Anulare act. Decizia 183/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 183
Ședința publică de la 26 Februarie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Oana Ghiță
JUDECĂTOR 2: Sorin Pascu
JUDECĂTOR 3: Gabriela Ionescu
Grefier - -
Pe rol, rezultatul dezbaterilor privind judecarea recursului declarat de pârâta împotriva deciziei civile nr. 536 din 7 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanții, G, pârâții, CONSILIUL LOCAL C - PRIMAR, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile din ședința publică de la 19 februarie 2008 au fost consemnate în încheierea de ședință din aceeași dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Asupra recursului de față:
La data de 15 iunie 2006, reclamanții, și au chemat în judecată pârâții Consiliul Local C, prin Primar și pe pârâta pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a dispoziției nr. 18117/22 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului C prin referatul nr. 15593/2005 și să se constate nulitatea absolută a contractului nr. 3238/9 decembrie 2005 autentificat de BNP prin care pârâta a dobândit prin cesiune drepturilor litigioase imobilul teren și construcție din- din
Reclamanții consideră că lipsa dovezii dreptului de proprietate al numitei, precum și calității de moștenitor a lui și neacceptarea succesiunii autoarei de către gratificatul duce la constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 18117/2005.
Fiindu-le încălcat dreptul de preemțiune conferit de Legea nr. 10/2001 și OUG 40/1999, reclamanții consideră că și contractul nr. 3238/9 decembrie 2005 prin care a dobândit drepturile litigioase este nul absolut.
Interesul reclamanților în promovarea acțiunii constă în faptul că aceștia aveau prioritate la cumpărarea imobilului deținut cu titlu de închiriere de peste 40 ani, iar numita nu era îndreptățită la restituirea întregului imobil, ci doar unei părți, cotitate disponibilă care nu poate fi stabilită decât de Primăria Municipiului sau altă instituție decât instanța de judecată.
La data de 21 septembrie 2006, pârâta a depus întâmpinare și cererea reconvențională, prin care a araătat că pârâtele și au renunțat la dreptul la acțiune și solicită ca instanță să ia act de renunțarea acestora, conform art. 246.pr.civ.
Arată că dispoziția nr. 18117 din 22 decembrie 2005 de restituire în natură a imobilului din C,-, a fost emisă de Primăria cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001.
Astfel, imobilul figurat în anexele caselor naționalizate, conform certificatului eliberat de Arhivele Statului, la, care prin testamentul autentificat la 15 ianuarie 1943 a dispus ca fiul său, să dispună de întreaga cotitate disponibilă din averea mobilă și imobilă cu referire la casa din C,-, județul
este singura moștenitoare legală defunctului decedat la 3 noiembrie 1985, conform certificatului de moștenitor nr.2399 din 10 noiembrie 1987, eliberat de notariatul de Stat D și în această calitate a formulat notificarea nr.387/N/2001, de prevederile legii beneficiind și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.
Sub acest aspect nu există nici o cauză de nulitate absolută care să afecteze dispoziția de restituire în natură a imobilului cu referire la temeiul juridic al acțiunii promovate de reclamanți.
Arată că reclamanții nu justifică interesul legitim pentru promovarea acțiunii, dispoziția de restituire nu a fost contestată de nici o persoană îndreptățită, iar contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 3238/19 decembrie 2005 este legal, dreptul de proprietate al imobilului în litigiu fiind intabulat în CF prin încheierea nr. 23817 din 12 iunie 2006.
Pe cale reconvențională, s- solicitat evacuarea din spațiile deținute a reclamanților, G și, întrucât contractele de închiriere ale acestora cu Primăria Municipiului au expirat, iar alte contracte cu noul proprietar nu au fost încheiate, iar în acest imobil pârâta intenționează să locuiască împreună cu familia sa dar conviețuirea alături de alte persoane este imposibilă. De asemenea, imobilul necesită reparații urgente consolidare la structura de rezistență, renovare, lucrări care nu port fi efectuate ca urmare a prezenței reclamanților.
La data de 21 septembrie 2006, au formulat completare la acțiunea introductivă în sensul că înțeleg să solicite obligarea pârâtei să perfecteze contracte de închiriere cu reclamanții în calitate de chiriași, în baza OUG Nr.8/ 2004.
S-a arătat că prin notificarea nr. 149/N/2006 i-au solicitat acesteia să negocieze și să perfecteze contractele de închiriere în temeiul OUG nr.8/ 2004, însă pârâta a refuzat și refuză în continuare.
La data de 31 octombrie 2006 reclamanții au formulat întâmpinare la cererea reconvențională, solicitând respingerea acesteia ca nefondată.
