Anulare act. Încheierea /2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de: 19.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 2: Carmen Georgeta Negrilă
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de către recurenții - reclamanți, și împotriva deciziei civile nr. 295A/26.02.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns recurenții - reclamanți, și, reprezentați de avocat din cadrul Societății Civile Profesionale de Avocați ", și Asociații" cu împuternicirea avocațială nr. -/12.11.2008 aflată la fila nr. 52 din dosar, intimații - pârâți și reprezentați de avocat, cu împuternicire avocațială nr. -/06.08.2008, aflată la fila nr. 27 din dosar și intimatul - pârât, reprezentat de avocat, cu împuternicire avocațială nr. -/2008, aflată la fila nr. 29 din dosar, lipsind și intimații - pârâți, și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la termenul de judecată anterior s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru a da posibilitatea recurenților - reclamanți, și să ia cunoștință de conținutul înscrisurilor depuse de către intimatul - pârât.
Curtea ia act de prezența în sala de judecată a doamnei stenograf.
Reprezentantul intimaților - pârâți și învederează că părțile pe care le reprezintă au invocat o excepție de neconstituționalitate și excepții de ordine publică.
Precizează că intimații - pârâți și înțeleg să nu mai susțină excepția de neconstituționalitate, iar în ceea ce privește excepțiile de ordine publică, urmează ca acestea să fie susținute în combaterea recursului.
Curtea ia act de susținerile intimaților - pârâți și, exprimate prin apărător, în sensul că aceștia înțeleg să renunțe la a mai susține, la acest termen și în continuare, excepția de neconstituționalitate invocată anterior și care a vizat nu un singur articol, ci mai multe articole din Legea nr. 10/2001.
Reprezentantul intimaților - pârâți și reiterează susținerile potrivit cărora părțile pe care le reprezintă au înțeles să nu ai susțină în fața Curții excepția de neconstituționalitate, urmând să susțină celelalte excepții de ordine publică în combaterea recursului.
Curtea, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat și nici probe de administrat, acordă cuvântul cu privire la cererea de recurs.
Reprezentantul recurenților - reclamanți, și solicită admiterea recursului promovat de către părțile pe care le reprezintă, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii acțiunii în constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu intimații - pârâți și și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu intimatul - pârât de către Primăria Municipiului
Continuând, apreciază că instanța de apel s-a pronunțat în mod greșit asupra excepției prescripției dreptului la acțiune și arată că instanța de fond, la data de 17.03.2006, în mod corect, a respins această excepție, raportat la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 14.08.2006.
Precizează că ulterior, instanța de fond, deși se pronunțate cu privire la acest aspect printr-o încheiere interlocutorie, a revenit asupra acestei excepții și a dispus admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune cu privire la pârâtul.
Față de cele învederate, apreciază că în speță sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, instanța de apel reținând în mod eronat existența unei dihotomii între prescripția dreptului la acțiune în general și prescripția dreptului la acțiune în raport de intimatul - pârât.
Menționează că excepția a fost întemeiată pe dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și subliniază că instituția prescripție se raportează la persoana reclamantului, referitor la momentul introducerii acțiunii, neputând fi vorba despre două excepții de prescripție diferite.
Mai arată că ulterior acțiunea a fost modificată, dar acest lucru nu înseamnă că a apărut o nouă acțiune.
De asemenea, învederează că un alt motiv de nelegalitate avut în vedere de către recurenții - reclamanți se referă la aspectul legal de existența sau inexistența bunei-credințe la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Arată că instanța de fond și instanța de apel au apreciat eronat că buna-credință poate fi reținută în condițiile inexistenței oricărui demers care să arate că acești cumpărători sunt cumpărători de bună-credință.
Totodată, învederează că buna-credință se prezumă, iar prezumția legală este scutită de a mai fi probată, dar faptul vecin și conex pe care se sprijină prezumția trebuie dovedit.
Apreciază că, în speța de față, faptul vecin și conex pe care se sprijină prezumția îl reprezintă tocmai demersurile care să nască convingerea achizitorului că încheie actul de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar al imobilului.
Precizează că intimații - pârâți nu au depus nicio diligență, nu au formulat nicio notificare și nu au cercetat cum a fost dobândit imobilul de către stat.
Subliniază că, din răspunsurile la interogatoriul administrat în cauză, rezultă că pârâții nu au făcut niciun astfel de demers care să ducă la nașterea bunei-credințe.
Menționează că practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este în a considera că buna-credință trebuie să se sprijine pe un minim de diligențe, buna-credință neoperând de la sine, fiind necesară efectuarea unor minime diligențe.
Mai învederează că la încheierea contractelor în discuție nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar în situația imobilelor preluate în mod abuziv de către stat neaplicându-se dispozițiile Legii nr. 112/1995.
Subliniază că însăși pârâții au recunoscut că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv, preluarea abuzivă a imobilului nefiind contestată.
De asemenea, arată că s-a spus că în anul 1977, la cutremur, imobilul a fost distrus, iar ulterior a fost refăcut. Față de acest aspect, învederează că imobilul a fost avariat la cutremurul din 1977, însă apartamentele nu au fost distruse, ci dimpotrivă ele există și acum.
