Anulare act. Decizia 369/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2010/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.369
Ședința publică de la 23.02.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Fănica Pena
JUDECĂTOR 2: Cristina Nica
JUDECĂTOR 3: Mariana Haralambe
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenta reclamantă și de către recurenții pârâți și, împotriva deciziei civile nr. 438 din 31.03.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-.
are ca obiect - anulare contract vânzare cumpărare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta reclamantă personal și asistată de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr. 21659/23.02.2009, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, recurenta pârâtă personal și asistată de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr. 29/10.10.2008, eliberată de Baroul București (fila 4 dosar), același avocat reprezentând în proces și interesele recurentului pârât.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul recurenților pârâți depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantumul dispus de instanță prin încheierea de ședință de la 08.12.2008, aplicând și timbru judiciar în valoare de 1 lei, pe care instanța le anulează.
La cererea instanței, părțile prezente personal, se legitimează după cum urmează: prezintă Carte de Identitate, seria -, nr. -, eliberată de Secția 19 Poliție, la data de 23.10.1986, CNP -; prezintă Buletin de Identitate, seria -, nr. -, eliberat la data de 23.10.1986, CNP -.
Avocatul recurentei arată că, în cuprinsul motivelor de recurs, a precizat că înțelege să se înscrie în fals cu privire contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 117 din 19.01.2004, încheiat de Notarul Public, precum și referitor la mențiunile încheierii de autentificare ce însoțește acest act, cerere pe care o susține în continuare. În acest sens, consideră că semnătura de pe contractul de vânzare cumpărare sus menționat nu aparține defunctei.
Avocatul recurenților, având cuvântul, învederează instanței faptul că prin întâmpinarea depusă la dosar, a arătat că nu se impune discutarea cererii privind înscrierea în fals, având în vedere că recurenta a formulat plângere penală împotriva notarilor care au încheiat și autentificat actul defăimat, încă din luna martie 2004, împotriva notarilor instrumentatori, cât și împotriva intimatului, însă, organele de cercetare penală au dispus neînceperea urmăririi penale. Mai arată că partea adversă nu a contestat niciodată soluția dată de organele de cercetare penală, ordonanța dată de procuror a intrat în puterea lucrului judecat, iar pe de altă parte, prin motivele de recurs, partea nici nu a indicat persoana care a săvârșit falsul.
Curtea, după deliberare, respinge cererea de înscriere în fals și de suspendare în consecință, formulate de recurenta, ca fiind nefondate, având în vedere că s-au efectuat cercetări penale cu privire la aspectul învederat de parte, existând rezoluția procurorului de neîncepere a urmării penale, conform înscrisului de la fila 157 dosar fond, unde se precizează că nu s-a săvârșit infracțiunea de fals intelectual.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentei reclamante solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, pentru următoarele considerente:
Arată că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate absolută se solicită a se constata, pârâții aveau cunoștință de existența antecontractului de vânzare cumpărare, prin care defuncta se obligase să vândă același imobil reclamantei, iar cu trei zile anterior momentului încheierii actului în formă autentică, între defunctă și pârâți, recurentul a primit o copie a acestui antecontract, fiind chiar încunoștiințat de vecini că reclamanta s-a mutat în apartament. Întrucât prețul convenit fusese integral achitat, promitenta vânzătoare a dorit să elibereze de îndată apartamentul, întrucât era în etate și nu se mai putea îngriji singură, iar prin declarația autentificată sub nr. 5979 din 17.12.2003, defuncta a precizat că numitul urmează să o ia în îngrijire pe toată durata existenței sale și să îi asigure un spațiu corespunzător. Ulterior, recurenta reclamantă a fost în imposibilitate de a încheia actul în formă autentică, deoarece nu a mai reușit să ia legătura cu promitenta vânzătoare.
Consideră că încheierea contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 19.01.2004, s-a făcut prin fraudarea legii, cu nesocotirea bunei credințe a reclamantei și cu îmbogățirea fără justă cauză a recurenților pârâți. În acest sens, solicită a se avea în vedere și faptul că, la încheierea contractului de vânzare cumpărare, pârâtul a declarat că scutește judecătoria și notarul public de verificarea registrelor de sarcini imobiliare și că înțelege să dobândească apartamentul pe riscul său. Mai arată că prețul nu a fost achitat de pârâți și, prin urmare, nu a operat transmisiunea reală a dreptului de proprietate asupra apartamentului de la defuncta vânzătoare la intimații pârâți.
