Anulare act. Decizia 242/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ Nr.242
Ședința publică din 5 noiembrie 2008
PREȘEDINTE: Cristian Pup
JUDECĂTOR: G -
GREFIER: - -
Pe rol pronunțarea asupra apelului declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 247/7 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâtul intimat, având ca obiect anulare act.
Dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 30 octombrie 2008 prin care s-a amânat pronunțarea la data de 5 noiembrie 2008, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.247/07.02.2007 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa respins acțiunea civilă precizată promovată de reclamanta împotriva pârâtului, admițând totodată excepția prescripției dreptului la acțiunea în reducțiunea donației și ca o consecință, a respins cererea de reducțiune a donației ce a făcut obiectului contractului autentificat sub nr.7201/17.04.1974, ca prescrisă.
După un prim ciclu procesual anterior, tribunalul a reținut în primă instanță că obiectul litigiului este imobilul înscris în CF 2200 T, nr.top.2096 - grădină de 7.277 mp precum și nr.top.2097 - casă și curte de 1.277 mp, imobil ce a aparținut părinților reclamantei. În urma decesului tatălui reclamantei, cota acestuia a revenit reclamantei prin moștenire legală, alături de mama acesteia, - soție supraviețuitoare, în cote de 3/8 parte, respectiv 1/8 parte.
Ulterior, prin contractul de donație nr.7201/17.04.1974, și a cărui nulitate se solicită a fi constatată în cauză, mama reclamantei și-a donat cota sa totală de 5/8 părți din imobil în favoarea pârâtului.
Mai apoi, la data de 11.09.1978, cota de 3/8 părți a reclamantei a fost trecută în proprietatea Statului Român prin naționalizare, dar a fost recuperată la data de 3 iunie 1998, în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamanta a solicitat prin acțiune să se constate nulitatea absolută a contractului de donație nr.7201/17.04.1974, prin care autoarea sa - - a donat pârâtului cota de 5/8 părți din imobil situat în T,-, invocând ca principal motiv de nulitate lipsa intenției de a gratifica, respectiv lipsa lui "animus donandi" din partea donatoarei, precum și cauza ilicită sau chiar lipsa cauzei, motivând în esență că autoarea sa a intenționat în realitate să împiedice preluarea cotei sale părți de către Statul Român, prin actul de naționalizare.
Instanța de fond a reținut că, potrivit art.948, 968 Cod civil, cauza este acea condiție de fond generală și esențială a actului juridic - și de donație - care reprezintă prefigurarea mentală a scopului urmărit prin încheierea actului și ca atare, el trebuie să existe înainte și timpul încheierii actului juridic. În structura cauzei se pot identifica două elemente și anume: scopul imediat, care este întotdeauna abstract și invariabil și scopul mediat, care constă în motivul determinant al încheierii actului juridic, referindu-se fie la însușirile unei prestații, fie la calitățile unei persoane.
În particular, în privința contractului de donație, scopul imediat este reprezentat de intenția de a gratifica -animus donandi-, iar scopul mediat se referă la calitățile donatarului, beneficiarul donației.
În speță dedusă judecății este contestată cauza contractului de donație, în întregul ei, atât sub aspectul intenției de a gratifica, cât și sub aspectul persoanei donatarului - pârât.
În concret, s-a reținut că reclamanta a încercat să demonstreze că autoarea sa - donatoarea - nu a avut intenția de a-l gratifica pe pârâtul și că nici nu ar fi avut în vedere însușirile personale ale gratificatului, la momentul încheierii actului de donație. Însă, din analiza coroborată a declarațiilor martorilor audiați în cauză, tribunalul a constatat că, după plecarea reclamantei din țară, mama acesteia a rămas să locuiască singură, în același imobil însă cu familia pârâtului (aceștia fiind rude), imobilul fiind compus din două apartamente, cu două intrări separate. În acest context, singură fiind, mama reclamantei fiind o femeie în vârstă, a fost ajutată în gospodărie de familia pârâtului.