Concluzionând, solicită admiterea recursului promovat de către recurenții - reclamanți, și, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatului - pârât formulează concluzii de respingere a recursului ca nefondat.
În ceea ce privește aspectul legat de prescripția dreptului la acțiune, învederează că dispozițiile Legii nr. 10/2001 au prevăzut un termen în care persoana interesată poate introduce o acțiune, termen care a fost prelungit de două ori, termenul limită pentru formularea unei astfel de acțiuni fiind 14.08.2002.
Mai arată că prezenta acțiune în nulitate trebuia să se raporteze la obiectul ei material și la subiectul ei pasiv, ce nu au fost indicate până la data de 14.08.2002.
Față de cele învederate, apreciază că acțiunea nu a fost introdusă cu respectarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, ceea ce este de natură a atrage respingerea acțiunii.
Referitor la aspectul bunei-credințe, învederează că dispozițiile Legii nr. 10/2001 instituie o prezumție de bună-credință, neinstituind o prezumție de rea-credință în privința părții pe care o reprezintă.
De asemenea, menționează că există posibilitatea de a se face dovada relei-credințe, raportat la formalismul Legii nr. 112/1995 și subliniază că procedura impusă de acest act normativ trebuie respectată de către toate persoanele implicate; persoana interesată trebuie să formuleze o notificare, să își arate calitatea și să existe o cerere formulată.
Totodată, învederează că dispoziția instanței cu privire la buna-credință exclude însăși analiza modului de preluare a imobilului de către stat și nu mai interesează dacă a fost vorba despre o preluare abuzivă.
Cu privire la identitatea imobilului, arată că prin expertiza efectuată în cauză s-a stabilit că este vorba despre un imobil nou care s-a refăcut, aproape în totalitate, pe cheltuiala statului.
Face referire la dispozițiile Legii nr. 1/2009, a căror dispoziții se aplică, în opinia sa, cu prioritate și care deschide calea spre o cerere de acordare de despăgubiri și nu de restituire în natură.
Mai învederează că ori de câte ori se invocă ceva de către un justițiabil, acel aspect trebuie cuprins într-o încheiere de ședință, ce este semnată de către membrii completului de judecată, iar atunci când se invocă aspecte noi, instanța are obligația să se pronunțe și pe aspectele noi. Față de cele învederate, apreciază că nu se poate reține vreo contradicție între măsurile luate de către instanță, așa cum a arătat partea adversă.
Concluzionând, solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimaților - pârâți și solicită să se ia act de cererea sa de respingere a recursului ca nelegal și nefondat.
Apreciază că, potrivit deciziei nr. 1351/10.12.2008 a Curții Constituționale și a prevederilor art. 4 din Legea nr. 1/2009, părțile pe care le reprezintă sunt proprietari asupra bunului, ce nu mai poate fi restituit în natură, putându-se solicita doar despăgubiri.
Totodată, depune copii după Decizia nr. 1351/10.12.2008 a Curții Constituționale și Legea nr. 1/2009.
Reiterează susținerea potrivit căreia clienții săi sunt proprietari, iar imobilul nu mai poate fi revendicat în natură.
Învederează că intimații - pârâți, pe care îi reprezintă, au înțeles să invoce pe parcursul procesului excepții de ordine publică și precizează că se referă la împrejurarea că nu există obiect în cauza de față care să poată fi revendicat, iar cel care revendică nu are calitate procesuală activă și, implicit, clienții săi nu au calitate procesuală pasivă.
De asemenea, învederează că nu există identitate între imobilul revendicat de către reclamanți și imobilul aflat în proprietatea intimaților - pârâți.
Arată că este vorba despre o garsonieră situată la etajul 10, garsonieră care a fost dărâmată la cutremurul din 1977, toată aripa dărâmată a blocului fiind reconstruită de către stat, fiind construite alte apartamente, printre care și apartamentul de patru camere pe care clienții săi l-au cumpărat.
Subliniază că nu poate fi restituit un apartament cu patru camere pentru o garsonieră, iar în prezenta pricină fosta proprietară a garsonierei revendica un apartament cu patru camere.
Totodată, menționează că în cauză a fost efectuată o expertiză care a stabilit lipsa de identitate între imobilul revendicat și cel care a fost în proprietatea părților adverse.
Referitor la aspectul bunei-credințe, apreciază că intimații - pârâți pe care îi reprezintă sunt cumpărători de bună-credință întrucât au cumpărat un apartament ce nu a aparținut niciodată nimănui, proprietar fiind statul.
Apreciază că nu mai era nevoie să fie efectuate verificări, având în vedere că imobilul nu a aparținut niciodată unei persoane fizice, statul fiind proprietar.
Subliniază că buna-credință trebuie răsturnată material, prin probe și precizează că buna-credință, odată cu abrogarea pct. 10 al art. 304 Cod procedură civilă, nu poate fi pusă în discuție în recurs.
De asemenea, apreciază că recursul promovat de către părțile adverse este unul temerar, nelegal, iar acțiunea formulată de către reclamanți este un hazard.
Învederează că instanțele de fond și apel au respins acțiunea formulată de către recurenții - reclamanți ca neîntemeiat și solicită respingerea recursului promovat de către aceștia.
Reiterează susținerea, potrivit căreia Legea nr. 1/2009 trebuie aplicată, având în vedere că este în vigoare la această dată.