Depune la dosar concluzii scrise.
Referitor la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că urmează să le solicite pe cale separată.
Avocatul recurenților pârâți și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 din Codul d e procedură civilă, modificarea în parte a hotărârii recurate, cu privire la capătul de cerere având ca obiect pretenții, care a fost dat cu încălcarea prevederilor legale, urmând a se menține ca temeinică și legală hotărârea pronunțată de instanța de fond.
În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta, solicită respingerea acestuia ca nefondat. În mod corect, instanța a reținut că reaua credință a pârâților nu a fost dovedită, întrucât aceasta nu poate fi dovedită prin doar prin afirmațiile unui martor.
Deși recurenta reclamantă susține că a intrat în apartament la data de 16.01.2004, această împrejurare nu este susținută și de mijloacele de probă administrate în cauză, moment la care se susține și că pârâtul a luat cunoștință de existența antecontractului. Aceste afirmații ale reclamantei nu pot fi reținute, având în vedere că din mențiunile încheierii de autentificare ce însoțește contractul de vânzare cumpărare nr. 117/19.01.2004, rezultă că notarul public s-a deplasat la domiciliul vânzătoarei, unde aceasta se afla, fiind netransportabilă, dar lucidă. Prin urmare, nu se poate susține de reclamantă că a intrat în acest apartament pe data de 16.01.2004.
Arată că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare au fost respectate toate condițiile de fond și de formă prevăzute de lege, iar antecontractul dă naștere doar la drepturi și obligații cu caracter personal și nicidecum cu caracter real.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Asupra recursului prezent;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sector 6 B, la data de 25.07.2006 sub nr-, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se declare nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 117/19.01.2004 la BNP G, având ca obiect apartamentul nr. 5 situat în B, șos. S nr. 257, - scara 1, etaj 1, sector 5, întrucât este încheiat cu rea-credință, în frauda reclamantei, având la bază o cauză ilicită; să se constate valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5974/17.12.2003 la BNP "", încheiat între, în calitate de promitentă vânzătoare și reclamanta, în calitate de promitentă cumpărătoare; să se dispună anularea tuturor înregistrărilor fiscale efectuate în cadrul evidențelor Administrației Finanțelor Publice Sector 5, precum și a tuturor înregistrărilor operate în Cartea Funciară, cu privire la apartamentul nr. 5 situat în B, șos. S nr. 257,bI.B4, scara 1, etaj 1, sector 5; să se pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 17.12.2003 a încheiat cu numita antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5974/17.- la BNP "", prin care se obliga să-i înstrăineze pentru suma de 7500 euro apartamentul nr. 5, situat în B,-, -.1,.1, sector 5. mai precizat că la data semnării antecontractului, a achitat în întregime vânzătoarei prețul convenit.
Ulterior, încălcându-și obligația de a încheia actul de vânzare cumpărare cu reclamanta până la data de 15.01.2004, numita a înstrăinat către fratele său, pârâtul, apartamentul în discuție, încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 117/19.01.2004, la BNP G.
Reclamanta a mai susținut că acest contract de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat cu rea credință, în frauda intereselor sale, astfel încât solicită să se constate nulitatea absolută a acestuia și, pe cale de consecință, să se constate valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă cu defuncta și să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, art. 966 și următoarele, art. 942, art. 1073 și următoarele, art. 1294 Cod civil.
Prin sentința civilă nr. 117/18.01.2007, pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 B la data de 23.02.2007 sub nr-.
La data de 30.03.2007, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare și completatoare, având în vedere dispozițiile art.132 alin. 1 Cod procedură civilă, precizând că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul, atât în nume personal, cât și ca moștenitor al defunctei.
Cu privire la cererea completatoare, reclamanta a arătat că, în cazul în care instanța va respinge cererea de chemare în judecată, să-l oblige pe pârât, având în vedere calitatea acestuia de moștenitor, să o despăgubească pe aceasta în mod real.
Reclamanta a mai arătat că a achitat în întregime prețul apartamentului nr. 5, situat în B,-, - scara 1, etaj 1, sector 5, la data semnării antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5974 la BNP "", astfel cum se înțelesese cu promitenta-vânzătoare. O dată cu semnarea antecontractului, promitenta-vânzătoare a dat și o declarație, autentificată sub nr. 5979 în data de 17.12.2003 de BNP "", prin care se arată că a primit în întregime contravaloarea apartamentului vândut.
