Anulare act. Decizia 1738/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1738/
Ședința publică din 20 noiembrie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de reclamanta, cu domiciliul ales în Târgu M,- A.1, împotriva sentinței civile nr. 780 din 2 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr- și de pârâta Societate Cooperativă Meșteșugărească, cu sediul în Târgu M, B-dul 1 - 2. nr. 30, împotriva încheierii din 10 iunie 2008 și a sentinței civile nr. 780 din 2 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
În lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea din 10 noiembrie 2009 - încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie - pronunțarea fiind amânată pentru data de 17 noiembrie 2009 și apoi pentru astăzi, 20 noiembrie 2009.
CURTEA,
Prin sentința civila nr. 780/2 iunie 2009, Tribunalul Mureșa admis acțiunea civilă formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta Târgu M și, drept consecință:
- a anulat măsura transferului reclamantei la unitatea nr.26 a pârâtei, cuprinsă în adresa nr.867/16.04.2008.
- a obligat pârâta să permită revenirea reclamantei la locul de muncă din cadrul unității nr.4 a pârâtei.
- a anulat dispoziția de încetare a convenției individuale de muncă nr. 12/27.05.2008, emisă de pârâtă.
- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 18.344 lei reprezentând drepturi salariale nete aferente perioadei aprilie 2005 - martie 2009, actualizate potrivit indicelui de inflație și în continuare drepturile salariale începând cu 01.04.2009 până la reîncadrarea efectivă a reclamantei, în funcție de salariul brut lunar de 720 lei.
- a obligat pârâta să vireze sumele cu titlu de contribuții de asigurări sociale, impozit pe salariu și celelalte obligații fiscale aferente drepturilor salariale menționate anterior.
În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut că excepția necompetenței materiale invocată de societatea pârâtă este nefondată, deoarece între reclamantă și pârâtă există raporturi de muncă, în baza unei convenții de muncă, astfel că a respins excepția prin încheierea de la termenul de judecată din 10 iunie 2008.
Cu referire la fondul cauzei, s-a reținut că prin măsura transferului, pârâta a modificat unilateral locul de muncă al reclamantei, nerespectând prevederile art. 32 din Normele aprobate prin Hotărârea Consiliului Național al UCECOM nr. 11/15 decembrie 2006, iar dispoziția de încetare convenției individuale de muncă încalcă dispozițiile art. 79 alin.1 din Codul muncii și ale art. 53 alin.1 din Normele menționate, întrucât cererea reclamantei, înregistrată sub nr. 1019/8 mai 2008, nu cuprindea manifestarea unilaterală de voință a acesteia, cu privire la încetarea convenției individuale de muncă.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata drepturilor salariale restante, începând cu luna aprilie 2005, actualizate potrivit indicelui de inflație, tribunalul a reținut că, deși îi revenea sarcina probei, conform art. 287 Codul muncii, societatea pârâtă angajatoare nu a probat, în condițiile art.163 Codul muncii, plata salariului datorat reclamantei, de asemenea nici plata obligațiilor fiscale aferente acestuia.
De asemenea, au fost apreciate ca neîntemeiate susținerile pârâtei, în sensul că s-ar datora reclamantei drepturi salariale inferioare celor inserate în convenția individuală de muncă încheiată cu reclamanta și actul adițional la aceasta (filele 177-182), inferioare și venitului minim pe economia națională, sub acest aspect instanța reținând lipsa de efecte mențiunii inserate în actul adițional la contractul individual de muncă, din 25 aprilie 2007 - conform căreia salarizarea se face potrivit propriului sistem de salarizare - întrucât această mențiune nu a fost însușită prin semnătură de către reclamantă, conform art. 17 alin.4 din Codul muncii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părți, reclamanta doar sub aspectul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în primă instanță, respectiv 1000 lei - onorariu expert contabil și 3000 lei - onorariu avocațial, conform dovezilor aflate la dosar.
Pârâta a declarat recurs și împotriva încheierii de ședință din 10 iunie 2008, susținând nelegalitatea soluției de respingere a excepției necompetenței materiale a instanței specializate în soluționarea litigiilor de muncă, arătând, sub acest aspect, că raporturilor de tip cooperatist nu le sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii, ci reglementările cu caracter special cuprinse în Normele aprobate prin Hotărârea nr. 11/15 decembrie 2006 UCECOM, reglementări care atrag competența instanței de drept comun.
Aceeași critică a fost reiterată și în cuprinsul memoriului prin care pârâta a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 780/2 iunie 2009.
