Anulare act. Încheierea /2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1422/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 11.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
GREFIER - - -
Pe rol soluționarea apelurilor formulate de apelanții - pârâți și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.124 din 28.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, și cu intimații - pârâți și SC "" SA.
Obiectul cauzei - contestație în temeiul Legii nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al apelantei - pârâte, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, emisă de baroul București - Cabinet individual (fila 17), același avocat reprezentând interesele și intimatului - reclamant, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/2009, emisă de baroul București -Cabinet Individual (fila 25), intimații - reclamanți, reprezentați de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 43614/2009, emisă de baroul București - Cabinet Individual (fila 26), lipsind apelantul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și intimata - pârâtă SC "" SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul apelantei -, având în vedere motivele 2 și 3 solicită proba cu acte, pentru a dovedi că intimatele - reclamante nu au calitate de persoane îndreptățite, respectiv emiterea unei adrese către Curtea Supremă a Statului, nu a fost în măsură să obțină acest înscris până la acest moment.
La interpelarea Curții, precizează că și în această fază procesuală poate fi pusă în discuție o astfel de situație.
Avocatul intimatelor - reclamante solicită respingerea probei prin raportare la decizia pronunțată în primul ciclu procesual, problema fiind tranșată, instanța a constatat că înscrisul în speță are valoarea unei recunoașteri făcută prin înscris sub semnătură privată, care nu a fost contestată, respectiv declarația soțului dată în fața notarului public și nici pârâta nu a contestat declarația ci doar forma în care a fost emisă.
Curtea, în urma deliberării, respinge proba cu acte în dovedirea motivului de apel care vizează lipsa calității procesuale, având în vedere decizia civilă nr.688 din 27.04.2005, precum și dispozițiile art.315 din Codul d e procedură civilă, potrivit cărora dezlegarea dată de instanțele de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanțele de rejudecare.
Avocatul apelantei - pârâte - solicită, în susținerea punctului 3 al motivelor de apel, comunicarea, de la Arhivele Naționale ale Statului, a Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr.26588/-, în dovedirea legalității titlului statului asupra imobilului, precum și a excepției lipsei calității procesuale active. Acest înscris se regăsește în răspunsul SC SA dar, nu se regăsește în dosarul cauzei, în materialitatea sa și în dovedirea situației potrivit căruia statul a deținut în titlu în baza căruia a preluat imobilul în cauză.
Avocatul intimatelor - reclamante solicită respingerea acestei probe, apreciind ca nefiind utilă în soluționarea apelului, având în vedere că ordinul a apărut ca răspuns la interogatoriu, SC SA.
Curtea, în urma deliberării, respinge și această cerere de probatorii privind depunerea Ordinului MAI, nefiind utilă, concludentă și pertinentă soluționării apelului, în condițiile în care acțiunea are ca obiect constatarea nulității absolute a unui act încheiat în baza Legii nr.112/1995 și nu revendicarea imobilului în litigiu, iar calitatea procesuală activă este dată de existența unui interes în promovarea acțiunii și nu de dovedirea nevalabilității titlului statului asupra imobilului.
Avocatul apelantei solicită instanței să constatate că tribunalul nu s-a pronunțat asupra tuturor excepțiilor invocate, această critică reprezentând o nouă critică, fiind o încălcare a principiului dreptului la apărare. Excepția privind inadmisibilitatea introducerii în cauză, în al doilea ciclu a lui - și a SC SA și inadmisibilitatea schimbării obiectului acțiunii în alte condiții decât cele prevăzute de art. 112 din Codul d e procedură civilă, (13329/2005) - al Judecătoriei Sectorului 2, la fila 9 și 24, 33 cerere de introducere în cauză, precizându-se obiectului acțiunii, în primul ciclu constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare - cumpărare nenumit și acum constatarea nulității absolute a unui contract numit încheiat între - și SC SA.