Totodată, reclamanta a menționat faptul că, în anul 2003 prețul achitat, respectiv de 7500 USD, era un preț real și serios pentru un apartament cu două camere în zona în care se afla acesta, motiv pentru care solicită obligarea pârâtului să o despăgubească, achitându-i contravaloarea la zi, a apartamentului.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 132 alin. 1 Cod procedură civilă.
La data de 14.05.2007, reclamanta a depus la dosar cerere de chemare în judecată a numitei, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se declare nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 117/19.01.2004 la BNP G, încheiat între, în calitate de vânzătoare și pârâtul, căsătorit cu pârâta, în calitate de cumpărător, având ca obiect apartamentul nr. 5, situat în B,-, - scara 1, etaj 1, sector 5, întrucât este încheiat cu rea-credință, în frauda reclamantei, având la bază o cauză ilicită; să se constate valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5974/17.12.2003 la BNP "", încheiat între, în calitate de promitentă vânzătoare și reclamanta, în calitate de promitentă cumpărătoare; să se dispună anularea tuturor înregistrării lor fiscale efectuate în cadrul evidentelor Administrației Finanțelor Publice Sector 5, precum și a tuturor înregistrărilor operate în Cartea Funciară, cu privire la apartamentul nr. 5, situat în B,-, - scara 1, etaj 1, sector 5; să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea, din oficiu, potrivit art. 54 alin. 3 din Legea nr. 7/1996, s-a dispus notarea litigiului în cartea funciară.
Prin sentința civilă nr. 6301/05.10.2007, Judecătoria Sectorului 6 Bar espins acțiunea principală precizată formulată de reclamanta, împotriva pârâtului, ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în judecată a numitei, ca neîntemeiată.
Analizând cererile reclamantei, din prisma normelor legale incidente și a probelor administrate în cauza, instanța a constatat că sunt neîntemeiate.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute
contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 117/19.01.2004, au fost reținute prevederile art. 948 Cod civil, și că, pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv trebuie să existe, să fie reală, licită și morală, conform art. 966 Cod civil.
Reclamanta a invocat, ca și motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, reaua-credință a părților contractante, ce a condus la fraudarea intereselor reclamantei. Or, pentru a se putea constata existența unei cauze ilicite, reclamanta avea obligația să demonstreze existența unei conivențe frauduloase a părților, respectiv trebuia să demonstreze reaua-credință a ambelor părți contractante.
În ceea ce privește reaua-credință a defunctei la întocmirea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 117/19.01.2004, aceasta este subînțeleasă, având în vedere că știa de existența antecontractului de vânzare-cumpărare, prin care se obligase să vândă același imobil reclamantei.
Însă, în ceea ce privește reaua-credință a cumpărătorilor și, instanța a apreciat că aceasta nu a fost dovedită. Astfel, din declarația martorului, audiat la propunerea reclamantei, a rezultat că pârâtul a aflat de existența antecontractului de vânzare-cumpărare în ziua în care reclamanta s-a mutat în apartament, martorul fiind cel care i-a înmânat o copie a convenției. Însă, din nicio probă administrată nu rezultă cu exactitate data la care reclamanta s-a mutat în imobil (fie 16.01.2004, astfel cum susține aceasta prin acțiune, fie 23.01.2004, cum a răspuns pârâtul la interogatoriu).
În aceste condiții, nefiind stabilită data la care reclamanta a intrat în posesia de fapt a imobilului, dată la care pârâtul a aflat de existența antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de sora sa cu reclamanta, nu se poate stabili dacă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare între defunctă și pârât, respectiv 19.01.2004, pârâtul avea cunoștință sau nu despre existența obligației asumate de către sora sa defunctă.
Pe de altă parte, reclamanta nu a făcut diligențele necesare pentru a înscrie în cartea funciară sau registrul de inscripțiuni transcripțiuni, antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 5974/17.12.2003, potrivit art. 39 din Legea nr. 7/1996, pentru ca acesta să devină opozabil erga omnes.
Pentru aceste considerente, instanța a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada existenței relei credințe a pârâtului la întocmirea contractului de vânzare-cumpărare atacat.
