenții privind partajul voluntar.
De altfel, nici pe fondul cauzei, criticile nu sunt întemeiate, în primul rând pentru că nu există contradicție între încheierea invocată de recurenți și hotărârea pronunțată de instanța de fond, având în vedere că prin încheiere instanța s-a pronunțat cu privire la prescripția acțiunii în constatarea nulității absolute, reținând în esență, că întrucât motivul de nulitate relativă a fost invocat doar în subsidiar, nefiind un capăt de cerere distinct, nu se impunea admiterea acesteia. Prin hotărâre, instanța a analizat doar în subsidiar acea cerere, fără ca excepția prescripției să reprezinte motivul de respingere a acțiunii reclamanților.
De altfel, dreptul material la acțiune în constatarea nulității relative parțiale a convenției cu privire la servitutea de trecere este prescris, trecând peste 10 ani de la încheierea convenției.
Nefondate sunt criticile și cu privire la al doilea motiv de recurs, instanța de apel apreciind corect că în contextul în care prima instanță a procedat la analizarea aspectelor de nulitate relativă a convenției, această situație a determinat și analizarea clauzelor acelei înțelegeri, fără a fi necesar ca recurenții să fi investit instanța cu o cerere distinctă în acest sens.
Evident analiza legalității convenției presupune și cenzurarea clauzei acesteia pentru a se stabili dacă prin vreuna din ele nu s-au încălcat dispozițiile legale imperative, care să ducă la nulitatea convenției.
Referitor la convenție, în mod judicios cele două instanțe au conchis că la momentul încheierii convenției contestate nu s-a aflat în situația de eroare obstacol, distructivă de voință, așa cum susține constant acest recurent.
Cele două instanțe au reținut corect că acel înscris vizează terenul cu ieșire în str. -, rămas în folosința comuna a tuturor celor 4 frați moștenitori legali ai defunctului, nu și cel al recurenților.
Criticile sunt nefondate și în legătură cu excepția autorității lucrului judecat, raportat la sentința civilă nr. 994/2004, invocată de recurenți, în sensul că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 1201 cod civil, pentru că prin acea hotărâre și respectiv prin decizia civilă nr. 12/2005, instanțele au cenzurat valabilitatea convenției ca act de partaj nu și aspectul nulităților invocate prin acțiunea de față.
Prin urmare, în cererea de față, cauza fiind alta nu sunt întrunite concomitent condițiile impuse de art. 1201 cod civil. De altfel, sentința civilă 994/2004 a Judecătoriei Mediaș, a fost desființată prin decizia civilă nr. 12/2005, ea nemaiputând fi invocată ca autoritate de lucru judecat.
Cât privește aspectul legat de incidența dispozițiilor art. 312 alin. 5 cod procedură civilă, care ar justifica admiterea recursului cu consecința casării deciziei și a trimiterii cauzei spre rejudecare, se constată că nu sunt prezente condițiile ce ar impune o atare soluție.
Pentru toate aceste considerente, recursul de față este nefondat, urmând ca în condițiile art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, să fie respins.
Văzând și dispozițiile art. 274 cod procedură civilă,
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile nr. 347/21.11.2008 a Tribunalului Sibiu - Secția civilă.
Obligă pe recurenți să plătească intimaților și suma de 1300 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2.04.2009
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, |
.
Tehn.
2 ex/04.05.2009
Jud. fond -
Jud. apel - /.
Președinte:Anca NeamțiuJudecători:Anca Neamțiu, Ioan Truță, Mihaela Florentina