În ceea ce privește interesul, menționează că intimatele au formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, întreprinzând demersuri potrivit legii române pentru revendicare. În speță, se solicită constatarea nulității unui act încheiat în baza Legii nr.112/1995, deci, anterior formulării notificării cu cinci ani.
La dosarul cauzei au fost depuse două hotărâri în dosarul nr.10411/2002 al Judecătoriei Sectorului 2 B, filele 8 și 9,10, înscrisuri ce solicită a nu fi luate în considerare. Astfel, la fila 8 există un contract de vânzare - cumpărare, emis de grefa Tribunalului București, care, la acel moment, îndeplinea și activități notariale, având aplicate timbre și ștampile contradictorii. Consideră că aceste acte nu provin de la Arhivele Naționale potrivit Legii nr.10/2001. Aceeași situație se poate aplica și față de actul de partaj.
Solicită Curții a reține că imobilul a fost preluat de Statul Român cu titlu, iar reclamantele revendică imobilul la cinci ani după încheierea actului a cărei nulitate o solicită.
În ce privește interesul, potrivit art.68 din Legea nr.36/1995, nu s-a făcut dovada calității de moștenitor potrivit Legii nr.10/2001 și a Legii nr.112/1995.
În ce privește netemeinicia, arată că instanța a reținut dispozițiile Legii nr.10/2001 și nicidecum a Legii nr.112/1995, nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatelor - reclamante și solicită respingerea apelului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică, parte din excepții fiind soluționate irevocabil prin decizia civilă nr.688/2005, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Actul la care face referire este transcris după contractul de vânzare - cumpărare eliberat de Arhivele Naționale, purtând mențiunile corespunzătoare, iar în ce privește procura dată în fața organelor competente, respectiv, în fața Consulatului, nu necesita apostila. Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Pentru a da posibilitatea apelantei - pârâte - să formuleze concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera potrivit dispozițiilor art.260 din Codul d e procedură civilă,
DISPUNE
Amână pronunțarea la 18.01.2010.
Pronunțată în ședința publică de la 11.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Dosar nr-
(1422/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.28
Ședința publică de la 18.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - - -
JUDECĂTOR - - -
GREFIER - - -
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelurilor formulate de apelanții - pârâți și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.124 din 28.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, și cu intimații - pârâți și SC "" SA.
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 11.01.2010, fiind consemnate la acea dată, fiind parte integrantă din prezenta când, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la 18.01.2010, hotărând următoarele.
CURTEA
Asupra apelului civil de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B la data de 13.08.2002, sub nr. 10411/2002 reclamantele și au chemat în judecată pârâții -, -, Municipiul B prin Primarul General și A solicitând instanței să se constate nulitatea absolută contractului de vânzare-cumpărare încheiat între în calitate de mandatar al vânzătorului Primăria Municipiului B și - în calitate de cumpărător, fără cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 945/12.02.2003, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea ca fiind introdusă de către o persoană fără calitate procesuală activă, reținând, în esență, că reclamantele nu au făcut dovada vocației concrete la moștenirea surorii lor, născută.
Tribunalul București Secția a Va Civilă a menținut, prin decizia civilă nr. 1916/A/02.10.2003, sentința civilă de mai sus.
Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a IV-a Civilă a casat decizia civilă de mai sus, a anulat sentința pronunțată și a reținut cauza pentru evocarea fondului.
La data de 20.07.2005 cauza s-a scos de pe rol și s-a înaintat la Tribunalul București, iar în temeiul dispozițiilor art.II, art. IV rap. la art. 297 alin. 1 din Legea nr. 219/2005 această instanță a înaintat, la rândul său cauza la Judecătoria Sectorului 2 B spre competentă soluționare.
Reclamantele au depus la dosar precizare la acțiune față de faptul că, pârâta, în recurs, a depus contractul de vânzare cumpărare nr. 1559/1996 încheiat cu și cu -, apartamentul fiind cumpărat de - și - și Municipiul B prin Primarul General.