În acest sens, s-a reținut că însăși martora propusă de reclamantă, în persoana doamnei, ce locuit cu chirie într-o căsuță situată în curtea imobilului din litigiu, a afirmat că după plecarea reclamantei în Germania i-a văzut pe părinții pârâtului venind la reclamantă, fără să știe însă în mod concret dacă aceștia au și ajutat- Totuși, un argument în favoarea teoriei că între familia pârâtului și mama reclamantei au existat relații strânse este reprezentat de faptul că martora - chiriașă îi dădea banii de chiriei mamei pârâtului, cu toate că fusese contactată de reclamantă.
Tribunalul a mai reținut că, dacă părțile ar fi fost n dușmănie, chiriașa mamei reclamantei ar fi plătit chiria chiar acesteia și chiar dacă aceasta din urmă nu știa limba română (pentru a încasa chiria lunară nu este neapărat necesar să cunoști limba maternă a chiriașului). Mai mult, aceeași martoră a afirmat că i s-a cerut de către reclamantă să declare că pârâtul și familia sa nu au ajutat-o deloc pe donatoare, or, dacă lucrurile ar fi stat așa cum susține reclamanta, atunci nu avea nevoie să încerce să influențeze un martor, propus chiar de ea și care a locuit efectiv în aceeași curte cu donatoarea, precum și cu donatarul și familia acestuia.
Tribunalul a mai observat că declarația acestei martore este întărită de declarația martorului, care a cunoscut chiar de la donatoare faptul că aceasta recunoscuse în mai multe rânduri că a fost ajutată mai mult de către pârât și familia acestuia, decât de către propria fiică. Tot acest martor este și persoana care i-a recomandat donatoarei un avocat vorbitor de limba germană, în persoana domnului, care a fost mandatat de către mama reclamantei să încheie contractul de donație.
Instanța de fond a mai reținut că deși reclamanta, prin avocata sa, a decis să formuleze plângere penală împotriva acestui martor pentru mărturie mincinoasă nu are relevanță în cauză - în lipsa unei hotărâri penale definitive, de condamnare a martorului. Dimpotrivă, această intenție ar putea fi catalogată ca o încercare de intimidare și implicit, de influențare a martorului, după ce același lucru s-a încercat și cu martora.
Pe de altă parte, însăși martorii propuși de reclamantă, cu excepția martorului, soțul avocatei reclamantei și care a relevat doar aspecte ulterioare încheierii contractului de donație, au scos în evidență faptul că donatoarea se afla în relații bune cu familia pârâtului, care lucrau inclusiv grădina cesteia și împărțeau recolta.
În acest context, prima instanță a mai reținut că, este pe deplin adevărat că liberalitățile sunt supuse unei interpretări restrictive, însă motivele care îl determină pe donator să facă o liberalitate sunt strict personale și nu se urmărește o contraprestație, un folos (acest aspect ținând de esența liberalităților), fiind puțin probabil să fie cunoscute cu exactitate cele mai mici detalii și amănunte, de către cei din jur.
S-a mai încercat să se demonstreze că, după plecarea mamei reclamantei în Germania, imobilul ar fi rămas în paragină, tocmai datorită faptului că pârâtul nu se considera proprietar, însă pe lângă faptul că martorii nu au relevat asemenea aspecte (martora plecând în Germania la scurt timp după donatoare, în anul 1978), în timp ce martora a locuit în casa din curte aproximativ 2 ani, în perioada 1972-1974, atunci când acolo a locuit și donatoarea, iar martorul a cunoscut familia reclamantei abia după 1989, în timp ce martorii pârâtului au arătat că locuința a fost bine îngrijită până la emigrarea în Germania (în 1990), pârâtul locuind acolo cu familia sa. Ulterior, este normal ca aceasta să se fi degradat, în lipsa proprietarului.
În acest context al ansamblului materialului probator, tribunalul a constatat că, în ceea ce o privește pe donatoare, a existat intenția de a gratifica pe fiul familiei care a ajutat-o în perioada în care a rămas singură în România. -i înainte de plecarea în Germania, cota sa parte din imobil, la acestea adăugându-se probabil și alte motive strict personale, cunoscute numai de către donatoare.