Reclamanții au apreciat că, în speță, se impune prelungirea contractelor de închiriere fiind aplicabile dispozițiile OUG Nr. 8/ 2004 care prelungește cu încă 5 ani contractele în curs de derulare.
Au arătat că dispoziția nr. 18117 /2005 a fost emisă cu mult după apariția nr.OUG 8/ 2004, contractul de închiriere s-a prelungit de drept pe o perioadă de 5 ani.
Precizează că, la imobilul din litigiu au adus o serie de îmbunătățiri, a fost reparat, amenajat, zugrăvit, imobilul este foarte mare, are peste 11 spații de locuit, o parte din aceste spații sunt libere, astfel că pârâta poate locui cu membrii familiei sale și se poate realiza o separare a suprafeței pârâtei față de reclamanți, considerând că nu se impune evacuarea lor din imobil.
La data de 2 noiembrie 2006, pârâta formulat precizare a cererii reconvenționale, în sensul că solicită evacuarea din spațiile locative din imobilul din litigiu și numiților, -, e,.
Prin sentința civilă nr. 2678 din 8 martie 2007, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr-, a fost respinsă acțiunea completată la data de 21 septembrie 2006 de reclamanții, G, și continuată de reclamanți, G și, împotriva pârâților Consiliul local, prin Primar și .
A fost admisă cererea reconvențională precizată la data de 2 noiembrie 2006 și s-a dispus evacuarea din spațiile locative din imobilul situat în C- reclamanților pârâți, G, -, .
Au fost obligați reclamanții pârâți către pârâta reclamantă la 750 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a examinat cu prioritate cele două excepții invocate, conform art. 137 alin. 1 civ.
S-a reținut că reclamanții nu au calitate procesuală activă, întrucât sunt chiriași în imobilul restituit în baza Legii 10/2001, fiind terți față de procedura instituită de aceasta, nefiind nici proprietarii imobilului preluat abuziv și nici moștenitori ai acestuia, astfel încât nu-și dovedesc calitatea de persoane îndreptățite prin prisma art. 3 și 4 din Legea 10/2001.
S-a mai reținut că reclamanții nu au nici un interes născut și actual, ci unul eventual și viitor, ce s-ar naște doar în situația în care imobilul nu s-ar fi restituit pârâtei, ci ar fi rămas în proprietatea statului, pentru ca reclamanții să poată beneficia de dreptul de preemțiune conferit de lege; dar și în această situație, Statul nu poate fi obligat să vândă, în lege nefiind prevăzută în mod imperativ o asemenea obligație.
Cererea reconvențională a fost admisă cu motivarea că reclamanții nu mai beneficiază de protecție instituită de OUG 40/1999 și de OUG 8/2004, ei nemaiavând nici un titlu pentru imobilul din litigiu.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, G, și.
În motivele de apel depuse la dosar de apelanții, și se arată, în principal, că Tribunalul este competent să soluționeze cauza în primă instanță, conform art. 24 alin.8 din Legea 10/2001, iar în subsidiar se solicită desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului.
Apelanții arată că au calitate procesuală activă în acțiunea vizând anularea dispoziției primarului, privită ca act juridic civil ce face dovada proprietății și are forța probantă a unui înscris autentic, în acest sens fiind și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Se mai arată că terțul chiriaș în imobil are un interes juridicește ocrotit pentru a invoca nulitatea absolută a dispoziției, această posibilitate fiind conferită de însuși regimul juridic al nulității absolute.
În motivele de apel formulate de apelanții G, și, se arată că reclamanții au atât calitate procesuală activă, cât și interes în promovarea acțiunii, întrucât le-a fost încălcat dreptul de preemțiune prevăzut de lege, ei beneficiind de protecția legală și efectuând o serie de îmbunătățiri în imobil.
Prin decizia nr.536 din 7 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, s-au admis apelurile declarate de reclamanții domiciliat în C str. - - nr. 1 județul D, cu ultimul domiciliu cunoscut în C str. - - nr. 1 județul D, G, - domiciliați în C str. - - nr. 1 județul D și de către pârâții, și toți cu domiciliul în C str. - - nr. 1 județul D, împotriva sentinței civile 2678 din 08.03.2007 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații reclamanți cu ultimul domiciliu cunoscut în C str. - - nr. 1 județul D, cu ultimul domiciliu cunoscut în C str. - - nr. 1 județul D și intimați pârâți: CONSILIUL LOCAL C - PRIMAR și ȘANIA domiciliată în C- A județul D.