Solicită să se constate, în raport de dispozițiile Legii nr. 1/2009, inadmisibilitatea acțiunii promovate de către recurenți, având în vedere că părțile pe care le reprezintă sunt proprietari necontestați ce au dobândit imobilul în baza Legii nr. 112/1995.
Curtea interpelează pe doamna stenograf cu privire la contul în care trebuie achitat onorariul pentru prestația pe care a efectuat-
Doamna stenograf menționează că funcționează în cadrul corpului de experți ai Tribunalului București, onorariul putând fi achitat în contul Biroului Local de Expertize Judiciare Tehnice și Contabile de pe lângă Tribunalul București.
Curtea, deliberând, stabilește cuantumul onorariului datorat doamnei pentru prestația efectuată la suma de 400 lei.
Reprezentantul intimaților - pârâți și învederează că părțile pe care le reprezintă nu au de formulat obiecțiuni cu privire la cuantumul onorariului datorat doamnei stenograf.
De asemenea, învederează că va depune dovada achitării acestui onorariu în termen de o săptămână.
Reprezentantul recurenților - reclamanți, și depune practică judiciară, respectiv copia deciziei nr. 4202/20.05.2005 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Reprezentantul intimatului - pârât depune note scrise.
Curtea pune în vedere intimaților - pârâți și, prin avocat, să depună, în termen de o săptămână, dovada achitării onorariului datorat pentru prestația efectuată de către doamna stenograf, în original.
Curtea reține cauza în vederea pronunțării asupra cererii de recurs formulată de către recurenții - reclamanți, și împotriva deciziei civile nr. 295A/26.02.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL.
CURTEA
Pentru a da posibilitatea intimaților - pârâți și să depună, în original, dovada achitării onorariului, în cuantum de 400 lei, datorat pentru prestația efectuată de către doamna stenograf, urmează să dispună amânarea pronunțării asupra cererii de recurs formulată de către recurenții - reclamanți, și împotriva deciziei civile nr. 295A/26.02.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL.
DISPUNE
Amână pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de către recurenții - reclamanți, și împotriva deciziei civile nr. 295A/26.02.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL la data de 26.03.2009.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 180
Ședința publică din data de: 26.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - - - -
JUDECĂTOR - - - -
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de către recurenții - reclamanți, și împotriva deciziei civile nr. 295A/26.02.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 19.03.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitatea intimaților - pârâți și să depună, în original, dovada achitării onorariului, în cuantum de 400 lei, datorat pentru prestația efectuată de către doamna stenograf, a amânat pronunțarea la data de 26.03.2009, când, în aceeași compunere a dat următoarea decizie:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecata înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B sub nr. 12580/2002, la data de 17.05.2002, reclamanții, și au solicitat, în contradictoriu cu pârâții, și Primăria Municipiului B, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate între părți în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect apartamentele 50, 50 B și 50 din imobilul situat în B, str. -. - nr. 15, sector 1.
La data de 28.11.2003, reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că solicită să se judece în contradictoriu cu pârâții, escu și Primăria Municipiului B prin primarul general, iar obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 958/28.10.1996 având ca obiect apartamentul nr. 50 de la etajul 10 al imobilului și a contractului de vânzare cumpărare nr. 2013/30001/06.12.1996 având ca obiect apartamentul 50 de la etajul 11 al imobilului.
Prin sentința civilă nr. 3307/12.05.2004 instanța a admis excepția lipsei calității de reprezentant al reclamanților și a anulat cererea pentru lipsa dovezii calității de reprezentant.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții ce a fost respins prin Decizia civilă nr. 2655/A/16.12.2004, dosar nr.2917/2004 al Tribunalului București.
Prin decizia civilă nr. 2808/R/25.11.2005, Curtea de Apel Bucureștia admis recursul declarat de reclamanți, a modificat decizia recurată, a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Sectorului 1 B, reținând că prin procurile depuse la dosar s-a făcut dovada calității de reprezentant.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B la data de 11.01.2006 sub nr-.
Prin sentința civilă nr. 8155/24.05.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosarul nr. 1014/- (nr. dosar în format vechi 1004/2006) s-a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune cu privire la pârâtul escu; s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul escu, ca prescrisă; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului; s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului; s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată; s-a respins acțiunea formulata de reclamanții, și față de ceilalți pârâți, Primăria Municipiului B prin Primarul General, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, că din înscrisurile depuse la dosar, reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul este parte în contract sau a preluat această calitate ulterior, pentru a justifica în cauză legitimare procesuală pasivă.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, instanța a reținut că aceștia au justificat în cauză calitate procesuală activă prin actele de stare civilă și certificatele de moștenitor depuse la dosar.
Cu privire la fondul cauzei, s-a reținut că pârâții au fost de bună credință la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare, buna credință fiind presupusă în conformitate cu dispozițiile art. 1899 alin. 2 Cod civil, sarcina probei revenind acelora care invocă reaua credință, în speță reclamanților.
S-a mai reținut că reclamanții nu au administrat nici o dovadă, în sensul că ar fi realizat vreun demers anterior cumpărării imobilelor, pentru restituirea în natură a imobilului sau că ar fi adus la cunoștința pârâților sau a vânzătoarei, Primăria Municipiului B ori a mandatarului acesteia, Herăstrău Nord, calitatea acestora de moștenitori ai proprietarului și intenția de valorificare a drepturilor succesorale, astfel încât să se poată reține reaua credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare cumpărare atacate.