Nici un text de lege nu prevede obligația de a evidenția și justifica motivele donatorului de a face o liberalitate, ci numai de a aprecia, în raport de împrejurările încheierii acesteia, dacă a existat animus donandi - intenția de a gratifica. Fiind un element intern al voinței donatorului, dovada aceasta este destul de dificil de realizat, în raport de elementele prin care se exteriorizează și în acest context, nu trebuie uitat că însăși legea prezumă existența intenției de a gratifica. Astfel, dovada inexistenței intenției de a gratifica cade în sarcina celui ce contestă donația, în speță reclamantei, care însă nu a reușit să înlăture această prezumție.
S-a mai reținut că în plus, mama reclamantei putea oricând să revoce împuternicirea dată în formă autentică, în vederea încheierii donației, imediat după plecarea sa din țară, având în vedere că aceasta a părăsit România la data de 31 martie 1974, în timp de actul autentic de donație s-a încheiat la data de 17 aprilie 1974, după ce reclamanta ajunsese deja în Germania.
Reclamanta a mai invocat ca motive de nulitate a donației și cauza ilicită ori chiar lipsa cauzei, motivând că donatoarea a încercat să evite preluarea imobilului de către Statul Român, prin naționalizare, urmând ca în viitor pârâtul să îi restituie cota din imobil donată.
În această ordine de idei, tribunalul a reținut că în ceea ce privește lipsa cauzei, aceasta este sancționată atunci când lipsește scopul imediat, adică intenția de a gratifica, lipsa aceasta răsfrângându-se și asupra scopului mediat. Însă, probele administrate în cauză au relevat că a existat intenția donatoarei de a-l gratifica pe propriul ei nepot.
În al doilea rând, cauza este considerată ilicită atunci când ea este prohibită de legi, când este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri - art.968 Cod civil. În particular, în cazul contractului de donație, numai scopul mediat ar putea fi ilicit, respectiv considerarea persoanei căreia i s-a făcut donația. Totuși, art.967 cod civil instituie două prezumții relative, respectiv una de existență și alta de valabilitate a cauzei, reclamantei revenindu-i sarcina să le înlăture pe ambele.
În acest context, tribunalul a constatat că afirmația reclamantei, în sensul că mama ei a încercat să sustragă imobilul de la naționalizare nu poate fi primită întrucât decretul de naționalizare nr.223/1974 a intrat în vigoarea abia la sfârșitul anului 1974, an în care aceasta a emigrat în Germania.
Totodată, Decretul nr.156/12.04.1970, invocat de asemenea în sprijinul acestor afirmații prevedea obligația pentru cetățenii români care doreau să-și stabilească domiciliul n străinătate, să își lichideze doar datoriile și obligațiile față de stat, nicidecum să înstrăineze imobilele proprietate personală în favoarea Statului. S-a mai reținut că și în ipoteza în care familia reclamantei fusese deportată mai înainte, nu se putea prezuma iminența unui decret de preluare a bunurilor cetățenilor ce urmau să emigreze. În plus, dacă ar fi existat o astfel de temere, era de preferat să donezi un imobil unei astfel de rude, care te-a și ajutat, decât să ajungă ulterior în patrimoniul statului.
Afirmațiile reclamantei, în sensul că ar fi existat o înțelegere verbală ca pârâtul să înapoieze imobilului, atunci când se va putea, nu pot fi primite, a reținut instanța de fond, în primul rând pentru faptul că la începutul anului 1974 nu se puteau prevedea schimbările politice ce urmau să aibă loc douăzeci de ani mai târziu și în urma cărora, foștii proprietari își vor putea revendica bunurile preluate de stat, cu sau fără titlu. De aceea, donatoarea nu putea să prevadă că într-o zi își va putea recupera proprietatea astfel, încât să recurgă la o donație fictivă, pentru a împiedica preluarea proprietății sale de către stat.
Cu privire la capătul de cere formulat în subsidiar, având în vedere reducerea donației până la întregirea rezervei reclamantei, de parte din moștenire, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de către pârât.
În acest sens, prima instanță a constatat că acțiunea în reducțiunea donației este o acțiune personală patrimonială, prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, socotiți de la data deschiderii succesiunii. Doar în mod excepțional, în cazul în care titularul dreptului la acțiune nu a avut cunoștință, din motive neimputabile, de existența liberalității, doar atunci termenul prescripției începe să curgă de la data când a luat la cunoștință sau trebuia să ia la cunoștință despre existența liberalității.