Totodată, reclamantele au precizat și obiectul acțiunii în sensul că solicită să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1539/1996 încheiat între în calitate de vânzător și - și - în calitate de cumpărător, privind apartamentul 5 imobilul situat în B,-,.2, sector 2, pentru fraudă la lege.
Prin sentința civilă nr. 3956/17.05.2007, Judecătoria Sectorului 2 Bar espins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată, a admis acțiunea precizată și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 1559/18.12.1996. Cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant, instanța de fond a reținut că asupra acesteia s-a pronunțat instanța de apel prin decizia civilă nr. 1916/2003 și instanța de fond la data de 23.03.2006 iar în ceea ce privește excepția lipsei interesului, instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată având în vedere actele depuse la dosar de către reclamante.
Prin decizia civilă nr. 615 din 17.04.2008, Tribunalul București Secția a Va Civilă a admis apelurile și a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei, anulând sentința apelată și constatând că tribunalul este instanța competentă material în judecarea cauzei, în fond, după casare, a trimis cauza la Registratura generală în vederea repartizării aleatorii. Dosarul a fost astfel înregistrat pe rolul Tribunalului București Secția a IV a Civilă sub nr-.
În fața acestei instanțe pârâta - a depus la dosar o cerere prin care a invocat lipsa interesului în promovarea cererii de chemare în judecată a reclamantelor, întrucât, prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, imobilul ar redeveni proprietatea statului român. Acestea nemaifiind în termenul legal de a introduce a cerere de revendicare pe Legea nr. 10/2001 sau pe Legea nr. 112/1995, acest imobil nu ar putea deveni automat proprietatea reclamantelor prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, proprietar fiind, în continuare statul cu atât mai mult cu cât reclamantele nu au fost niciodată proprietarele apartamentului.
De asemenea, reclamantele nu justifică un interes născut și actual, întrucât acestea nu au făcut dovada calității de moștenitor prin certificat de moștenitor sau calitate de moștenitor, conform art.88 din Legea nr.36/1995; de asemenea, reclamanta a făcut o cerere de restituire pentru parter și etajul 1, nicidecum pentru etajul II apartamentul nr.5, pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. /18.12.1996, iar prin răspunsul la interogatoriu, reclamanta recunoaște faptul că nu avea depusă cerere de restituire a imobilului în natură în baza Legii nr.112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Pârâta a precizat că a invocat lipsa interesului legitim și prin prisma răspunsului la interogatoriul propus de reclamante, dat de, care confirmă că apartamentul cu numărul 5 din-,.2 a fost preluat prin Ordinul nr. 26588/43920/1949 de la numitul. Această împrejurare, coroborată cu împrejurarea că de la mama reclamantelor, ( ), au fost naționalizate prin Decretul 92/1950, poziția 6925, doar 5 (cinci) apartamente, conform extrasului din anexa la Decretul 92/1950, depus chiar de reclamante, iar imobilul are 7 (șapte) apartamente și o prăvălie transformată în prezent tot în apartament, aspecte recunoscute chiar de reclamante prin cererile formulate în baza legii - în referire la 7 apartamente și o prăvălie, 4 apartamente (.II și III) și 3 apartamente și o prăvălie (parter și. 1), confirmă împrejurarea că în anul 1949, 2 apartamente din imobil nu mai aparțineau familiei, astfel că reclamantele nu justifică un interes legitim.
Pârâta a precizat, de asemenea, că actul depus în copie necertificată intitulat " de partaj" nu se referă la apartamentele situate la etajul II al imobilului care făcuseră obiectul dotei către anterior. Fiind dotă, aceasta a fost transferată către soții la momentul încheierii căsătoriei.
Față de cele menționate, pârâta a solicitat admiterea excepției lipsei de interes a reclamantelor și de a pune în mișcare acțiunea civilă și, în consecință, respingerea acțiunii ca lipsită de interes.