S-a încercat să se demonstreze de către reclamantă că defuncta era foarte bolnavă la momentul vânzării (fiind internată la Spitalul 9), că pârâtul a exercitat presiuni asupra surorii sale, pentru aof orța să-și dea consimțământul la vânzare. Este de menționat în primul rând că reclamanta nu a invocat ca și motiv de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare lipsa de discernământ sau vicierea consimțământului vânzătoarei, astfel încât aceste aspecte nu pot fi avute în vedere.
Chiar și așa, din probele administrate nu rezultă cele susținute de reclamantă, deoarece martorii audiați au declarat faptul că defuncta a dispărut pentru o perioadă din domiciliu, însă niciun martor nu a putut afirma că aceasta a fost luată de către pârât sau soția sa. Astfel, martorul Gaa rătat că defuncta a fost luată de "două fete și un băiat, care nu erau rude cu aceasta", fiind "băgată cu forța în mașină". Martorul a afirmat că pârâtul s-a interesat de sora sa, în perioada în care aceasta dispăruse.
În consecință, având în vedere argumentele expuse anterior, instanța a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 117/19.01.2004, ca neîntemeiat.
Pe cale de consecință, instanța a respins și capătul de cerere subsecvent, respectiv anularea tuturor înregistrărilor fiscale efectuate în cadrul evidențelor Administrației Finanțelor Publice Sector 5, precum și a tuturor înregistrărilor operate în Cartea Funciară, cu privire la apartamentul nr. 5 situat în -, - scara 1, etaj 1, sector 5, ca neîntemeiat.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea valabilității antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5974/17.12.2003 la BNP "" și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanța a constatat că antecontractul intervenit între defuncta și reclamanta generează pentru acestea numai obligația de "a face", respectiv de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare în forma impusă de lege, în speță, cea autentică.
În măsura în care încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în formă autentică, nu a fost posibilă, creditorul cumpărător are dreptul să solicite executarea silită a obligației de a face, asumată de debitor, executare care, în principiu, se face în natură și numai în măsura în care o asemenea executare nu mai este posibilă, se poate trece la executarea prin echivalent.
Practic, în lumina dispozițiilor art. 1073-1077 Cod civil, executarea silită a obligației de a face asumată de pârâți prin antecontractul încheiat, este posibilă prin pronunțarea, de către instanță, a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, acțiune ce vizează numai suplinirea consimțământului părților la încheierea în forma autentică a actului juridic intervenit. De aceea, se presupune, prin ipoteză, că la momentul pronunțării hotărârii care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, toate condițiile necesare vânzării să fie respectate, mai puțin consimțământul vânzătoarei.
În cauza de față, instanța a constatat că, în prezent, nu se mai poate suplini consimțământul defunctei la vânzarea imobilului, deoarece aceasta deja înstrăinase apartamentul, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.117/19.01.2004, astfel încât bunul nu se mai regăsește în patrimoniul promitentei vânzătoare.
Pentru aceste considerente, apreciind că în prezent nu sunt întrunite toate condițiile necesare unui vânzări valabile, respectiv imobilul nu se mai află în patrimoniul promitentei vânzătoare, patrimoniu preluat de moștenitorul acesteia, instanța a respins și acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Referitor la capătul subsidiar de cerere, privitor la obligarea pârâtului la plata către reclamantă de despăgubiri, reprezentând valoarea de circulație a imobilului și acordarea unui drept de retenție, instanța a constatat că, în măsura în care încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în formă autentică, nu a fost posibilă, creditorul cumpărător are dreptul să solicite executarea silită a obligației de a face, asumată de debitor, executare care, în principiu, se face în natură și numai în măsura în care o asemenea executare nu mai este posibilă, se poate trece la executarea prin echivalent.
În cauza de față, executarea obligației în natură nu mai este posibilă, deoarece vânzătoarea promitentă a înstrăinat deja imobilul ce formează obiectul promisiunii de vânzare. În aceste condiții, potrivit art. 1073 cod civil, reclamanta are dreptul la dezdăunare.