În concret, s-a reținut că martorul reclamantei - - a declarat de în anii 1983-1984, cu ocazia unei vizite efectuate în Germania, la reclamantă și la mama acesteia, a aflat de existența imobilului din T precum și despre faptul că o parte din acesta ar fi fost donat vărului reclamantei. Tribunalul a apreciat că și în ipoteza în care nu s-ar lua ca dată de referință data deschiderii succesiunii - data decesului donatoarei - ca dată de început a curgerii termenului de prescripție (având în vedere climatul politic din țară precum și faptul că reclamanta emigrase și chiar admițând că nu a aflat despre donație de la mama sa), este totuși evident că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data la care reclamanta și-a revendicat cota sa parte din imobil, în condițiile Legii nr. 112/1995.
În plus, tribunalul a mai observat că nu se poate reține că reclamanta nu a știut despre donație, întrucât ar fi formulat cererea prin mandatar, având în vedere că a revendicat, în mod expres, numai cota sa parte și nu întreg imobilul ce i-ar fi revenit ca unică moștenitoare a doamnei, în lipsa donației.
În realitate, restituirea cotei sale de proprietate a implicat efectuarea de cercetări (pentru a se vedea de exemplu, dacă imobilul este sau nu închiriat), inclusiv analizarea cărții funciare în care era evidențiată donația făcută pârâtului, încă din anul 1974. Mai mult, la data de 3 iunie 1998, reclamanta și-a intabulat dreptul de proprietate asupra cotei părți de 3/8 din imobil, cu titlu de restituire în baza Legii nr. 112/1995, iar înscrierea în CF se face pentru opozabilitate față de terți, pentru ca aceștia să nu poată invoca inopozabilitatea unei operațiuni înscrise în CF.
De aceea, cu atât mai mult, necunoașterea unui drept înscris în cartea funciară nu poate fi invocată de către cel ce și-a înscris ulterior un drept real, în aceeași carte funciară.
Această sentință a fost atacată cu apel d e către reclamantă, motivele apelului fiind înregistrate la dosar în data de 22 mai 2007, criticându-se soluția instanței de fond pe considerentul că tribunalul ar fi ignorat contextul socio-politic în care s-a încheiat contractul de donație a cărui nulitate se cere a fi constatată, după cum a ignorat și faptul că nulitatea absolută a unui act juridic se examinează în raport cu condițiile existente la momentul perfectării actului.
Totodată, s-a reproșat instanței de fond că a acordat un plus de credibilitate declarației martorului, care a fost ofițer de securitate și totodată, că s-a ignorat adeverința nr.91848/11 martie 1974, din care rezultă că autoritățile locale eliberaseră deja la acea dată o bună parte din documentele necesare pentru ca mama reclamantei să poată emigra în Germania - (adeverința-talon nr.2). În acest document, susține apelanta, s-a consemnat că spațiul locativ al mamei reclamantei a fost preluat deja de stat, redistribuit și chiar repartizat, acestea fiind tocmai procedurile pe care mama reclamantei a dorit să le evite, prin perfectarea actului de donație din litigiu. La scurt timp, mamei reclamantei i s-a eliberat pașaportul, astfel că la data de 30 martie 1974 intrat deja pe teritoriul Germaniei.
În acest context, apelanta a arătat că întrucât din contractul de donație rezultă că autorizație de înstrăinare a fost eliberată la data de 5 martie 1974, atunci ar fi existat posibilitatea încheierii contractului cu pârâtul, în mod direct, chiar de către mama reclamantei-apelante și nu ar fi fost necesar să se împuternicească un avocat cu efectuarea acestui demers, dacă într-adevăr ar fi existatanimus donandi.
Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr.350/21 iunie 2007 respins ca neîntemeiat apelul reclamantei, confirmând și menținând soluția instanței de fond, de respingere a acțiunii.
În acest context, instanța de apel a respins susținerile apelantei, constatând că argumentația cea consistentă a instanței de fond se bazează pe declarațiile martorilor propuși de reclamantă însăși și mult mai puțin pe declarația martorului.