Procedând la analiza cu prioritate a excepției lipsei de interes, conform art. 137 alin.1 Cod procedură civilă, Tribunalul a constatat că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
În primul rând, tribunalul a apreciat că excepția invocată nu poate fi primită prin raportare la faptul că, în instanța de recurs, s-a stabilit că reclamantele au calitate procesuală activă - or, în cazul cererilor de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, cererea poate fi formulată de orice persoană care are interes; stabilind deci că reclamantele au calitate procesuală activă, implicit, instanța de recurs a stabilit și faptul că acestea au interes în formularea cererii.
Pe de altă parte, argumentele privind lipsa calității de moștenitor și inexistența dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei reclamantelor nu mai pot fi primite prin prisma faptului că, astfel cum s-a arătat anterior, în instanța de recurs, s-a stabilit că reclamantele au calitate procesuală activă, aceste aspecte fiind analizate în mod expres și fiind obligatorii pentru instanțele de fond, conform art. 315 alin.1 Cod procedură civilă.
De asemenea, argumentul referitor la componența imobilului, în sensul că o parte din acesta e posibil să fi fost înstrăinat de familia reclamantelor nu a fost dovedit - reclamantelor nu li se poate cere să facă dovada unui fapt negativ (faptul că nu a fost făcută nici o înstrăinare); dimpotrivă, pârâții trebuiau să facă dovada faptului pozitiv contrar, în sensul că au fost efectuate înstrăinările pretinse.
În ceea ce privește argumentul în sensul că reclamantele nu justifică un interes legitim prin introducerea cererii de chemare în judecată întrucât, prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, imobilul ar redeveni proprietatea statului român, tribunalul a constatat că acesta nu este fondat.
Astfel, la fila 52 din dosarul Judecătoriei nr.10411/2002 este atașată notificarea formulată de reclamante în temeiul Legii nr.10/2001, prin care solicită restituirea în natură a imobilului și acordarea de despăgubiri bănești pentru partea vândută legal - ca atare, urmare a eventualei admiteri a cererii de constatare a nulității contractului, acestea ar avea șanse mai mari la soluționarea favorabilă a notificării formulate.
În fine, argumentul că reclamanta ar fi făcut o cerere de restituire pentru parter și etajul 1, nicidecum pentru etajul Il apartamentul nr.5, pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr./18.12.1996, iar prin răspunsul la interogatoriu, reclamanta recunoaște faptul că nu avea depusă cerere de restituire a imobilului în natură în baza Legii nr.112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare reprezintă în realitate un aspect de fond.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că imobilul situat în B,-, Sector 2, fost proprietatea părinților reclamantelor, și, acesta fiind cumpărat cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1686/1933.
Imobilul a fost partajat conform actului de partaj nr.21851/13.10.1944, etajul doi revenind surorii reclamantelor, decedată la 27.02.1968, reclamantele fiind moștenitoarele acesteia.
De altfel, calitatea procesuală activă a reclamantelor a fost stabilită, după cum s-a arătat anterior,de către instanța de recurs.
Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, poziția 6925 din anexă, pe numele mamei reclamantelor, tribunalul apreciind că naționalizarea a fost făcută fără titlu.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.6 din Legea nr.213/1998, " parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat". Conform art.6 alin 3 din același act normativ, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Art.1 din Decretul nr. 92 11950 stabilea că "Se naționalizează imobilele prevăzute în listele anexe, înregistrate la Cancelaria Consiliului de Miniștri sub nr. 543 din 14 Aprilie 1950, care fac parte integrantă din prezentul decret și la a căror alcătuire s-a ținut seama de următoarele criterii:
1. Imobilele clădite care aparțin foștilor industriași, foștilor moșieri, foștilor bancheri, foștilor mari comercianți și celorlalte elemente ale marii burghezii.
Imobilele clădite care sunt deținute de exploatatorii de locuințe.
cu întreg inventarul lor.
Imobilele în construcție, clădite în abandonate de proprietarii lor, precum și oriunde s-ar află depozitate.