Prima instanță a mai reținut că nu s-a demonstrat fraudarea legii la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel, și, criticând hotărârea pentru admiterea în mod nelegal a excepției prescripției dreptului la acțiune cu privire la pârâtul escu, pentru reținerea în mod greșit de către prima instanță a faptului că buna credință se prezumă, iar sarcina probei revine celui ce invocă reaua credință, pentru aprecierea greșită a probelor pe motivele de nulitate vizând fraudarea legii și cauza ilicită.
rin întâmpinările formulate, intimații și precum și intimatul escu au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 295 din 26.02.208, Tribunalul a respins apelul declarat în cauză ca nefondat, reținând în motivare următoarele
Cu privire la primul motiv de apel, vizând admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune cu privire la pârâtul escu, Tribunalul a apreciat ca fiind corecte argumentele primei instanțe, în sensul că cererea formulată de reclamanți la data de 23.11.2003 împotriva pârâtului escu este prescrisă față de termenul de prescriere al acțiunilor în constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare stabilit prin art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și anume 14.08.2002.
Prin încheierea din data de 17.03.2006 prima instanță s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului la acțiune formulate la data de 14.08.2002, iar prin încheierea din 21.04.2008 s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului la acțiune în raport de cererea formulată de reclamanți la data de 23.11.2003, soluțiile fiind legale, neputându-se reține că instanța a revenit asupra unei probleme soluționate prin încheiere interlocutorie.
Tribunalul a înlăturat și motivul de apel în care s-a susținut că în mod greșit prima instanță a reținut că buna credință se prezumă, iar sarcina probei revine celui ce invocă reaua credință, considerând că prima instanță a aplicat corect principiul bunei credințe față de dispozițiile art. 1899 alin. 2.civil.
Astfel, în speță pârâții ar fi putut fi considerați de rea credință în ipoteza în care ar fi avut dubii asupra valabilității titlului statului, însă la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare nu era contestat titlului statului.
Referitor la susținerile apelantului privind încheierea contractelor cu fraudarea legii și pe temeiul unei cauze ilicite, contrară bunelor moravuri și ordinii publice în sensul art. 968.civil, Tribunalul a reținut că pârâții erau titulari ai contractelor de închiriere la momentul formulării cererii de cumpărare, prevederile art. 9 alin 1 din Legea nr. 112/ 1995 fiind respectate.
Apelanții nu au probat fraudarea legii în momentul încheierii contractelor de închiriere.
Nerespectarea dispozițiilor art. 1 alin. 6 din nr.HG 20/1996 republicată s-a considerat că nu poate fi reținută, câtă vreme reclamanții nu au realizat vreun demers anterior cumpărării imobilelor, pentru restituirea în natură a acestora.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanții, și, considerând-o ca fiind nelegală pentru motive de recurs încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
1. În mod greșit a reținut instanța de apel faptul că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra unor aspecte statuate definitiv prin încheierea interlocutorie din 17.03.2006 - motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii
În fața instanței de fond, în soluționarea excepției prescrierii dreptului la acțiune, la termenul din data de 17.03.2006 în mod corect instanța a dispus respingerea acestei excepții, raportat la momentul introducerii cererii de chemare în judecată respectiv data de 14.08.2006.
În continuare, în mod atât surprinzător cât și nelegal, instanța de fond revine asupra acestei excepții și, prin încheierea de ședință din 21.04.2006 a dispus admiterea excepției prescrierii dreptului la acțiune cu privire la pârâtul escu.
În soluționarea acestei probleme, în mod greșit a considerat instanța de apel că "prin încheierea din data de 17.03.2006 prima instanță s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului la acțiune formulată la data de 14.08.2002 iar prin încheierea din data de 21.04.2008 s-a pronunțat asupra excepției prescripției formulată de reclamanți la data de 23.11.2003."
Soluția este considerată de recurenți eronată, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât se fundamentează pe o falsă dihotomie privind excepțiile invocate în fața primei instanțe.
Astfel, în mod greșit au reținut atât instanța de apel cât și instanța de fond faptul că ar fi fost invocate două excepții diferite, distincte, ale prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității absolute a Contractelor de vânzare-cumpărare.
În realitate nu există această posibilitate a existenței concomitente a două excepții diferite, având aceiași denumire, producând aceleași consecințe juridice și întemeiate pe același text de lege respectiv prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
În realitate, în fața primei instanțe, pârâții, văzând că a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune în data de 14.08.2002, au reiterat această excepție la termenul din 23.11.2003, cu o diferită formulare. Singura diferență, în noua formulare, era aceea că la termenul din data de 23.11.2003 s-a invocat excepție prescrierii dreptului la acțiune față de pârâtul escu.
În condițiile în care atâta vreme cât instanța s-a pronunțat printr-o încheierea interlocutorie asupra problemei prescrierii dreptului la acțiune, aceasta nu mai putea reveni asupra aspectelor statuate și nu putea, în mod legal, să considere că a operat prescripția dreptului la acțiune cu privire la pârâtul escu.
În consecință, este atât ilogic cât și greșit ca instanța să respingă excepția prescrierii dreptului la acțiune în general iar apoi să admită această excepție strict cu privire la una din părți respectiv în ceea ce îl privește pe pârâtul escu.
Aceasta soluție este oricum greșită deoarece în speță nu a operat prescripția dreptului la acțiune. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv " Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi ". În conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență nr. 109/2001 respectiv Ordonanța de urgență 145/2001 acest termen a fost prelungit la 1 an și 6 luni.
Ținând cont de faptul că Legea 10/2001 a intrat în vigoare la data de 14.02.2001 rezultă că ultima zi de introducere a acțiunii în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 era 14.08.2002. În speță chiar aceasta este data la care a fost introdusă acțiunea respectiv 14.08.2002.
Susținerile pârâților în sensul că deși acțiunea a fost introdusă în data de 14.08.2002, aceasta a fost modificată în data de 26.11.2003, astfel încât abia față de acest termen urmează a fi considerată că ar fi introdusă cererea de chemare în judecată sunt neîntemeiate și constituie o adăugare la lege.
Astfel termenul de 18 luni prevăzut de Legea nr. 10/2001 modificată este un termen de prescripție, fiind supus dispozițiilor de drept comun privitoare la întreruperea, suspendarea și repunerea în termenul de prescripție prevăzute de dispozițiile legale privitoare la prescripție.
Or, în conformitate cu prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, "Prescripția se întrerupe [. ] b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent."
Cererea de chemare în judecată întrerupe cursul prescripției cu începere de la data introducerii ei în măsura în care este admisă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Pentru ca efectul întreruptiv de prescripție al cererii să nu opereze este necesar ca reclamantul să renunțe la judecată, cererea de chemare în judecată să fie respinsă, anulată sau să se perime. În speță nu poate fi reținută nici una din aceste situații.
Nu sunt întemeiate nici susținerile pârâților în sensul că modificarea ulterioară a cererii reprezintă cererea de chemare în judecată. În realitate această afirmație reprezintă o adăugare la lege, de fapt o adăugare la unele norme legale imperative și de strictă interpretare și aplicare. De altfel sancțiunea prescripției extinctive vizează doar reclamantul și nu pârâtul și, în consecință, termenul și efectele acesteia se raportează la acțiunile reclamantului și nu ale pârâtului.
În concluzie, conform celor enunțate mai sus urmează să constatați că în mod greșit a respins instanța de apel motivul referitor la soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului la acțiune.
2. În mod greșit a înlăturat instanța de apel motivul de apel cu privire la faptul că în mod greșit a reținut prima instanță buna-credință a pârâților-dobânditori ai apartamentelor - motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În mod greșit a statuat instanța de apel aplicarea corectă a principiului bunei-credințe prevăzută de art. 1899 alin. 2 cod civil în condițiile în care pârâții nu au făcut dovada că se înscriu în cuprinsul acestui text de lege.
Astfel, conform art. 1899 alin. 2 Cod civil "B - credință se presupune întotdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce alegea reaua-credință" dar, totodată, conform art. 1898 Cod civil, invocat de asemenea de instanță în considerentele hotărârii atacate, "B-credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea." a contrario, dacă dobânditorul știa sau, cu minime diligențe, putea să știe că acel imobil a fost preluat fără titlu valabil, el este de rea credință, simpla ignoranță nefiind suficientă.
Totodată prezumția instituită de art. 1899 alin. 2 Cod civil este o prezumție legală care, în conformitate cu prevederile art. 1202 alin. 1 Cod Civil dispensa de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută.
Însă, așa cum atât doctrina cât și practica au statuat în mod unitar și constant această formulare nu este în mod riguros exactă deoarece beneficiarul prezumției legale trebuie să dovedească faptul vecin și conex pe care se sprijină prezumția.
În consecință, pentru a putea acorda beneficiul bunei-credințe în favoarea pârâților, instanța de fond era obligată să cerceteze faptul vecin și conex pe care se sprijină această prezumție.
În speță, având în vedere că ne aflăm în ipoteza bunei-credințe în materia vânzării lucrului altuia, prin fapt vecin și conex pe care se sprijină prezumția se înțelege tocmai demersuri care să nască convingere achizitorului că încheie actul de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar al imobilului.
Or, astfel cum rezultată indubitabil din răspunsurile la interogatoriul administrat în fața primei instanțe, precum și din lipsa oricărei dovezi privind demersurile întreprinse, pârâții nu au efectuat nici o acțiune, nu au depus nici o diligență pentru a afla cine este adevăratul proprietar al imobilului sau care este regimul juridic al acestuia.
Afirmația primei instanțe, preluată și în considerentele deciziei din apel, conform căreia pârâții ar fi considerați de rea-credință numai în situația în care ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului este eronata întrucât buna credință se fundamentează pe un minim de diligențe iar legea, atât Codul civil cât și Legea nr. 10/2001, nu protejează ignoranța, lipsa de diligență. În plus, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare era un fapt notoriu că statul vinde imobile preluate în mod abuziv, dar toți chiriașii și-au asumat aceste riscuri întrucât e de preferat să cumperi un imobil situat în centrul capitalei la prețuri de nimic chiar dacă există riscul de a-l pierde ulterior.