În al doilea rând, în privința adeverinței nr.91848/11.03.1974, instanța de apel a reținut că aceasta nu poate fi interpretată în sensul celor dorite de reclamantă întrucât la data emiterii acesteia, mama reclamantei mandatase deja pe avocatul să doneze pârâtului cota sa de drept din imobil, astfel că proprietarul își manifestase deja intenția de a gratifica -animus donandi.
În plus, a mai reținut curtea, adeverința nu poate constitui și nici nu a constituit un just temei pentru preluarea imobilului de către stat și astfel, nici momentul eliberării autorizației de înstrăinare și nici faptul încheierii contractului de donație prin mandatar nu sunt de natura răsturna prezumția existenței și valabilității cauzei contractului de donație. O astfel de preluare s-ar fi putut eventual realiza numai prin intermediul Decretului nr.223/1974, însă acest act normativ a fost adoptat și a intrat în vigoare abia la sfârșitul anului 1974, cu mult după data plecării mamei reclamantei în Germania.
Această decizie a Curții de Apel Timișoaraa fost casată prin decizia civilă nr.751/06.02.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul cu același număr, instanța supremă constatând că reclamanta nu a fost legal citată pe parcursul judecării cauzei în apel, în contextul în care mandatul de reprezentare al avocatului, la care reclamanta avut domiciliu procedural ales, a încetat.
În aceste condiții, instanța supremă a constatat că reclamanta-apelantă ar fi trebuit citată la domiciliul său din Germania, potrivit normelor procedurale speciale instituite prin Legea nr. 189/2003 - art.7, astfel că toate actele de procedură transmise acesteia în Germania trebuiau să fie întocmite și în limba germană, nu numai în română, în contextul în care destinatara-reclamantă afirmase că nu cunoaște limba română, iar această afirmați nu poate fi obiectiv combătută.
În urma acestei casări, dosarul s-a reînregistrat în apel, la Curtea de Apel Timișoara, formându-se prezentul dosar, în care s-a dispus efectuarea, respectiv refacerea tuturor formelor de procedură și comunicarea tuturor actelor de procedură din apel, în raport cu exigențele Regulamentului CE nr.1348/2000 privind notificarea și comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială.
În plus, reclamanta-apelantă a decis să își aleagă și domiciliu procedural în România, la adresa apărătorului ei, în persoana doamnei avocat, cunoscătoare a limbii germane.
Curtea, analizând apelul declarat de reclamanta, în raport cu motivele de fapt și de drept prezentate de aceasta instanței la data de 22 mai 2007 - data investirii curții cu aceste motive -, cu aplicarea dispozițiilor art.282 și următoarele Cod procedură civilă raportat la art.296 Cod procedură civilă, va constata că acesta este neîntemeiat.
Astfel, curtea va constata, referitor la prima critică din declarația de apel, că tribunalul a analizat atent contextul politic în care s-a petrecut atât emigrarea mamei reclamantei-apelante, cât și semnarea contractului autentic de donație, pentru a se putea identifica intenția reală a donatoarei, atunci când a decis să facă această liberalitate în beneficiul nepotului său, în persoana pârâtului-intimat.
În acest sens, curtea va constata la rându-i că decizia de a contract nu a fost și nu putea fi influențată de un potențial regim restrictiv pentru cetățenii români de etnie germană, la data perfectării contractului de donație - 17 aprilie 1974 - câtă vreme la acea dată nu existau restricții impuse cetățenilor români care urmau să emigreze, de genul celor care s-au adoptat ulterior de către regimul comunist. În acest sens, curtea va constata că este extrem de relevant faptul dă decretul nr.223/1974 a fost adoptat abia la data 3 decembrie 1974 și a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 152 din data de 6 decembrie 1974, deci la aproximativ 8 luni după momentul perfectării contractului de donație a cărui nulitate absolută se cere a fi constatată.
În plus, raportat tot la animus donandi, împuternicirea dată de mama reclamantei avocatului (vorbitor de limbă germană) este și mai timpurie, datând din 11 februarie 1974, ambele date -11.02.1974 și 17.04.1974 - fiind cu mult anterioare adoptării legii de naționalizare și este greu de crezut că donatoarea ar fi putut previziona pierderea proprietății sale, printr-un act normativ de a cărei adoptare viitoare nu avea putința să cunoască.