5. Imobilele avariate sau distruse de pe urma cutremurului sau a războiului, clădite în scop de exploatare și ai căror proprietari nu s-au îngrijit de repararea sau reconstrucția lor".
La art.3 din Decretul nr.92/1950 se prevedea că imobilele naționalizate trec în proprietatea Statului ca bunuri ale întregului popor, fără nici o despăgubire și libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel.
Raportând prevederile Decretului nr.92/1950 la Constituția din 1948 care era în vigoare la data adoptării sale, se constată că acestea nu pot fi considerate constituționale.
Art.8 din Constituția din 1948 statua în sensul că "proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială", iar potrivit art.10 "pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție"
Decretul nr.92/1950, act normativ de inferior Constituției, încălca aceste dispoziții, deoarece nu ocrotea proprietatea cetățenilor români, deposedându-i de aceasta în cazul în care aveau o anumită profesie și aparțineau unei anumite clase sociale și crea o diferențiere între cetățenii români contrară art.16 din Constituție ce stabilea principiul egalității în fața legii a cetățenilor români - "toți cetățenii Populare Române, fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură, sunt egali în fața legii".
Decretul nr.92/1950 era contrar și art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, și pe care România trebuia să o respecte fiind semnatară, potrivit cărora orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociere cu alții, nimeni neputând fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Decretul nr.92/1950 încălca și art.481 Cod Civil, ce stabilea că "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire".
Cu excepția exproprierii, legea privită ca titlu este un mod de dobândire și nu de pierdere a proprietății și vizează situația în care statul dispune de patrimoniul său în favoarea terți lor, iar nu de patrimoniul terți lor în favoarea sa, deoarece nu se poate dispune de bunurile altuia, atributul dispoziției aparținând exclusiv proprietarului; ca atare, trecerea imobilului în patrimoniul statului, în situația în care nu este vorba de o expropriere, nu poate reprezenta un titlu al statului potrivit art.645 Cod civil, ci este doar un instrument probatoriu autoconstituit de stat în scopul justificării deposedării proprietarului.
Mai mult, naționalizarea părții din imobil care face obiectul cauzei de față s-a făcut cu încălcarea decretului însuși și pe numele altui proprietar - imobilul naționalizat era singurul imobil aparținea familiei (care, de altfel, locuia în el), iar la acea dată, mama reclamantelor era proprietară numai asupra unui apartament, fiecare fiică fiind proprietară pe restul apartamentelor, conform actelor de partaj.
În consecință, potrivit art.2 alin.2 din Legea 10/2001, reclamantele și-au păstrat calitatea de proprietare ale apartamentelor naționalizate, iar statul nu a fost niciodată proprietar al imobilului, acesta având numai posesia - în aceste condiții, nu putea să vândă ceea ce nu îi aparținea.
De asemenea, potrivit Legii nr.112/1995, nu puteau fi vândute decât imobilele preluate cu titlu, ceea ce nu este și cazul imobilului din prezenta acțiune.
În plus, la data de 18.12.1996, statul, prin SC SA, a vândut apartamentul 5 din imobil către pârâții - și în condițiile în care erau depuse cereri de restituire a imobilului, inclusiv a apartamentului 5 de la etajul 2, în baza Legii nr.112/1995, nesoluționate datorită intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995 încetându-și activitatea (fila 114, 115, 155 dosar nr.-).
Ca atare, este evident că statul a fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, cu atât mai mult cu cât SC SA a recunoscut în răspunsul la interogatoriu (fila 168 dosar -) că a încheiat contractul fără să solicite relații de la Comisia de Aplicare a Legii nr.112/1995.
În ceea ce îi privește pe pârâții - și, aceștia nu pot invoca buna credință, deoarece cu minime diligențe ar fi putut constata că urmează să încheie un contract de vânzare-cumpărare pentru un imobil cu privire la care se formulase cerere de restituire în natură - or, buna-credință trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă pârâților cumpărători.