Cu referire la fondul cauzei, pârâta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă susținând că dispozițiile art. 32 din Normele aprobate prin Hotărârea UCECOM nr. 11/2006 permit modificarea locului și felului muncii fără consimțământul membrului cooperator, astfel că măsura de transfer a reclamantei la altă unitate a fost legală.
În privința dispoziției de încetare a convenției individuale de muncă, pârâta a arătat că prin cererea nr. 1019/8 mai 2008, reclamanta a renunțat la calitatea de membru cooperator, situație în care încetează și raporturile de muncă, fapt ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 23 din Norme, ale art. 26 și 33 din Legea nr. 1/2005 și ale art. 18, 19, 23 din Statutul cooperativei.
Referitor la cererea având ca obiect plata unor diferențe de drepturi salariale, și virarea sumelor reprezentând obligațiile fiscale aferente, pârâta a susținut că instanța de fond a apreciat în mod eronat inaplicabilitatea sistemului de salarizare propriu al societății cooperative, respectiv în funcție de încasări, în condițiile în care acesta a fost aprobat anual de către adunarea generală ( la care a participat și reclamanta ), cu respectarea legislației specifice.
Pentru motivele arătate, pârâta a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de drept comun, iar în subsidiar modificarea integrală, în sensul respingerii acțiunii.
Prin întâmpinarea formulată, reclamanta a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, susținând netemeinicia criticilor aduse hotărârii primei instanțe.
Examinând recursurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 299 alin.1 teza finală, raportat la art. 282 alin.2 Cod procedură civilă, încheierile premergătoare nu pot fi atacate cu recurs decât odată cu fondul, cu excepția cazului în care prin ele s-a întrerupt cursul judecății.
Prin încheierea din 10 iunie 2008, Tribunalul Mureșa respins excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de pârâta "", continuând apoi judecata prin administrarea de probe și pronunțarea sentinței civile nr. 780/2 iunie 2009.
Raportat la prevederile legale anterior evocate, în speță, este vorba de o încheiere premergătoare, astfel că recursul declarat împotriva acesteia este inadmisibil, urmând ca instanța de control să verifice critica vizând necompetența materială a tribunalului în soluționarea cauzei cu prilejul examinării recursului declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 780/2 iunie 2009.
Analizând, deopotrivă, și recursul declarat de reclamanta împotriva aceleiași hotărâri, Curtea constată următoarele:
Susținerea pârâtei, conform căreia raporturile juridice dintre părțile aflate în litigiu nu se află sub incidența dispozițiilor Codului muncii, ci a prevederilor speciale aplicabile sectorului cooperației meșteșugărești, nu poate fi primită nici de către instanța de recurs.
Sub acest aspect, trebuie observat că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 2 din Legea nr. 53/2003, Codul muncii se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii, iar conform art. 295 alin.2 din Codul muncii, acesta din urmă se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, între societatea cooperativă și membrul cooperator pot exista raporturi de muncă, în cazul membrilor cooperatori asociați la muncă și capital, în temeiul contractului individual de muncă sau al convenției individuale de muncă, după caz, încheiat cu societatea cooperativă al cărei membru este.
Prin urmare, Legea nr. 1/2005 nu conține dispoziții derogatorii de la Codul muncii și, în contextul în care reclamanta a încheiat o convenție individuală de muncă cu societatea cooperativă pârâtă, în mod corect s-a reținut de către prima instanță că raporturile dintre părți sunt supuse reglementărilor din Codul muncii.
Pentru considerentele expuse, critica vizând necompetența materială a tribunalului, în complet specializat pentru soluționarea conflictelor de muncă, se constată a fi nefondată.
În ceea ce privește celelalte aspecte contestate în cauză de către pârâtă, Curtea reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 5 din Normele de reglementare aprobate prin Hotărârea nr. 11/15 decembrie 2006 Consiliului Național UCECOM, "convenția individuală de muncă este un contract în temeiul căruia o persoană fizică, care a dobândit calitatea de membru cooperator în condițiile prevăzute de statut, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unei societăți cooperative meșteșugărești, în schimbul unei remunerații ( unui salariu )". Rezultă, deci, că încheierea convenției individuale de muncă presupune, în mod inerent, preexistența calității de membru cooperator, prima neputând ființa în lipsa celei de-a doua.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 26 alin.1 lit. a) din Legea nr. 1/2005, calitatea de membru cooperator încetează, printre alte cazuri, și prin retragerea membrului cooperator din societatea cooperativă, iar potrivit dispozițiilor art. 53 alin. 1 din Normele evocate anterior, " prin retragere se înțelege actul unilateral de voință a membrului cooperator care, printr-o notificare scrisă, comunică societății cooperative încetarea convenției individuale de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz".