În același context, tot raportat laanimus donandi, curtea va constata, asemenea instanței de fond, că este mult mai credibil și mai rațional să se concluzioneze, în raport și cu toate probele testimoniale administrate în cauză, că mama reclamantei a avut o intenție clară de gratifica pe nepotul ei - pârâtul intimat - existând în acest sens suficiente argumente, în special de ordin afectiv, câtă vreme acesta și familia sa s-au ocupat în mod efectiv de întreținerea /ajutorarea mamei reclamantei, în contextul în care acesta rămăsese singură în perioada anterioară emigrării în Germania (30 martie 1974).
În această ordine de idei, curtea va respinge și argumentul apelantei în legătură cu depoziția martorului, constatându-se că instanța de fond nu a acordat o credibilitate sporită acestui martor, în detrimentul altora - ex.martorul, și - ci dimpotrivă, a coroborat toate aceste depoziții cu înscrisurile administrate, pe care le-a încadrat și în contextul politic specific acelor ani și mai mult, se observă cu evidență că s-a aplecat și analizat cu precădere declarația martorei, care a fost propusă chiar de către reclamantă.
Pe de altă parte, curtea va mai constata că adeverința nr.91848/11.03.1974 eliberată de fostul S Popular al municipiului T nu poate avea relevanța susținută de către apelanta-reclamantă întrucât acest document nu a avut nicio influență de ordin juridic asupra proprietății sale, nefiind să reprezinte un just titlu pentru trecerea imobilului în proprietatea Statului Român.
De altfel, la acea dată nici nu exista legislație care să sancționeze cu naționalizarea (cu sau fără plată) a imobilelor ce aparțineau persoanelor care doreau să emigreze în mod legal.
Pe de altă parte, chiar la data emiterii acestei adeverințe, rezoluția mamei reclamantei de a vinde era deja luată, câtă vreme împuternicise deja în acest sens pe avocatul, încă din data de 14 februarie 1974 și în urma demersurilor acestuia și a mamei reclamantei s-a eliberat și autorizația de înstrăinare, la data de 5 martie 1974. Or, în tot acest interval, socotit până la plecarea efectivă din țară - 30 martie 1974, mama reclamantei ar fi putut oricând reveni asupra deciziei sale, acea de a, în ipoteza în care aceasta nu ar fi avut realmente această intenție, fapt care însă nu s-a petrecut, astfel că actul de donație s-a perfectat la notar în 17 aprilie 1974, în deplin acord cu voința explicită a mamei reclamantei și anume, aceea de a gratifica pe pârâtul - nepotul donatoarei.
În același context, referirile reclamantei la posibila incidență a Decretului nr.156/1970 - aplicabil la data perfectării împuternicirii și mai apoi, a actului de donație - nu prezintă relevanță în speță, în sensul indicat de apelantă, întrucât acest act normativ prevedea doar obligația pentru cetățenii români care doreau să-și stabilească domiciliul în străinătate, să își lichideze doar datoriile și obligațiile față de stat, nicidecum să înstrăineze sau să cedeze gratuit imobilele proprietate personală în favoarea Statului Român.
În raport cu acest considerente, curtea, în temeiul prevederilor art.296 Cod procedură civilă, va respinge ca neîntemeiat apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr.247 din 07.02.207 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
În temeiul prevederilor art.274 Cod procedură civilă, va obliga apelanta să plătească intimatului suma de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiat apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 247/07 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Obligă apelanta să plătească intimatului suma de 3000 lei cu titlu de onorariu avocat, în apel, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 5 noiembrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - G - - -
Se comunică cu:
Reclamanta apel. - cu domiciliul procedural ales la av., T-.1
Pârât int. - cu domiciliul procedural ales la la av., T str.- nr.6,.2,.27
Red./19.11.2008
Tehnored. /4 ex./20.11.2008
Prima instanță:
Președinte:Cristian PupJudecători:Cristian Pup, Gheorghe Oberșterescu