Prin precizarea acțiunii, reclamanta a solicitat să i se acorde despăgubiri echivalente cu valoarea de circulație a apartamentului în litigiu. Instanța a apreciat însă că aceste pretenții sunt neîntemeiate. Este adevărat că, potrivit art. 1073 cod civil, reclamanta are dreptul la despăgubiri, însă cuantumul despăgubirilor nu trebuie raportat la valoarea de circulație a apartamentului, ci la prețul de 7500 USD, achitat de aceasta la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, prejudiciul concret al reclamantei, suferit prin imposibilitatea încheierii contractului final de vânzare-cumpărare, nu îl reprezintă valoarea apartamentului, deoarece nu operase deja transferul dreptului de proprietate asupra imobilului, pentru ca paguba efectiv suferită de reclamanta să fie valoarea lui (apartamentul nu a intrat niciodată în proprietatea reclamantei; doar într-o atare situație, în cadrul unei acțiuni în evicțiune, se poate acorda, cu titlu de despăgubire, valoarea de circulație a bunului).
Pe de altă parte, instanța a apreciat că prejudiciul suferit de către reclamantă se materializează sub forma prețului achitat defunctei, însă, având în vedere că reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtului la restituirea prețului, instanța nu se poate pronunța asupra acestui aspect.
Pentru aceste argumente, instanța a respins și acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, sub nr-, la data de 17.01.2008, precizând:
Din declarațiile martorului, propus de apelanta-reclamantă (care cunoaște foarte bine situația de fapt și care a fost alături de aceasta și a sprijinit-o pas cu pas), rezultă clar că pârâtul avea cunoștință de existența antecontractului anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu defuncta (17.12.2004). Acestea întrucât martorul personal i-a înmânat acestuia o copie în apartament la data de 16.01.2004, în prezența apelantei-reclamante și a altor persoane (inclusiv pârâta ). Transmiterea copiei către pârât s-a făcut personal de martor în data de 16.01.2004, întrucât acesta a ajutat-o să îi transporte lucrurile.
Motivele pentru care a intrat în apartament cu toate lucrurile sale în data de 16.01.2004 sunt următoarele: antecontractul reprezintă titlu executoriu în baza unei clauze exprese (iar contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică trebuia încheiat până pe data de 15.01.2004), apartamentul fusese eliberat întretimp de defuncta (așa cum rezultă din declarația anterior menționată - autentificată sub nr. 5979, în data de 17.12.2003), iar promitenta-vânzătoare nu mai era de găsit pentru a încheia contractul în forma autentică.
În acest context și în baza declarației martorului (singura concludentă), rezultă reaua-credință a pârâților. De aceea, nu este de acord cu concluzia instanței de fond referitoare la lipsa dovezilor privind acest aspect. Este lesne de înțeles acum graba cu care pârâții au încheiat, în data de 17.12.2004, contractul de vânzare-cumpărare, dat fiind faptul că, cu o zi înainte, o instalase în imobil.
Un aspect care pledează în defavoarea pârâților (și în justificarea grabei) este acela că pârâtul și intervenienta au declarat în contractul de vânzare-cumpărare că "scutesc judecătoria și notarul public de verificarea registrelor de sarcini imobiliare", iar cumpărătorul declară în plus că "înțeleg să dobândesc apartamentul pe riscul meu".
Doctrina și practica judiciară sunt constante în a aprecia că buna-credință îi obligă pe cumpărători să verifice registrele de Carte Funciară înaintea încheierii oricăror tranzacții asupra bunurilor imobile. mijlocie îi obligă să consulte Cartea Funciara înaintea încheierii actului translativ de proprietate în favoarea lor, iar dacă nu o fac își asumă riscul de a fi considerați dobânditori de rea-credință. La încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a declarat că scutește judecătoria și notarul public de verificarea registrelor de sarcini imobiliare și că înțelege să dobândească apartamentul pe riscul său. Faptul de a refuza consultarea registrelor de Carte Funciară de către cumpărător dovedește reaua-credință a acestuia la încheierea contractului și complicitatea sa la fraudarea apelantei-reclamante.
Pârâtul și intervenienta nu au achitat prețul apartamentului, aspect care a fost ignorat de instanța de fond, deși l-a subliniat în repetate rânduri, prețul fiind de esența oricărui contract de vânzare-cumpărare, aspect din care rezultă reaua-credință și fraudă. Instanța de fond nu a luat în considerare celelalte motive de nulitate invocate de apelanta-reclamantă în virtutea principiului "fraus omnia corrumpit".
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 si urm. Cod procedură civilă.
Intimații-pârâți și au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, netemeinic și nelegal, cu cheltuieli de judecată.