În consecință, tribunalul a admis cererea de chemare în judecată precizată și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. NO 1539/18.12.1996 încheiat între pârâții Municipiul B, prin, în calitate de vânzătoare, și - și -, în calitate de cumpărători și a luat act că reclamantele nu solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâții Municipiul B prin Primarul General și -.
Prin apelul formulat, pârâtul Municipiul B prin Primarul General, a susținut că soluția pronunțată prin care instanța a admis acțiunea formulată de reclamante și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr.1539/18.12.1996 este greșită, deoarece, în opinia apelantei, trebuie avut în vedere dacă au fost respectate, la momentul perfectării actului de vânzare - cumpărare, condițiile de validitate prevăzute de art.948 din Codul civil: părțile au avut capacitatea de a contracta, obiectul a fost determinat și se afla în patrimoniul pârâtei la momentul vânzării, iar cauza a fost licită, nefiind prohibită de lege.
În consecință, susține apelantul, nu se poate reține o cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare mai ales că nu au fost încălcate nici dispozițiile art.9 și ale art.14 din Legea nr.112/1995.
La rândul său, apelanta - pârâtă a susținut că instanța de fond a reținut o altă situație de fapt decât cea reală, imobilul care a făcut obiectul actului de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată fiind dobândit de Statul Român cu titlu, altul decât cel invocat de reclamante și de la altă persoană decât cele invocate prin acțiunea introductivă.
Instanța de recurs, în primul ciclu procesual s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității procesual active a reclamantelor, fără a stabili dacă acestea au sau nu calitate de moștenitor conform prevederilor Legii nr.36/1995 și nici nu s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei interesului legitim invocate ulterior în al doilea ciclu procesual.
Hotărârea se bazează pe o interpretare nelegală a dispozițiilor Legii nr.112/1995 sub imperiul căreia s-a încheiat actul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată, cât și a dispozițiilor Legii nr.10/2001 în temeiul căreia reclamantele au formulat cereri de revendicare pentru alte imobile decât cel cu privire la care se referă contractul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată, referindu-se la proprietarii ale căror imobile au fost preluate abuziv, pentru moștenitorii acestora cerându-se îndeplinirea condiției legale de moștenitor, calitate ce nu poate fi prezumată, ci trebuie dovedită, singura facilitate fiind repunerea succesibililor în termenul de acceptare a moștenirii, facilitate introdusă prin Legea nr.10/2001, adoptată ulterior întocmirii actului de vânzare - cumpărare.
Acțiunea este inadmisibilă față de prevederile deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, iar hotărârea contravine Legii nr.1/2009 care, chiar dacă a fost publicată în Monitorul Oficial după pronunțarea hotărârii apelate, trebuie avută în vedere la soluționarea apelului de față.
Intimatele - reclamante nu au făcut niciodată dovada calității de moștenitor conform legii române, succesiunea după defuncta nefiind dezbătură conform art.68 alin.2 din Legea nr.36/1995, astfel încât respingerea excepției privind lipsa interesului legitim al reclamantelor este neîntemeiată.
La data încheierii contractului de vânzare - cumpărare nu exista nici un impediment legal pentru întocmirea acestuia sau care să afecteze valabilitatea sa, deoarece reclamantele au formulat cererile de revendicare după anul 2001 și deși au revendicat mai multe apartamente nu au dobândit nici unul dintre acestea, nici măcar cele cu privire la care au invocat propriul drept de proprietate, nefăcând niciodată dovada calității de persoană îndreptățită și nici nu au primit măsuri compensatorii.
Instanța confundă calitatea de proprietari cu împrejurarea că s-ar fi formulat o cerere de revendicare ignorând faptul că depunerea unei notificări prevăzute de Legea nr.10/2001 nu constituie dovada calității de persoană îndreptățită sau de proprietar și cum reclamantele nu au urmat niciodată calea prevăzută de legile speciale, în conformitate cu decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea de față este inadmisibilă, instanța de fond ignorând această decizie obligatorie conform art.329 alin.3 din Codul d e procedură civilă.