S-a desființat sentința civilă arătată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a decide astfel, Tribunalul Dolja reținut că în mod greșit prima instanță a apreciat că reclamanții nu justifică in interes în formularea cererii în nulitate absolută, acesta rezidând în posibilitatea de a li se aplica dispozițiile Legii 114/1996, mai favorabile decât cele conținute în Legea 10/2001, sub aspectul raporturilor locative.
Considerând că acțiunea principală a fost soluționată în mod eronat în temeiul excepției lipsei de interes, fără a se cerceta fondul, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 297, alin.1, Cod pr. civ. cu consecința desființării totale a hotărârii, ca urmare a strânsei legături existente între acțiunea introductivă și cererea reconvențională, conexiune ce impune soluționarea lor unitară.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate.
A susținut în esență că soluția Tribunalului se bazează pe o greșită interpretare a dispozițiilor cu caracter de protecție a chiriașilor, în raport de care este evident că la data formulării acțiunii aceștia nu mai aveau un titlu locativ asupra bunului imobil, și nici vocație la reînnoirea contractului de închiriere. Sub acest aspect, recurenta a arătat că interesele locative ale chiriașilor sunt protejate în egală măsură atât în situația în care imobilul aparține statului cât și dacă este restituit proprietarului, astfel că și dacă acțiunea ar fi admisă nu ar exista modificări în raporturile locative ale acestora.
Totodată, recurenta a arătat că nici invocarea dreptului de preemțiune la cumpărarea imobilului, potrivit art. 42, alin.3, din Legea 10/2001, nu justifică caracterul născut și actual al interesului chiriașilor, întrucât înstrăinarea imobilului către aceștia este opțională, astfel că dreptul lor de a cumpăra este unul eventual și viitor.
Recurenta a precizat că și pe fond acțiunea introductivă este nefondată, înscrisurile depuse la dosar demonstrând că cedenta drepturilor litigioase, era îndreptățită la restituire, potrivit legii 10/2001, întrucât a dobândit prin succesiune legală bunul de la autorul, care, la rândul său îl dobândise, așa cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor, ca efect al testamentului de la autoarea, înscrisă în lista anexă la decretul denaționalizare nr. 92/1950.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile, și menținerea ca legală și temeinică a sentinței nr. 2678/2007 a Judecătoriei Craiova.
Recursul a fost structurat juridic pe dispozițiile art. 304, pct.7 și 9, Cod pr. civ.
Intimații, deși legal citați cu mențiunea formulării întâmpinării, nu și-au expus apărările față de criticile formulate de recurentă.
Recursul este fondat, și se va admite, pentru considerentele care succed:
Una din condițiile de exercițiu ale acțiunii civile este aceea a interesului, definit ca fiind folosul practic, imediat, personal și direct, urmărit de partea care declanșează procedura judiciară.
În speță, reclamanții au solicitat prin acțiunea introductivă constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 3238/09.12.2005, și a dispoziției nr. 18117/22.12.2005, emisă de Primarul Mun. C, motivându-și demersul juridic prin necesitatea valorificării drepturilor lor locative și a vocației la dobândirea în proprietate a bunului imobil ce a făcut obiectul actelor juridice a căror desființare retroactivă se solicită. Astfel, s-a susținut că în situația în care ar triumfa în acțiunea introductivă formulată, reclamanții ar redeveni chiriași ai statului, ipoteză în care ar avea vocație la prelungirea contractului de închiriere până în anul 2009, în baza OUG nr. 8/2004, și la cumpărare, cu drept de preemțiune, a imobilului, în condițiile legii 10/2001.
Nici una dintre aceste susțineri nu are incidență în cauză.
Se constată că reclamanții au avut calitatea de chiriași in imobilul din-, C, fiind beneficiarii contractelor de închiriere încheiate în anul 2000, prelungite succesiv, pentru perioade de 1 an, ultima prorogare operând pentru intervalul 11.04.2005-11.04.2006, așa cum rezultă din actele adiționale existente la dosarul primei instanțe la filele 37, 41, 46, 51 și 55.
La data formulării cererii de chemare în judecată -15.06.2006 - termenul contractual expirase, iar locațiunea încetase de drept, astfel că reclamanții nu mai justificau un titlu locativ în baza căruia exercitau folosința asupra bunului, această împrejurare fiind independentă de persoana locatorului ( statul sau noul proprietar ).
Nu a intervenit nici tacita relocațiune, în condițiile art. 1437, Cod civil, care, de altfel, nici nu a fost invocată de reclamanți, întrucât locatorul și-a manifestat în mod neechivoc intenția de a nu mai prelungi contractul de închiriere, prin notificarea nr. 66/N/2006 fiind somați foștii chiriași să elibereze imobilul, iar obligația principală a locatarilor, aceea de plată a chiriei, nu a fost niciodată executată.