În mod greșit au considerat instanțele de fond faptul că pârâții nu au făcut decât să își exercite dreptul prevăzut de art. 42 și următoarele din Legea nr. 4/1973 și respectiv de Legea nr. 112/1995 astfel încât nu se poate reține fraudarea legii și cauza ilicită
În realitate, contractul de vânzare-cumpărare nr. 959/28.10.1996 dintre SC NORD SA și pârâții și respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 2013/30001/06.12.1996 dintre SC NORD SA și pârâtul escu au fost încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Astfel, la încheierea contractelor menționate au fost încălcate dispozițiile art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 și art. 12 și art. 1 alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 20/1996 republicată.
Potrivit art. 12 lit. a din HG nr.20/1990 republicată, contractelor de vânzare-cumpărare la care se referă art. 9 din lege le sunt aplicabile dispozițiile legale privind nulitatea actelor juridice dacă au ca obiect imobilele menționate la art. 1 alin. (4) din normele metodologice iar art. 1 alin.(4) prevede că "locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței unei reglementari legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995".
Totodată potrivit art. 1 alin. 6 din aceleași norme metodologice "în cazul în care pe rolul instanțelor judecătorești se află cereri referitoare la imobilele prevăzute la alin. (5), procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, de restituire în natură, de acordare de despăgubiri sau de vânzare către chiriași, se suspendă de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererilor respective."
Raportând dispozițiile legale sus-menționate la situația de fapt, rezultă că Primăria Mun. B, prin SC Nord SA nu era abilitată să vândă apartamentele în speță întrucât acestea nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995. În consecință Contractul de vânzare-cumpărare nr. 959/28.10.1996 încheiat de Primăria Municipiului B reprezentată prin mandatara SC NORD SA, în calitate de vânzător și și, precum și Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2013/30001/06.12.1996 încheiat de Primăria Municipiului B reprezentată prin mandatara SC NORD SA, în calitate de vânzător și în calitate de cumpărător sunt lovite de nulitate absolută.
În mod greșit a considerat instanța de fond faptul că întrucât imobilul a fost avariat de către stat în 1977 și ulterior refăcut de către stat, dându-i-se o altă configurație decât cea avută la data naționalizării, nu poate fi revendicat.
În realitate, astfel cum au susținut și prin obiecțiunile la raportul de expertiză tehnică, imobilul a fost avariat la cutremurul din 1977 însă, apartamentele nu au fost distruse ci dimpotrivă acestea există și în prezent. De asemenea, ca urmare a consolidării efectuată de către stat ulterior, nu a rezultat un imobil nou, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, astfel încât apartamentele preluate abuziv de stat pot fi retrocedate.
IV. Pe fondul cauzei, recurenții au solicitat admiterea cererii de chemare în judecată și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 10/2001
Imobilele au fost preluate de Stat fără titlu valabil, astfel cum este definit de art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998.
Potrivit dispozițiilor art. 3 lit. g) din Legea nr. 10/2001, în cadrul noțiunii de imobile preluate abuziv, intră printre altele, și imobilele "preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia."
Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".
Aplicând celor două dispoziții legale sus-menționate criteriul de interpretare "per a contrario", rezultă faptul că legiuitorul a definit pentru prima dată cu claritate categoria imobilelor preluate fără titlu valabil, respectiv ca fiind imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu nerespectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte, sau cu încălcarea legilor în vigoare la data preluărilor de către stat.
De asemenea, faptul că potrivit art. 1 alin. 3 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, astfel cum au fost completate prin dispozițiile HG nr. 11/1997 se menționează expres că "prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înțelege imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art. 1 pct. 1-5 și ale art. 11 din decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele-anexa la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării" justifică teza potrivit căreia naționalizarea imobilelor s-a realizat fără titlu valabil pentru următoarele considerente:
s-a realizat cu încălcarea legii, respectiv a Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte, și cu încălcarea dispozițiilor legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.
Potrivit dispozițiilor art. 8 din Constituția Populare Romane din 13 aprilie 1948, în vigoare la data apariției Decretului nr. 92/1950, proprietatea particulară este recunoscută și garantată de lege, iar potrivit art. 10 "pot fi făcute exproprieri pentru cauza de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție."
Decretul nr. 92/1950 încalcă dispozițiile constituționale sus-menționate, întrucât pe de o parte, face aplicarea unei naționalizări, iar nu a unei exproprieri pentru cauza de utilitate publică, iar pe de altă parte, trecerea în proprietatea statului s-a realizat cu titlu gratuit, Decretul nr. 92/1950 nemenționând obligația de plată a unor despăgubirii pentru imobilul naționalizat.
imobilului s-a realizat și cu încălcarea dispozițiilor art. 17 alin. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din data de 10 decembrie 1948 Organizației Națiunilor Unite, potrivit cărora "nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."
De asemenea au fost încălcate dispozițiile art. 481 Cod Civil, conform cărora:
"Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", ceea ce în speță nu s-a întâmplat.
Dispozițiile art. 481 Cod Civil nu au fost niciodată abrogate de la intrarea în vigoare a Codului civil și până în prezent.
Contractul de vânzare-cumpărare nr. 959/28.10.1996 încheiat de Primăria Municipiului B reprezentată prin mandatara SC NORD SA, în calitate de vânzător și si, precum și Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2013/30001/06.12.1996 încheiat de Primăria Municipiului B reprezentată prin mandatara SC NORD SA, în calitate de vânzător și în calitate de cumpărător sunt lovite de nulitate absolută, fiind încheiate cu rea-credință de ambele părți contractante, și având astfel o cauză ilicită
În materia vânzării lucrului altuia, buna-credință a cumpărătorului constă în convingerea sa fermă că încheie contractul de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar.
Convingerea subiectivă a cumpărătorului trebuie să fie fundamentată pe rezultatul unor diligențe minime efectuate de acesta, în sensul de "bonus familias", pentru a cunoaște calitatea celui cu care contractează.
Lipsa totală de diligență în sensul sus-menționat, echivalează cu cumpărarea pe riscul său, prezumția relativă a bunei-credințe urmând să fie înlăturată, întrucât "nemo auditur propriam turpitudinem allegans".
Prin urmare, reaua-credință a cumpărătorilor este evidentă, prezumția relativă a bunei credințe fiind incontestabil înlăturată, în condițiile în care cel puțin aparent, aceștia s-au mulțumit să adopte o atitudine pasivă, nedepunând nici o diligență pentru a afla calitatea persoanei cu care au contractat.
Astfel, atât vânzătorul cât și cumpărătorul au procedat în cunoștință de cauză la încheierea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect lucrul altuia, această operațiune având caracter speculativ, se bazează pe o cauză ilicită și este astfel nulă absolut în baza art. 948 și 966 Cod Civil.
De asemenea, aceste contracte de vânzare-cumpărare s-au încheiat de vânzător în frauda dreptului reclamanților, în calitate de proprietari ai imobilului, cu complicitatea și pe riscul cumpărătorilor, constituind astfel un caz clasic de nulitate absolută în virtutea binecunoscutului "fraus omnia corrumpit".
În același sens sunt și dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 și dispozițiile Legii nr. 10/2001, potrivit cărora sunt considerate ca fiind preluate fără titlu valabil imobilele cu privire la care nu au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la data respectivă, sau cu nerespectarea tratatelor internaționale la care România era parte.
În drept, au fost invocate de recurenți dispozițiile art. 299 și urm. Cod de Proc. Civ. art. 304 pct. 9 Cod Proc. Civ.; art. 948, 968, 1898, 1899, 1202 Cod Civil, Legea nr. 112/1995 și Normele Metodologice de aplicare a acesteia, Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 10/2001.
În cauză au formulat întâmpinare pârâții intimați și, solicitând respingerea recursului ca nefondat, susținând în esență că reclamanții recurenți nu au calitate procesuală activă, deoarece imobilul - garsonieră situată la etajul 10, care a fost pretins prin cerere, a fost dărâmat la cutremurul din 1977 și, ulterior reconstruit, fiind astfel un imobil nou, a cărui structură actuală este cea a unui apartament de 4 camere, pârâții neavând, la rândul lor, pentru aceleași motive, calitate procesuală pasivă.
Pârâtul intimat escu a depus la dosar concluzii scrise, solicitând la rândul său respingerea recursului ca nefondat, în ce privește soluția dată asupra cererii de chemare a sa în judecată.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată recursul ca nefondat.
În ce privește modul de soluționare a excepției de prescripție a dreptului la acțiune împotriva pârâtului escu, criticile de nelegalitate a deciziei se impun a fi respinse, potrivit celor ce urmează.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți la data de 17.05.2002, în termen în raport de dispozițiile art. 45 alin.5 din Legea nr. 10/2001, a fost îndreptată exclusiv împotriva pârâților Primăria Municipiului B, prin Primarul General, Herăstrău Nord SA, în calitate de vânzători și, și, în calitate de cumpărători.
Această cerere a fost completată numai ulterior, la 17.12.2002, în afara termenului prevăzut potrivit dispozițiilor anterior menționate, cu depășirea deci a acestuia, astfel cum rezultă din conținutul cererii,precizatoare" aflate la fila 49 din dosarul de fond.
Această cerere nu poate fi considerată ca fiind precizatoare, conținutul ei fiind unul diferit în ce privește însăși părțile chemate în judecată.
Așa fiind, data chemării în judecată a pârâtului escu nu poate considerată a fi cea de sesizare a instanței în cadrul termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001.
În concret, reclamanții au reunit în cuprinsul cererii lor, atât la momentul introducerii, cât și ulterior, prin precizarea formulată, mai multe cereri al căror obiect era diferit, legătura dintre acestea nefiind dată de raportul juridic, diferit în privința fiecăreia, ci de imobilul privit în întregul său - situat în B, str. -. - nr. 15,. nr. 2.
În aceste condiții, recurenții susțin în mod nelegal teza întreruperii prescripției, odată cu cererea de chemare în judecată, teză care, în accepțiunea art. 16 din decretul nr. 167/1958 îl vizează exclusiv pe pârâtul chemat în judecată și nu pe alte persoane. Prescripția a fost întreruptă, în consecință, exclusiv în ceeace i-a privit pe pârâții din cererea inițială, respectiv și (față de care cererea poate fi considerată precizată, din perspectiva unicității raportului juridic născut în legătură cu apartamentul cumpărat împreună și a efectelor pe care le-ar produce constatarea nulității contractului), și.