Instanța de fond nu s-a pronunțat referitor la faptul că reclamanta a făcut cerere de restituire pentru parter și etajul I și nu și pentru etajul II unde este situat apartamentul nr.5.
Contradicția dintre considerente și dispozitiv este elocventă și atunci când tribunalul reține că apelanta - pârâtă și soțul acesteia au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 1006 întrucât cu minime diligențe ar fi putut constata că urmează să încheie un contract de vânzare - cumpărare cu privire la care se formulase cerere de restituire în natură.
În apel nu s-a formulat întâmpinare.
Apelurile sunt nefondate.
Prin decizia civilă nr.688 din 27.04.2005, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă a statuat în mod irevocabil că imobilul situat în B,-, sector 2 fost proprietatea numiților și conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.1686/1933 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat și ca urmare a decesului lui între soția supraviețuitoare și fiicele acestuia a intervenit un act de partaj autentificat sub nr.21891/13.10.1944, etajul II al imobilului revenind în proprietate exclusivă fiicei defunctului. Aceasta a decedat la data de 27.05.1968 în, fiind moștenită de surorile sale, reclamantele din prezentul proces ca urmare a neacceptării succesiunii de către soțul supraviețuitor.
La data de 01.02.1992 soțul defunctei, a declarat în fața notarului public din că nu a făcut nici un act de acceptare expresă, tacită sau forțată cu privire la succesiunea defunctei sale soții, înțelegând să rămână străin de succesiune și, prin aceeași declarație confirmă că singurele moștenitoare sunt reclamantele.
Instanța de casare a mai reținut prin decizia de mai sus că soluția instanțelor de fond și de apel prin care a fost respinsă acțiunea reclamantelor ca fiind introdusă de către o persoană fără calitate procesuală activă, este greșită deoarece vocația succesorală a reclamantelor față de succesiunea defunctei era dovedită cu această declarație, cu actul de partaj de pe urma tatălui reclamantei și defunctei și actele de stare civilă depuse la instanța de fond din care rezultă că reclamantele sunt surorile defunctei, fostă proprietară a imobilului și că pe de altă parte, în condițiile în care reclamantele au dovedit legătura de rudenie cu defuncta și au formulat notificare în condițiile Legii nr.10/2001 erau aplicabile dispozițiile art.4 alin.3 din Legea nr.10/2001.
În aceste condiții, în mod corect tribunalul, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.315 din Codul d e procedură civilă au reținut că problema de drept a calității procesuale active a reclamantelor a fost dezlegată cu putere de lucru judecat și, evident, în mod obligatoriu pentru instanța de fond.
Prin acțiune, astfel cum aceasta a fost precizată la data de 16.07.2006, reclamantele au solicitat instanței să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr.01539 din 18.12.1996 încheiat între SC "" SA în calitate de vânzător și - și - în calitate de cumpărători, privind apartamentul nr.5 din imobilul din B,-,.2, sector 2 pentru fraudă la lege și cauză ilicită.
Cu respectarea principiului disponibilității procesului civil, instanța de fond examinând condițiile de validitate ale actului civil a cărui nulitate se solicită, a constatat în mod corect că statul nu a dovedit calitatea de proprietar la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare reținând că preluarea imobilului din litigiu prin Decretul nr.92/1950, este o preluare fără titlu deoarece dispozițiile acestui act normativ contraveneau dispozițiilor art.8 din Constituția României din 1948 cât și dispozițiilor art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art.481 din codul civil.
O dată ce s-a statuat asupra modalității de preluare de către stat a imobilului din litigiu, în sensul că acesta a fost preluat fără un titlu valabil, consecința juridică este aceea care se regăsește în dispoziția art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 și anume că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării și statul nu a devenit niciodată proprietar și nu putea dispune cu privire la un asemenea bun care se afla în posesia statului fără titlu.