Prin cererea înregistrată la societatea pârâtă sub nr. 1019/8 mai 2008, reclamanta a arătat în mod expres: "cer lichidarea și renunț la calitatea de membru cooperator".
Interpretarea dată de către prima instanță acestei cereri - în sensul că nu ar cuprinde manifestarea de voință cu privire la încetarea convenției individuale de muncă, ci doar pe aceea cu privire la renunțarea la calitatea de membru cooperator, neîncadrându-se, prin urmare, în dispozițiile art. 53 alin.1 din Norme - este, în opinia Curții, eronată, deoarece, astfel cum rezultă din coroborarea prevederilor legale anterior evocate, convenția individuală de muncă este indisolubil legată de calitatea de membru cooperator, neputând fi încheiată în lipsa acesteia din urmă.
În plus, sintagma "cer lichidarea" nu permite o altă interpretare decât aceea a unui act unilateral de voință prin care se aduce la cunoștința angajatorului încetarea raporturilor de muncă, deoarece lichidarea nu poate fi efectuată pe perioada derulării acestor raporturi, însuși termenul de "lichidare" presupunând, din punct de vedere literal, finalizarea unui proces, a unei relații, datorii, etc.
Pentru considerentele expuse, Curtea reține că cererea nr. 1019/8 mai 2008, întrunește cerințele prevăzute de art. 53 alin.1 din Normele aprobate prin Hotărârea UCECOM nr. 11/2006, în sensul că aceasta cuprinde manifestarea unilaterală de voință a reclamantei de încetare a convenției individuale de muncă și, implicit, de retragere din cooperativă, act echivalent cu demisia din Codul muncii ( art. 79 alin.1, al cărui text l-a preluat fidel art. 53 alin.1 din Norme ).
În acest context, Dispoziția nr. 12/27 mai 2008, prin care societatea pârâtă, luând act de cererea nr. 1019/8 mai 2008, adus la cunoștința reclamantei încetarea convenției individuale de muncă și, corelativ, a calității de membru cooperator, începând cu data de 22 mai 2008, întrunește cerințele de legalitate prevăzute de normele legale anterior evocate, impunându-se a fi menținută ca atare.
Sub același aspect, Curtea apreciază ca nefondate criticile reclamantei, în sensul că prin cererea menționată ar fi renunțat numai la calitatea de membru cooperator, iar nu și la convenția individuală de muncă, deoarece, astfel cum s-a precizat anterior, încheierea convenției individuale de muncă presupune preexistența calității de membru cooperator. ( art. 5 din Norme, art. 33 alin.1 lit. b) din Legea nr. 1/2005 ).
De asemenea, nu poate fi imputată societății pârâte nici nerespectarea termenului de preaviz, deoarece, atât din economia prevederilor art. 79 alin. 7 din Codul muncii, cât și din cele ale art. 53 alin. 7 din Normele evocate, instituirea termenului de preaviz în cazul demisiei, respectiv al retragerii din societatea cooperativă, vizează exclusiv protejarea intereselor angajatorului. Cum reclamanta nu a propus niciun termen de preaviz prin cererea nr. 1019/8 mai 2008, pârâta a dispus încetarea convenției individuale de muncă începând cu data de 22 mai 2008, renunțând, astfel, parțial, conform prevederilor art. 53 alin.7, din Norme la termenul de preaviz de 15 zile, stabilit în favoarea sa prin dispozițiile art. 53 alin. 4 din aceleași norme.
În fine, sunt nefondate și criticile care vizează efectul retroactiv al dispoziției menționate - față de data emiterii și comunicării acesteia, respectiv neindicarea instanței la care aceasta putea fi atacată, deoarece nici prevederile legale care reglementează demisia în sistemul Codului muncii și nici cele care reglementează retragerea din cooperativă și, implicit, încetarea din inițiativa membrului cooperator a convenției individuale de muncă, nu pretind emiterea unei dispoziții scrise, în sensul prevederilor art. 268 alin.2 din Codul muncii, respectiv ale art. 47 alin.5 din Normele aprobate prin Hotărârea UCECOM nr.11/2006, prevederi care reglementează conținutul obligatoriu și sub sancțiunea nulității a deciziei de sancționare disciplinară a salariatului, respectiv a membrului cooperator.