Este adevărat că anunțarea concediului de către proprietar s-a făcut ulterior expirării termenului contractual, la data de 17.05.2006, însă această manifestare de voință a avut loc anterior promovării cererii de chemare în judecată, astfel că a împiedicat prorogarea contractului inițial, ce nu mai poate fi opusă locatorului proprietar.
Aceasta înseamnă că la data formulării acțiunii, reclamanții nu mai aveau calitatea de chiriași, ocupațiunea exercitată asupra imobilului nefiind justificată printr-un titlu locativ.
Potrivit dispozițiilor Legii 10/2001, chiriașii reclamanți au avut drepturi locative, decurgând din prorogarea legală a contractului inițial de locațiune, care a intrat în sfera de reglementare a OUG nr. 40/1999, până la data de 8 aprilie 2004. Ulterior, au beneficiat de dispozițiile OUG nr. 8/ 11 martie 2004, bunul imobil aflându-se la data intrării în vigoare a acestui act normativ în administrarea statului, ceea ce înseamnă că ar fi avut vocație la prelungirea contractului de închiriere până la data de 8 aprilie 2009, opozabilă și proprietarului ce s- subrogat în drepturile statului, potrivit art. 14 din legea 10/2001.
Însă, ca orice beneficiu conferit de lege, norma de protecție edictată în favoarea chiriașilor, constituie o posibilitate legală, și nu o obligație, partea în favoarea căreia operează putând alege să o valorifice sau să renunțe la aplicarea sa. Or, prin încheierea contractului de închiriere pentru o perioadă de timp mai redusă, respectiv, pentru 1 an, derogatorie sub aspectul duratei legale, chiriașii au înțeles să renunțe la beneficiul instituit de acest act normativ, și în consecință, nu mai pot solicita prelungirea potrivit dispozițiilor speciale, până în aprilie 2009, ci, eventual, doar în condițiile dreptului comun, respectiv prin acordul părților, care în speță nu s-a realizat.
Această concluzie decurge și din interpretarea prin analogie cu norma înscrisă în art. 14, din OUG nr. 40/1999, așa cum a fost modificată prin Legea 241/2001, potrivit căreia la expirarea termenului de închiriere stabilit conform prezentei ordonanțe de urgență, chiriașul are dreptul la reînnoirea contractului, pentru aceeași perioadă, dacă părțile nu modifică prin acord expres durata închirierii.
OUG nr. 40/1999 nu prevede numărul total al prelungirilor contractuale, însă spiritul legii, în acord cu prevederile art.1 din Protocolul 1 al Convenției europene a drepturilor omului, ratificată de România prin Legea 30/1994, și cu dispozițiile constituționale din art. 44, impune ca acesta să fie rezonabil, numai astfel putând fi respectat criteriul proporționalității dintre dreptul chiriașului la protecție socială, și dreptul proprietarului de a beneficia de folosința bunului său.
În acest context, dispozițiile art. 14, alin.2 din OUG nr. 40/1999 care prevăd limitativ două situații în care proprietarul poate refuza reînnoirea contractului, din motive independente de atitudinea culpabilă a chiriașului, și anume, vânzarea locuinței și necesitatea folosirii acesteia ca spațiu locativ propriu, reprezintă o limitare excesivă a dispoziției, ca atribut al dreptului de proprietate, care este aplicabilă doar la prima reînnoire a contractului, ulterior prelungirea putând opera doar prin acordul liber al părților, în condițiile dreptului comun.
Această concluzie este în deplină concordanță cu practica CEDO, obligatorie pentru instanțele naționale, în cadrul căreia s-a arătat în mod constant că recunoașterea dreptului de proprietate asupra unor bunuri preluate anterior de stat, urmată de adoptarea unor măsuri cu caracter dilatoriu și de o inacțiune pe plan legislativ, echivalează cu lipsirea reclamantului de posibilitatea de a-și valorifica dreptul recunoscut, și conduce la încălcarea dispozițiilor art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția europeană a drepturilor omului, care reglementează dreptul oricărei persoane de a se bucura de bunurile sale, dublat de obligația statului de a lua toate măsurile necesare pentru garantarea exercițiului acestui drept( cauza Broniowski contra Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004 )
Pe de altă parte, dreptul chiriașilor la reînnoire, chiar dacă ar fi existat, putea fi valorificat doar la inițiativa acestora, înainte de expirarea termenului contractual, or o astfel de manifestarea de voință nu a avut loc, nici expres, prin notificarea proprietarului, nici implicit, eventual prin plata chiriei aferente în continuare.
Dimpotrivă, chiar în lipsa unei solicitări din partea chiriașilor, proprietarul i-a înștiințat prin notificarea nr. 66/N/17.05.2006 că nu înțelege să continue locațiunea și că dorește eliberarea spațiului locativ ocupat de reclamanți.
În același sens este și jurisprudența CEDO, exprimată în cuprinsul considerentelor hotărârilor de condamnare a României, pronunțate în cauzele și Stănescu contra României, Robitu contra României, Spanoche contra României, și Toader contra României, prin care s-a statuat că, deși prelungirea contractelor de închiriere în baza OUG nr. 40/1999 urmărește un scop de interes general, și anume protejarea chiriașilor într-o situație cauzată de penuria de locuințe ieftine, iar din această perspectivă este justificată limitarea dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1, totuși sancționarea proprietarilor prin impunerea obligației dificile de a păstra chiriașii în imobil, timp de peste 8 ani, fără nicio posibilitate concretă și reală de a încasa chiria, face să apese asupra lor o sarcină specială și exorbitantă, de natură să rupă justul echilibru dintre interesele aflate în joc, cel general, și cel al proprietarului, de a se bucura de bunurile care îi aparțin, și atrage astfel încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 din Convenție.
În acest context, cererea reclamanților din precizarea la acțiune, privind obligarea pârâtei la prelungirea contractului de închiriere este nefondată, întrucât nu mai au dreptul la reînnoire, și corelativ, cererea reconvențională având ca obiect evacuarea chiriașilor reclamanți pentru inexistența unui titlu locativ este întemeiată, pentru motivele mai sus expuse.
Interesul reclamanților nu este justificat nici din perspectiva vocației de a accede la cumpărarea bunului imobil, în ipoteza în care, ca efect al constatării nulității contractului de cesiune de drepturi litigioase și a dispoziției de restituire în natură, acesta ar reveni în administrarea unității administrativ teritoriale.
Ca element al acțiunii civile, interesul trebuie să fie actual, deci născut.
Art. 42, alin. 1 și 3 din Legea 10/2001, așa cum a fost modificat prin Legea 247/2005, prevede că imobilele cu destinația de locuință care nu sunt supuse restituirii către persoanele îndreptățite, și care rămân astfel în administrarea deținătorilor de la data intrării în vigoare a legii, pot fi înstrăinate în condițiile legii, chiriașii având un drept de preemțiune.
Textul de lege arătat nu instituie o obligație a unității deținătoare de a proceda la vânzarea unor astfel de imobile, reglementând doar posibilitatea înstrăinării, oportunitatea unei astfel de măsuri rămânând la latitudinea unității administrativ teritoriale, astfel că dreptul de a cumpăra cu prioritate este doar unul eventual, virtual, nefiind deci născut la data cererii de chemare în judecată, și nici ulterior, pe parcursul soluționării litigiului.
În egală măsură, este de reținut că, deși în perioada în care au avut calitatea de chiriași, reclamanții puteau să-și valorifice această posibilitate legală, atât în temeiul Legii 112/1995, cât și ulterior, până la data restituirii în natură a imobilului potrivit Legii 10/2001, nu s-a formulat nicio solicitare în acest sens, nefiind depusă la dosarul cauzei vreo cerere de cumpărare a imobilului.
În aceste condiții, argumentația instanței de apel este greșită, neexistând un interes actual al reclamanților în formularea acțiunii introductive, așa cum corect a apreciat prima instanță, respingând capătul de cerere principal în constatarea nulității absolute în temeiul acestei excepții peremptorii, ce a împiedicat antamarea fondului, în condițiile art. 137, Cod pr. civ.
Apreciind că sunt fondate criticile aduse de recurenta pârâtă, Curtea reține că soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor OUG nr. 40/1999 și a Legii 10/2001 republicată, aspect ce determină aplicarea dispozițiilor art. 304, pct.9, Cod pr. civ.
În temeiul acestora, coroborate cu art. 312, Cod pr. civ. se va admite recursul, se va modifica decizia Tribunalului, în sensul respingerii apelului, cu consecința menținerii dispozițiilor sentinței civile pronunțată de Judecătorie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta împotriva deciziei civile nr. 536 din 7 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanții, G, și pârâții, CONSILIUL LOCAL C - PRIMAR,.
Modifică decizia civilă, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanți și pârâți împotriva sentinței civile nr.2678 din 8.03.2007 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr-.
Menține dispozițiile sentinței civile sus menționată.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 26 Februarie 2008.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red. -/28.02.2008
Tehn. /2ex.
Fl.
Președinte:Oana GhițăJudecători:Oana Ghiță, Sorin Pascu, Gabriela Ionescu