Din perspectiva criticilor ce vizează reluarea judecății asupra excepției de prescripție, de către prima instanță, după ce anterior aceasta respinsese aceeași excepție, ca fiind neîntemeiată, criticile nu pot fi primite.
Excepția de prescripție este una absolută, astfel încât invocarea acesteia, în apel sau în recurs, produce aceleași consecințe, în ipoteza în care se constată că este întemeiată.
Chiar și în condițiile în care prima instanță, analizând excepția prin două încheieri diferite, succint motivate, s-ar putea susține că ar fi încălcat dispozițiile art. 268 alin.3 Cod procedură civilă, respectiv caracterul interlocutoriu al încheierii din 17.03.2006, consecința procesuală dedusă din această încălcare nu ar fi putut fi decât cea a anulării sentinței în calea de atac a apelului și reținerea de către însăși instanța de apel a caracterului fondat al excepției, direct în apel, cu consecința admiterii acesteia, în raport de cele anterior expuse.
O reluare a cursului judecății, pe temeiul nerespectării unei dispoziții legale de procedură al cărei formalism este evident, nu corespunde cerințelor unui proces echitabil și este lipsită de interes inclusiv din punctul de vedere al recurenților, câtă vreme excepția pe temeiul căreia a fost soluționată cererea îndreptată împotriva pârâtului escu este, în mod evident, întemeiată.
În privința criticilor aduse deciziei și sentinței, asupra soluției date cererii de chemare în judecată a pârâților, Curtea apreciază că acestea se impun a fi analizate într-o altă ordine, impusă de datele concrete ale speței.
Se reține că, deși pârâții intimați au susținut ca și excepție, lipsa calității lor procesuale pasive și, pe aceleași considerente, lipsa calității procesuale active, dedusă din lipsa de identitate a imobilului ce le-a aparținut în proprietate autorilor reclamanților și imobilul revendicat, analiza acestei chestiuni ține de însuși fondul dreptului, iar concluzia dedusă din circumstanțele speței impune în cauză soluția asupra fondului dreptului pretins, făcând inutilă analiza și a celorlalte motive de recurs.
Ca și motiv de recurs, recurenții au susținut că sunt greșite considerentele pe baza cărora instanța de apel a reținut că imobilul revendicat, cu referire la apartamentul nr. 50 din imobilul situat în str. -. - nr. 15, fostă nr. 25, fostă, fostă O, nu este, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, un imobil nou.
Potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 10/2001,Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în următoarele cazuri:
b) imobilul nu mai există la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția imobilelor distruse ca urmare a unor calamități naturale".
ce poate fi admisă în privința caracterului de imobil, în speța dedusă judecății, este cea a aceluiași apartament care a aparținut autorilor recurenților reclamanți.
Autorii recurenților, și, au deținut în imobilul cunoscut sub denumirea de blocul apartamentele - garsonieră nr. 3,4,5 și 6 de la etajul X și XI.
Raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză în faza de soluționare a apelului a stabilit cu caracter de certitudine că apartamentul de 4 camere situat la etajul 10 al imobilului și identificat sub nr. 50, cumpărat de către intimații pârâți reprezintă un imobil nou, reconstruit ca urmare a cutremurului ce a afectat în 1977 întregul bloc, din structura căruia scara C, unde se află acest imobil s-a dărâmat în totalitate, cu ocazia reconstruirii modificându-se atât suprafața construită a întregului imobil cât și suprafețele utile ale apartamentelor rezultate.
Obiecțiunile formulate de către reclamanți la raportul de expertiză astfel întocmit au fost analizate de către instanța de apel iar răspunsul primit din partea expertului, care le-a definit ca reprezentând,speculații de ordin avocățesc" nu permit o analiză de legalitate, câtă vreme recurenții nu au indicat în mod concret motive de nelegalitate a raportului de expertiză, limitându-se a aprecia concluziile expertului ca fiind eronate și în contradicție cu înscrisurile anexate raportului.
Situația de fapt stabilită pe baza acestei expertize nu poate fi reanalizată în calea de atac a recursului din perspectiva nici unuia din motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă.
Așa fiind, ca apartament care în structura întregului imobil are caracteristicile unui imobil nou, apartamentul revendicat de recurenții reclamanți de la intimații pârâți putea face obiectul Legii nr. 112/1995, fără a se putea susține existența vreunei cauze ilicite, fraude la lege sau rea credință din partea acestora sau a unității vânzătoare, eventualele măsuri reparatorii la care ar avea dreptul cei dintâi putându-se stabili, în raport de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, exclusiv în echivalent, independent de modalitatea în care imobilul a fost preluat de stat, deci și pentru situația preluării acestuia fără titlu valabil.
În raport de aceste considerente, curtea apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs, cum și a apărărilor pe care le-au susținut intimații pârâți în legătură cu incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 1/2009 și a Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții reclamanți, - și împotriva deciziei civile nr. 295 din 26.02.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția V-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, prin PRIMARUL GENERAL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 26 martie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
-
GREFIER
.red./2 ex.
15.05.2009
Tribunalul Bucureștis. a V-
Președinte:Elena Viviane TiuJudecători:Elena Viviane Tiu, Carmen Georgeta Negrilă