Or, potrivit dispozițiilor art. 53 alin.7 din Normele evocate, în cazul retragerii membrului cooperator din societatea cooperativă, convenția individuală de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunțării totale sau parțiale de către societatea cooperativă la termenul de preaviz, în mod similar fiind reglementată și încetarea raporturilor de muncă prin demisie, în sistemul Codului muncii. ( art. 79 alin.7 ).
În contextul celor anterior relevate, Curtea reține că Dispoziția nr. 12/27 mai 2008 nu se impune a fi analizată, sub aspectul legalității, prin prisma dispozițiilor imperative ale art. 268 alin.2 din Codul muncii și ale art. 47 alin.5 din Normele aprobate prin Hotărârea UCECOM nr. 11/2006, fiind, în ansamblul său, un act prin care angajatorul - societatea cooperativă pârâtă - ia act de retragerea reclamantei din cooperativă și îi aduce acesteia la cunoștință data încetării convenției individuale de muncă, prin renunțarea parțială la termenul de preaviz, conform prevederilor art. 53 alin.7 din Norme ( termen pe care reclamanta nici nu l-a propus ).
Având în vedre argumentele anterior relevate, Curtea apreciază ca nefondată cererea având ca obiect anularea dispoziției menționate, urmând a dispune respingerea acesteia.
În ceea ce privește măsura transferului reclamantei de la Unitatea nr. 4 la Unitatea nr. 26, adusă la cunoștința acesteia prin adresa nr. 867/16 aprilie 2008, Curtea constată că, potrivit dispozițiilor art. 32 din Normele aprobate prin Hotărârea UCECOM nr. 11/2006, "societatea cooperativă poate modifica locul și felul muncii, fără consimțământul membrului cooperator", astfel că, neprecizarea în cuprinsul menționatei adrese a împrejurărilor care au determinat luarea respectivei măsuri nu este de natură a atrage nulitatea acesteia, câtă vreme o atare sancțiune nu este prevăzută de norma legală evocată.
Pe de altă parte, în contextul retragerii ulterioare din societatea cooperativă și a încetării convenției individuale de muncă, susținerea de către reclamantă a cererii de anulare a măsurii constând în schimbarea locului de muncă, și-a pierdut interesul inițial, avut la data promovării acțiunii în justiție - 24 aprilie 2008, rămânând, de asemenea, fără obiect.
Prin urmare, Curtea constată că se impune a fi respinsă și această cerere.
În schimb, se apreciază ca fiind întemeiată în parte cererea privind obligarea pârâtei la plata diferențelor de drepturi salariale, și a contribuțiilor fiscale aferente acestora, pentru perioada aprilie 2005 - mai 2008, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de art. 166 alin.1 din Codul muncii și, respectiv până la încetarea convenției individuale de muncă, cerere față de care Curtea reține următoarele:
Prin convenția individuală de muncă nr. 51/2004, s-a stabilit în favoarea reclamantei plata unui salariu de 380 lei, începând cu data de 1 aprilie 2004, iar printr-un act adițional ulterior - a unui salariu de 550 lei, începând cu data de 1 aprilie 2007. Pârâta nu a probat, însă, în condițiile art. 163 din Codul muncii, plata salariului datorat reclamantei, și nici a obligațiilor fiscale aferente acestuia.
Este corectă reținerea primei instanțe, conform căreia mențiunea inserată de către pârâtă în cuprinsul actului adițional la convenția individuală de muncă - în sensul că salarizarea se va face în continuare conform propriului sistem ( fiind radiat, prin barare, salariul de 550 lei ) - nu este de natură a produce efecte în privința drepturilor salariale datorate reclamantei, deoarece aceasta nu și-a însușit prin semnătură respectiva modificare, conform prevederilor art. 17 alin.4 din Codul muncii. În plus, nu s-a depus la dosarul cauzei vreo modificare făcută de comun acord de către părțile contractante, în condițiile prevăzute de art. 41 alin. 1 din Codul muncii, cu privire la nivelul salariului.
Pe de altă parte, chiar dispozițiile art. 102 alin.1 din Normele aprobate prin Hotărârea UCECOM nr. 11/2006, prevăd că salariile individuale se stabilesc prin negociere, situație în care, cu atât mai mult pârâta nu se putea abate de la plata drepturilor salariale la nivelul stabilit prin convențiile individuale de muncă încheiate de comun acord cu reclamanta, mai ales că în cuprinsul acestora s-a și prevăzut ( la Capitolul - Dispoziții finale ) că "orice modificare privind clauzele convenției individuale de muncă în timpul executării acesteia impune încheierea unui act adițional la convenție, conform dispozițiilor legale".