În mod consecvent, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că vânzarea posesiunilor altcuiva de către Stat, chiar înainte ca problema proprietății să fi fost soluționată definitiv de instanțe, va fi analizată ca o privare de posesie. Această privare, asociată cu absența totală a despăgubirilor, este contrarie Articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi și Alții, împotriva României).
Nu se poate primi susținerea potrivit căreia instanța de fond ar fi ignorat dispozițiile art.329 alin.3 din Codul d e procedură civilă, deoarece așa cum am arătat mai sus, cadrul procesual de față este distinct de acțiunea în revendicare la care face referire Decizia nr.33 din 09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, obiectul acțiunii de față fiind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.
Or, nulitatea absolută a actului juridic civil este examinată prin prisma respectării condițiilor de fond și de formă pe care trebuia să le îndeplinească actul, în contextul art.948 din Codul civil, și al dispozițiilor art.1 din Legea nr.112/1995 mai exact, în funcție de dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii actului, iar nu ulterioare acestui moment ori ulterioare pronunțării sentinței instanței de fond așa cum susține apelanta - pârâtă.
O dată lămurită irevocabil chestiunea calității procesuale active a reclamantelor, în mod corect a fost soluționată și excepția privind lipsa interesului legitim al reclamantelor, acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic, în general, putând fi formulată de orice persoană interesată, iar în cazul de față, reclamantele au dovedit interesul în recuperarea bunului lor în natură.
La data de 27.07.1996 (filele 155 - 156 dosar fond), reclamantele, după intrarea în vigoare a Legii nr.112/1995 au formulat cereri înregistrate la Consiliul Local al sectorului 2 B, prin care au solicitat restituirea în natură a parterului, etajului I, II și III din imobilul din litigiu, astfel că, potrivit art.1 din Legea nr.112/1995 și ale nr.HG11/1997 procedura de vânzare către chiriași a apartamentelor pentru care existau cereri de restituire formulate de proprietari, trebuia suspendată.
Prin urmare, tribunalul a aplicat și interpretat corect atât dispozițiile art.948 din Codul civil cât și ale art.9 și art.14 din Legea nr.112/1995 și pe cale de consecință, a constatat că pârâtul a dispus, prin actul de vânzare lovit de nulitate, asupra unui imobil care nu se afla în patrimoniul său, iar cauza a fost ilicită, neputându-se reține ipoteza prin care actul juridic ar fi fost salvat de efectele acestei sancțiuni și anume, aceea a bunei credințe.
Și sub acest din urmă aspect, tribunalul a reținut corect că atât vânzătorul cât și cumpărătorul au fost de rea - credință procedând la încheierea actului de vânzare - cumpărare contrar dispozițiilor art.9 și 14 din Legea nr.112/1995 și ale nr.HG11/1997; deși exista o cerere de restituire în natură în privința imobilului, iar cumpărătorul unui asemenea bun, de o valoare deosebită și supus unei reglementări speciale, trebuia să depună diligențele unui cumpărător de bună - credință, în sensul de a nu fi eludate dispozițiile mai sus-menționate, vânzătorul a procedat, la rândul său, la înstrăinarea imobilului cu ignorarea normelor juridice în vigoare.
Pentru motivele arătate, Curtea a apreciat că apelurile sunt nefondate și în condițiile prevăzute de dispozițiile art.296 din Codul d e procedură civilă urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții - pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în B,-, sector 5 și cu domiciliul în B,-,.2,.5, sector 2 împotriva sentinței civile nr.124 din 28.01.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatele reclamante și ambele cu domiciliul ales la din B, nr.23,.4,.20, sector 3 și intimații - pârâți cu domiciliul în B,-,.2,.5, sector 2 și SC "" SA cu sediul în B,-, sector 2.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.8/02.02.2010
Secția a IV-a Civ.-
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea
