Anulare act. Decizia 191/2008. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 191/2008
Ședința publică de la 06 Iunie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Mărginean
JUDECĂTOR 2: Cristina Gheorghina Nicoară
JUDECĂTOR 3: Augustin Mândroc
Grefier - -
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului, în rejudecare după casare, formulat de către -., împotriva deciziei civile nr.159/A din 4 iulie 2001 pronunțată de Curtea de APEL ALBA IULIA în dosar civil nr.1911/2001 având ca obiect anulare act.
Față de împrejurarea că d-na grefier R este în concediu medical iar d-na grefier -este în concediu de odihnă, la pronunțarea hotărârii a participat grefier - - -planificată pentru ședința de judecată din 6 iunie 2008.
Procedura este îndeplinită fără citarea părților.
Se constată că la dosar au fost depuse prin registratură din partea intimatei SC SA copii după: certificatul de atestare a dreptului de proprietate a dreptului asupra terenurilor seria - nr.0363, recapitulație cu suprafața incintei și valoarea terenului pe obiective și încheierea de întabulare nr.7737/4.08.1995.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din 23 mai și 30 mai 2008, care fac parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față reține;
Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sibiu sub nr.4318 din 13 mai 1998 reclamanta a chemat în judecată Statul Român prin Primăria, SC SA Sibiu, SC SRL Sibiu, solicitând să se constate că nr.13, casă de odihnă, face parte di masa succesorală rămasă de pe urma defunctului, decedat la data de 4 ianuarie 1945, să se dispună . construcției în cartea funciară pe numele său cu titlu de moștenire, să se constate că bunul a trecut în proprietatea statului fără titlu și să se dispună anularea încheierilor de CF nr.1105/1969 de sub B6, nr.7737/1995 de sub și nr.2158/26 din CF nr.222, cu restabilirea situației anterioare de CF.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că tatăl său a edificat construcția în litigiu pe terenul numitei și că imobilul a trecut în proprietatea Statului Român fără titlu, în baza Decretului nr.218/1960 și nr.712/1966.
Prin sentința civilă nr.5170 din 16 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria Sibius -a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.
SC SA Sibiu a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat ca reclamanta să fie obligată la plata sumei de 181.000.000 lei, contravaloarea investiției și să i se acorde un drept de retenție asupra imobilului până la achitarea despăgubirilor.
La data de 7 decembrie 1998 s-a înregistrat cererea reclamantei denumită acțiune reconvențională (completare acțiune), față de acțiunea reconvențională formulată de pârâtă, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 75.000.000 lei reprezentând folosul de tras pe ultimii trei ani ca urmare a folosirii construcțiilor în litigiu.
Prin sentința civilă nr.48 din 23 ianuarie 2001 pronunțată de Tribunalul Sibius -a dispus respingerea acțiunii și cererii reconvenționale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că proprietar al imobilului înscris în CF nr.222 III, nr.top.186/9/1/1-Pădurea a fost numita, iar prin încheierea nr.1105/1969 s-a întabulat imobilul în favoarea Statului Român, în baza Decretului nr.218/1960 și nr.712/1966.
S-a mai reținut că prin sentința civilă nr.6941 din 22 octombrie 1992 Judecătoriei Sibiu, s-a constatat că numitul, antecesorul reclamantei este constructor de bună credință al construcțiilor de pe terenul înscris în CF 222, nr.top.186/9/1/1, notat în CF sub B 9.
S-a reținut că nu există identitate între calitatea de constructor de bună credință și aceea de proprietar al construcției, astfel încât construcția nu poate fi inclusă în masa succesorală rămasă de pe urma defunctului și că nu se poate dispune . dreptului de proprietate în favoarea acestuia în CF.
Reclamanta a declarat apel împotriva sentinței menționate, iar prin decizia civilă nr.159 din 4 iulie 2001 pronunțată de Curtea de APEL ALBA IULIA - Secția civilă s-a admis în parte apelul și s-a schimbat în parte sentința în sensul că s-a redus cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina reclamantei la suma de 2 milioane lei.
Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că în litigiu nu poate face parte din masa succesorală rămasă de pe urma defunctului deoarece acesta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, art.494 cod civil conferind de bună credință numai un drept de creanță, reprezentat fie de valoarea materialelor și prețul muncii, fie o sumă egală cu aceea a creșterii de valoare a fondului.
Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamanta care a invocat drept temei legal prevederile art.304 pct.6-10 Cod procedură civilă și a solicitat casarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
Recurenta a criticat decizia pronunțată în apel prin zece motive de recurs susținând, în esență, următoarele:
-dispozițiile art.494 Cod civil, invocate de instanța de apel, nu-și găsesc aplicabilitatea în cauză, deoarece prin hotărârea judecătorească se reține că proprietarul inițial a consimțit în mod expres să se dureze casa de odihnă și să se intre în posesia ei, astfel că nu se poate vorbi de un drept de creanță ci un drept real imobiliar;
-în mod eronat instanța de apel nu a recunoscut incidența în speță a unui drept de superficie, respectiv dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcției și un drept de folosință asupra terenului;
-este nelegală motivarea instanței de apel în ce privește imputarea făcută reclamantei că nu a solicitat restituirea construcției în termenul de prescripție de doi ani prevăzut în Decretul nr.218/1960, completate cu Decretul nr.712/1966, știut fiind că dispozițiile acestor acte normative au fost calificate ca fiind contrare principiilor de drept, normelor constituționale și legislației internaționale, sens în care s-a pronunțat și instanța supremă;
-în mod eronat s-a reținut că prin sentința civilă nr.65/1955 s-a respins acțiunea statului pe motiv că la acea dată bunul avea stăpân pe, deoarece în această hotărâre se menționează expres că proprietara construcțiilor este și nu se face nicio referire la proprietarul terenului;
-instanța de apel a nesocotit prevederile art.26 din DL nr.115/1938 care permite dobândirea drepturilor reale și fără înscriere în CF din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită sau expropriere și față de aceste dispoziții legale s-a apreciat eronat că reclamanta are doar un drept de creanță și că nu are relevanță că respectiva construcție a fost înscrisă în CF;
-instanța de apel a ignorat cererea reconvențională formulată de pârâta SC SA, care implicit recunoaște dreptul de superficie, dar solicită un drept de retenție pentru investițiile făcute la casa de odihnă;
-instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale formulată de reclamantă, iar instanța de apel susține în mod nereal că s-ar fi pronunțat, întrucât nu rezultă acest lucru din dispozitivul sentinței care trebuie să de refere la toate capetele de cerere;
-instanța de apel a ignorat aplicabilitatea art.30 din DL nr.115/1938, refuzând că observe că imobilul în litigiu este notat în CF pe numele defunctului sub B 9;
-în mod greșit s-a apreciat că în speță nu are relevanță încălcarea principiului continuității dezbaterilor la fond:
-ambele instanțe nu au făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art.129 și 130 Cod procedură civilă și nu au dat o calificare juridică acțiunii;
-în această fază procesuală s-a formulat o cerere de intervenție accesorie în favoarea recurentei reclamante, de către, născută, în calitate de unică moștenitoare a defunctei I baroană, fostă proprietară tabulară a terenului înscris în CF nr.222- III, nr.top.186/9/1/1.
Pe parcursul judecății recursului a decedat recurenta, a cărei succesoare s-a constatat că este.
Prin decizia nr.9858 din 29 noiembrie 2005 pronunțată de Înalta curte de Casație și Justiție-Secția civilă și de proprietate intelectuală- s-a respins ca nefondat recursul și cererea de intervenție accesorie formulate în cauză.
În motivarea acestei decizii s-a menționat că instanțele anterioare au reținut o corectă situație de fapt, în sensul că proprietara tabulară a terenului în suprafață de 1025 mp, situat în Stațiunea, înscris în CF nr.222 III, nr.top.186/9/1/1 a fost baroană, iar autorul reclamantului a construit, cu bună credință, pe terenul menționat o casă de odihnă.
În continuare, se reține că: "potrivit art.494 din Codul civil, dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de către oat reia persoană de bună credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri și lucrări dar va putea avea dreptul sau a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului.
Rezultă că proprietarul terenului dobândește dreptul de proprietate asupra construcției edificate de o persoană de bună credință. Terțul de bună credință are un drept de creanță reprezentat fie de valoarea materialelor și prețul muncii, fie de o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului.
Cum autorul reclamantei, nu a dobândit un drept real de proprietate asupra construcției în litigiu, nu se poate dispune . unui drept real în cartea funciară cu titlu de moștenire, în favoarea acesteia.
Acțiunea prin care se poate solicita constatarea preluării imobilului de către Statul Român fără titlu valabil aparține numai proprietarului tabular.
a formulat contestație în anulare împotriva deciziei pronunțată în recurs, invocând drept temei legal prevederile art.318 alin.1 cod procedură civilă și susținând că instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze mai multe dintre motivele de recurs.
-invocarea art.492 cod civil și efectele combaterii prezumției instituite prin acest text de lege;
-existența unui drept de superficie în persoana contestatoarei;
-nesoluționarea cererii reconvenționale formulate de intimata SC SA și nici a cererii reconvenționale formulate de reclamantă;
-încălcarea prevederilor art.30 din DL 115/1938;
-intimata SC SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca fiind nefondată.
La termenul din data 25 ianuarie 2007 au avut loc dezbaterile asupra contestației, punându-se în discuție, în prealabil, tardivitatea formulării contestației în anulare precum și stabilirea instanței competente a judeca recursul, în ipoteza admiterii contestației în anulare.
Până la pronunțarea asupra cauzei, amânată pentru data de 1 februarie 2007, s-a înregistrat o petiție, formulată de numitul, în numele intervenientei, în calitate de mandatar al acesteia, depunându-se în acest sens o procură de reprezentare datată 17 noiembrie 2005.
Față de această situație, s-a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru a se stabili calitatea de mandatar al intervenientei și domiciliul real ales de aceasta.
Din actele depuse în cauză a rezultat că cererea de intervenție a fost depusă de avocat, împreună cu împuternicirea avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.141 din 12 aprilie 2002 încheiat cu intervenienta, o serie de acte de stare civilă a intervenientei și declarația în formă autentică din 4 februarie 2002 prin care aceasta își manifestă expres consimțământul ca în numele său și în interesul doamnei să fie formulată o cerere de intervenție.
Pe parcursul judecării cauzei intervenienta a decedat, astfel că au fost introduși în cauză moștenitorii legali, și, reprezentați de mandatarul avocat în baza procurilor de reprezentare din 21 iunie 2007.
Având în vedere dispozițiile art.315 alin.2 teza a II-a cod procedură civilă, Înalta curtea constatat că prezenta contestație în anulare a fost formulată în termen.
Prin decizia civilă nr.7934 pronunțată de Înalta curte de casație și Justiție în dosar nr- s-a admis contestația în anulare introdusă de contestatoarea împotriva deciziei civile nr.9858 din 29.11.2005 pronunțată de Înalta curte de Casație și Justiție- Secția civilă și de proprietate intelectuală.
S-a anulat decizia de mai sus și s-a trimis cauza la Curtea de APEL ALBA IULIA în vederea rejudecării recursului declarat de împotriva deciziei nr.159/A din 4 iulie 2001 pronunțată, ca instanță de apel, de către Curtea de APEL ALBA IULIA.
Pentru a pronunța această hotărâre Înalta curte de reținut și motivat următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art.318 alin.1, teza a II-a cod procedură civilă invocate în susținerea cererii, pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiții: instanța de recurs trebuie să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs, iar această omisiune să se fi produs din greșeală.
Față de motivarea deciziei pronunțate în recurs rezultă cu evidență că nu s-au analizat toate motivele de recurs, structurate punctual prin criticile formulate.
Instanța de recurs nu a făcut o analiză a motivelor, nu a examinat în ce măsură argumentele și criticile formulate se încadrează sau nu în acestea, făcând de fapt o analiză a cauzei ca și cum ar fi fost investită cu soluționarea fondului pricinii sau cu judecarea apelului.
Este adevărat că instanța de recurs nu este obligată să răspundă argumentelor de fapt și de drept invocate de parte și este chiar îndreptățită să grupeze aceste argumente, dar prin aceasta să se facă o analiză a fiecărui motiv de recurs.
În speță însă, din motivarea deciziei pronunțată în recurs rezultă că instanța a fost preocupată de surprinderea esenței fondului pricinii, canalizarea motivării soluției în raport cu dispozițiile art.494 Cod civil, ducând la omisiunea, evident din eroare, a analizării tuturor motivelor de recurs.
Astfel, instanța de recurs a omis a cerceta în vreun fel motivele de recurs privitoare la încălcarea de către instanțele inferioare a dispozițiilor art.30 din DL nr.115/1938 precum și cel referitor la nesoluționarea celor două cereri reconvenționale formulate în cauză.
Acestea au constituit motive distincte de recurs, argumentate substanțial, însă instanța de recurs a omis, din greșeală, să le analizeze.
O asemenea omisiune reprezintă și o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, garantat de art.6 paragraful (1) din CEDO; conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.
Nu pot fi primite primele două critici formulate prin contestația în anulare.
Analiza făcută obiectului pricinii prin prisma dispozițiilor art.494 Cod civil subsumează pronunțarea asupra motivelor de recurs privitoare la invocarea art.492 cod civil și respectiv incidența unui drept de superficie în persoana reclamantei recurente.
De altfel, din însăși motivarea contestației în anulare rezidă că respectivele critici privesc defapt interpretarea dată de instanță instituțiilor legale în raport cu probatoriul administrat, respectiv o posibilă greșeală de judecată, ceea ce excede obiectul contestației în anulare.
Față de toate considerentele expuse, Înalta curtea constatat că se impune admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și rejudecarea parțială a recursului, numai în limita celor două motive de recurs omise, neluate în examinare; prin noua judecată nu trebuie să se reanalizeze toate motivele invocate de recurenți, contestația în anulare neputând constitui un mijloc de reformare a unei hotărâri date în recurs.
Având în vedere obiectul cauzei, apreciat la valoarea de 171.602.000 lei prin sentința civilă nr.5170 din 16 iunie 1998 și dispozițiile coroborate ale art.2 pct.1 lit.b, art.1 pct.2 și 3, instanța competentă să judece recursul este Curtea de APEL ALBA IULIA, astfel că s-a dispus trimiterea cauzei la această instanță pentru a hotărî în acord cu considerentele expuse anterior.
Recursul s-a reînregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 1.04.2008.
Examinând hotărârea atacată, respectiv decizia nr.159/4 iulie 2001, prin prisma celor două motive de recurs omise, neluate în examinare de instanța de recurs potrivit deciziei pronunțate în contestația în anulare de Înalta curte de Casație ți Justiție, Curtea de APEL ALBA IULIA reține următoarele:
Reclamanta a criticat hotărârea instanței de apel arătând la punctul 8: aprecierea instanței că înscrierea -notarea în CF a construcțiilor nu ar avea nicio relevanță este nelegală și netemeinică întrucât prin acestea au fost violate dispozițiile art.30 din DL 115/1938.
Prin urmare capetele de cerere privind trecerea prin fraudă în proprietatea pârâtei SC SA sunt în totalitate fondate și legale și se impune nulitatea încheierii de întabulare nr.7737/1995 de sub -12.
De asemenea la punctele 6 și 7 s-a arătat că motivarea instanței de apel privind atitudinea procesuală a pârâtei care prin acțiunea reconvențională nu se opune recunoașterii dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor este netemeinică. Acțiunea reconvențională a societății pârâte a generat o acțiune reconvențională referitor la folosul de tras-asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat, încălcând dispozițiile art.129 alin.final cod procedură civilă.
Cu referire la prima critică Curtea reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.30 din DL 115/1938-drepturile personale, faptele sau alte raporturi juridice în legătură cu drepturile înscrise în cartea funciară, devin opozabile terței persoane, prin notarea lor.
În speță e de necontestat că imobilul construcție în litigiu (conform încheierii 4871 din 21 aprilie 1993, în baza sentinței civile nr.6941/1992 pronunțată în dosarul civil nr.5237/1991 al Judecătoriei Sibiu ) a fost construit de către antecesorul reclamantei,.
Prin încheierea 4871/93 în cartea funciară s-a notat faptul că pe terenul de sub A1 cu nr.top.186/9/1/1 din CF 222 III s-a construit casă de odihnă de către numitul.
în cartea funciară, majoritatea sunt cu efecte juridice. Acestea pot fi de două feluri: notări care asigură executarea hotărârilor în procesele pornite și notări care asigură drepturile persoanei în privința căreia s-a făcut notarea împotriva terțelor persoane.
Ori în speță notarea în cartea funciară a faptului construirii imobilului pe terenul fostei proprietăți a proprietarei tabulare de sub B 5 - face parte din cea de a doua categorie arătată mai sus.
Mai mult, din actele dosarului, din cererea de intervenție în favoarea contestatoarei reclamante formulate de moștenitorii proprietarei tabulare, rezultă fără dubiu acordul proprietarului tabular al terenului cu referire la momentul construirii de către antecesorul reclamantei.
Prin sentința civilă nr.6941/1992 pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr.5287/1993 s-a recunoscut antecesorului reclamantei calitatea de constructor al imobilului în litigiu.
Această recunoaștere coroborată cu faptul notării în cartea funciară relevă că reclamanta beneficiază de un "bun" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
. unui drept de proprietate a societății pârâte prin încheierea nr.7737/1995 atât asupra construcției cât și asupra terenului, în baza HG 834/1991 și ulterior sentinței și notării arătate mai sus este contrară art.1 din Protocolul nr.1.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Porteanu împotriva României, cauza Strein împotriva României, cauza Popescu și împotriva României, cauza Brazdă și împotriva României) a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când e anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară art.1 din Protocolul nr.1.
În speță, deși nu este vorba de o vânzare a bunurilor de către stat unor terți, situația este aproape similară.
Imobilul în litigiu a fost naționalizat de către stat în baza unui act considerat de către doctrină și jurisprudență ca fiind abuziv, respectiv nr.258/1950 și 712/1966. Deși terenul a fost naționalizat din proprietatea tabulară a intervenientei accesorii (prin moștenire), din sentința civilă nr.65/1955 rezultă fără dubiu că proprietara construcției era reclamanta.
Acest fapt a fost recunoscut prin sentința din 1993 Judecătoriei Sibiu, sentință care, așa cum s-a arătat mai sus, relevă bunul de care beneficia reclamanta în sensul art.1 din Protocolul nr.1.
Societatea pârâtă și-a întabulat dreptul de proprietate asupra construcțiilor și terenului aferent la data de 4 august 1995 în baza HG 834/1991.
Această hotărâre de guvern permite societăților comerciale cu capital de stat să-și întocmească documentația în vederea obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului deținut în folosință, necesar desfășurării obiectivului de activitate.
Această întabulare, ulterior notării în cartea funciară a faptului construirii de către antecesorul reclamantei, echivalează cu transmiterea drepturilor de proprietate de către stat, la care face referire jurisprudența CEDO enumerată, cu referire la vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți și care chiar și atunci când e anterior confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun.
O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Mai mult, prin . societății pârâte ulterior sentinței care recunoștea existența unui bun al antecesorului reclamantei, se face dovada relei credințe a acesteia.
De altfel, prin cererea reconvențională formulată, pârâta implicit recunoaște dreptul de proprietate al antecesorului reclamantei asupra în litigiu.
Pentru toate aceste considerente urmează a se admite recursul, a se reforma soluția instanței de apel și modifica în parte cu consecința admiterii în parte a acțiunii civile formulate de reclamantă în sensul anulării încheierilor de întabulare a societății pârâte respectiv a celei ulterioare și . dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, nr.13.
Cu referire la acțiunile reconvenționale formulate de către pârâtă și reclamantă, se rețin următoarele:
Pârâta a solicitat restituirea contravalorii investițiilor realizate la imobil și recunoașterea unui drept de retenție.
Întradevăr cererea reconvențională este actul de procedură prin care pârâtul invocă pretenții proprii împotriva reclamantului. Prin acțiunea reconvențională, pârâta a recunoscut implicit dreptul de proprietate al reclamantei astfel cum s-a arătat anterior.
Reclamanta, urmare a cererii reconvenționale, și-a precizat acțiunea și a solicitat obligarea pârâtei la beneficiul nerealizat prin folosirea imobilului de către pârâtă.
Aceste cereri sunt întemeiate și urmează a fi admise în parte.
Din completarea raportului de contraexpertiză rezultă că valoarea investițiilor realizate la imobil sunt de 181 mil.lei (vechi).
Din raportul de expertiză rezultă că beneficiul realizat este în medie în sumă de 241 mil.lei. Reclamanta a solicitat doar 200 mil.lei (vechi).
Aceste cereri urmează a fi admise, însă față de suma pe care pârâta urmează a fi obligată să o plătească reclamantei (200 mil.lei), se constată că nu este admisibilă cererea privind dreptul de retenție.
Mai e de precizat că față de decizia de anulare, . dreptului de proprietate asupra terenurilor nu poate fi dispusă, intrând în puterea lucrului judecat reținerile instanței de recurs referitoare la dispozițiile art.492 Cod civil și cele referitoare la dreptul de superficie.
De asemenea, fiind limitată instanța de recurs la cele două motive de recurs nesoluționate, capetele de cerere privind nevalabilitatea titlului statului și anularea încheierii 1105 din 1969 nu pot face obiectul acestei decizii.
Se mai impune o precizare referitoare la susținerile reclamantei din concluziile scrise, vis-a-vis de competența materială a instanțelor de fond.
În primul rând, această excepție a fost formulată ulterior dezbaterii cauzei, prin concluziile scrise.
În al doilea rând - chiar dacă ar fi fost invocată în fața instanței de recurs cu ocazia dezbaterilor, excepția este nefondată.
Cauza corect a fost soluționată de instanța de fond Tribunalul Sibiu, iar în apel d e instanța superioară Curtea de Apel, potrivit normelor de conpetență materială în vigoare la data pronunțării acestor hotărâri.
La data soluționării contestației în anulare, Înalta curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art.II al.3 din Legea 219/2005, care a aprobat OUG 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului d e procedură civilă, legal a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea recursului, prezentei instanțe.
Potrivit acestui text legal, recursurile aflate pe rolul ICCJ la data intrării în vigoare a prezentei legi (17 iulie 2005) și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența curților de apel, se trimit la curțile de apel.
Dealtfel, acest text legal a făcut obiectul mai multor excepții de neconstituționalitate invocate în procese tocmai motivate de împrejurarea că aceeași instanță a soluționat cauza și în apel și în recurs, excepții respinse.
Pentru considerentele expuse, față de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă, va admite recursul declarat de reclamanta, continuat de moștenitoarea, va admite cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta și însușită de și.
Va fi modificată în parte decizia în sensul că se vor admite în parte acțiunea principală așa cum a fost completată și acțiunea reconvențională. SE vor anula încheierile de întabulare nr. 7737/1995, nr.2158/1995 privind construcția și se va dispune . dreptului reclamantei asupra construcției, nr.13, vor fi obligate părțile la plata investițiilor și beneficiului nerealizat.
Celelalte mențiuni ale deciziei și sentinței vor fi menținute.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de către reclamanta și continuat de împotriva deciziei civile nr. 159/A/2001 pronunțată de Curtea de APEL ALBA IULIA în dosar civil nr.1911/2001 și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta decedată și însușită de moștenitorii - și.
Modifică în parte decizia atacată numai în ceea ce privește capetele de cerere din acțiunea principală referitoare la încheierile de intabulare și
(continuarea deciziei civile nr.191/2008)
dreptul de proprietate asupra construcției și cele referitoare la acțiunile reconvenționale și în consecință.
Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamant în contradictoriu cu SC SA și SC SRL. Anulează încheierile de intabulare nr. 7737/1995, nr.2158/1995 înscris în 222 III la 10,11,12, și B 14 numai în ceea ce privește imobilul construcție nr. 13.
Dispune intabularea în cartea funciară pe numele reclamantei a construcției, nr. 13.
Admite cererile reconvenționale formulate de pârâți și reclamantă.
Obligă reclamanta să plătească pârâtei SC SRL suma de 181.000.000 lei vechi cu titlu investiții.
Obligă pârâta SC SA să plătească reclamantei suma de 200.000.000 lei vechi cu titlu beneficiu nerealizat.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței 48/2001 referitoare la admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței, cheltuielile de judecată și respingerea celorlalte capete de cerere.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică din 6.06.2008.
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.
Dact.2ex/24.06.2008
Jud..
Jud.fond
Președinte:Daniela MărgineanJudecători:Daniela Mărginean, Cristina Gheorghina Nicoară, Augustin Mândroc