Pentru considerentele expuse, Curtea constată ca fiind legală soluția primei instanțe, în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale restante, acestea urmând, însă a fi acordate doar până la încetarea convenției individuale de muncă a reclamantei, ca efect al retragerii acesteia din societatea cooperativă, aceeași soluție fiind menținută și cu privire la obligația pârâtei de a vira contribuțiile de asigurări sociale, impozitul pe salariu și celelalte obligații fiscale aferente.
Sub acest aspect se observă că, potrivit expertizei contabile efectuate în cauză, prin raportare la convențiile individuale de muncă, drepturile salariale nete cuvenite reclamantei pentru perioada aprilie 2005 - mai 2008, actualizate în funcție de indicele de inflație, sunt în cuantum de 15.541 lei ( fila 204 dosar fond ), din care, în perioada aprilie 2005 - martie 2008, aceasta a încasat suma de 1.885 lei ( fila 155 dosar fond ), rămânând o diferență neachitată în cuantum de 13.656 lei, la plata căreia urmează a fi obligată pârâta.
În ceea ce privește recursul reclamantei, se constată că în mod eronat prima instanță nu a dat eficiență prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, conform cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată ocazionate celeilalte părți, în speță fiind vorba de onorariul pentru expert și avocatul angajat ( filele 102, 147 dosar fond, fila 21 dosar recurs).
Raportat la cele anterior relevate, identificând în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, constând în aplicarea greșită de către prima instanță a prevederilor legale incidente, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, va admite recursurile declarate de părți împotriva sentinței civile nr. 780/2 iunie 2009 Tribunalului Mureș și va modifica în tot hotărârea atacată, în sensul admiterii în parte a acțiunii formulate de reclamanta, conform celor expuse în considerentele prezentei decizii.
Prin urmare, pârâta va fi obligată la plata în favoarea reclamantei a sumei de 13.656 lei ( 15.541 lei - 1.885 lei ), reprezentând diferențe de drepturi salariale nete aferente perioadei aprilie 2005 - mai 2008, actualizate potrivit indicelui de inflație, precum și a sumei reprezentând actualizarea potrivit indicelui de inflație a debitului salarial menționat, începând cu data de 1 iunie 2008 și până la achitarea integrală a acestuia.
De asemenea, pârâta va fi obligată să vireze contribuțiile de asigurări sociale, impozit pe salariu și celelalte obligații fiscale datorate pentru diferențele de drepturi salariale aferente perioadei aprilie 2005 - mai 2008, menționate anterior.
Celelalte pretenții ale reclamantei fiind apreciate ca nefondate, urmează a fi respinse, iar în aplicarea prevederilor art. 274 alin.1, raportat la art. 276 Cod procedură civilă, pârâta va fi obligată la plata în favoarea reclamantei sumei de 1.150 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță (onorariu expert - 1000 lei, onorariu avocat - 150 lei ).
Nu vor fi acordate cheltuieli de judecată în recurs, deoarece a fost admisă și calea de atac a părții adverse.
De asemenea, va fi respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâtă împotriva încheierii de ședință din 10 iunie 2008.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta, cu sediul în Târgu M, B-dul 1 - 2. nr. 30, județul M, împotriva încheierii de ședință din 10 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
Admite recursurile declarate de reclamanta, cu domiciliul ales în Târgu M,- A.1, județul M, și de pârâta, cu sediul în Târgu M, B-dul 1 - 2. nr. 30, județul M, împotriva sentinței civile nr. 780/2 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
Modifică în tot hotărârea atacată și, drept consecință:
Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta Târgu
Obligă pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 13.656 lei, reprezentând diferențe de drepturi salariale nete, aferente perioadei aprilie 2005 - mai 2008, actualizate potrivit indicelui de inflație, precum și a sumei reprezentând actualizarea potrivit indicelui de inflație a debitului salarial menționat, începând cu data de 1 iunie 2008 și până la achitarea integrală a acestuia.
Obligă pârâta să vireze contribuțiile de asigurări sociale, impozit pe salarii și celelalte obligații fiscale datorate pentru diferențele de drepturi salariale aferente perioadei aprilie 2005 - mai 2008, menționate anterior.
Respinge celelalte pretenții.
Obligă pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 1.150 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE: Nemenționat | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.
Tehnored.
4 exp./07.01.2010
Jud.fond.;
Asist. jud.,
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