Apelanta-reclamantă a formulat la data de 25.02.2008, cerere precizatoare a apelului, în temeiul art. 132.proc.civ. arătând că un alt motiv al apelului declarat este acela că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului 6 al cererii de chemare în judecată (formulat în subsidiar), prin care solicită instanței de judecată ca, în situația în care va respinge cele patru capete de cerere, să constate existența unui drept de retenție al apelantei asupra apartamentului nr.5 situat în B,-, -.1,.1, sector 5, până la achitarea integrală a contravalorii de circulație al acestuia. Acest capăt de cerere a fost precizat prin cererea depusă la data de 14.05.2007, prin Registratura Judecătoriei Sectorului 6 B, pentru termenul din 25.05.2007.
Altfel, dorește să îndrepte eroarea materială strecurată în cererea de apel formulată, în sensul că data la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 117 este 19.01.2004 și nu 17.12.2004, cum în mod greșit s-a menționat.
Examinând sentința apelată, prin analizarea motivelor de critică exprimate și în raport de probele administrate în fata instanței de fond și în apel, tribunalul a apreciat că apelul este întemeiat în parte, pentru considerentele și cu limitele care urmează a fi arătate:
În ceea ce privește împrejurările de fapt relevante pentru stabilirea relei credințe a intimaților pârâți și, tribunalul a reținut că disputa poartă asupra momentului la care intimatul pârât a aflat despre existenta promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, încheiată între autoarea sa, și apelanta reclamantă, la data de 17.12.2003.
În acest sens - intimatul pârât a recunoscut la interogatoriul administrat de judecătorie (fila 55), că a avut cunoștință din perioada decembrie 2003 - ianuarie 2004 despre întocmirea de către a dosarului de cadastru și intabulare pentru apartamentul ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare menționată mai sus, fără ca aceasta să semnifice că a avut și cunoștință despre încheierea antecontractului, la întrebarea nr.19 din interogatoriu el răspunzând că nu a știut despre această împrejurare.
Totodată, intimatul-pârât a răspuns la interogatoriu că a aflat despre existența antecontractului la data de 23.01.2004, când apelanta-reclamantă a pătruns în apartament.
Deși apelanta reclamantă a susținut că a intrat în apartament la data de 16.01.2004, această împrejurare nu este susținută de mijloacele de probă administrate, nici măcar de declarația martorului lrimia, propus de apelantă (filele 120 - 121), acest martor arătând că reclamanta a intrat în casă în luna ianuarie dar fără a indica data exactă. Același martor a arătat că pârâtul a aflat despre vânzarea (promisiunea de vânzare, ) la acel moment, când reclamanta a pătruns în apartament.
În schimb, din mențiunile încheierii de autentificare ce însoțește contractul de vânzare-cumpărare nr. 117/19.01.2004, atacat de apelanta-reclamantă, rezultă că la data de 19.01.2004, notarul public s-a deplasat la domiciliul vânzătoarei, din B,-, -.1,.5, sector 5, unde se găsea vânzătoarea netransportabilă, dar lucidă.
Prin urmare, dacă la data de 19.01.2004, încă locuia în apartamentul menționat, după cum a constatat notarul public, este improbabil ca la data de 16.01.2004, apelanta-reclamantă să fi intrat pentru a locui în acest apartament.
Mențiunile notarului public cu privire la împrejurările de fapt constând în deplasarea sa la domiciliul părții și identificarea semnatarului actului fac dovadă deplină până la înscrierea în fals, procedură ce nu a fost urmată de apelanta reclamantă cu privire la încheierea de autentificare menționată mai sus, motiv pentru care tribunalul a apreciat ca dovedită prezența defunctei în apartamentul în discuție la data de 19.01.2004.
Sub acest aspect s-a mai reținut că, în rezoluția dată la 14.03.2005, de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 B, în dosarul nr. 6808/P/2004, prin care s-a dispus neînceperea urmării penale cu privire la și pentru săvârșirea mai multor infracțiuni legate de evenimentele în litigiu (filele 157 - 158 în dosar de fond), s-a reținut că data intrării apelantei reclamante în apartament este 23.01.2004 și acesta este momentul când a aflat despre încheierea antecontractului dintre sora sa și apelanta-reclamantă.
Concluziile acestei rezoluții, deși nu se bucură de autoritate de lucru judecat, au valoarea probatorie a unor înscrisuri ce se alătură celor arătate mai sus, rezultate din încheierea de autentificare întocmită de notarul public și sprijină concluzia că nu există dovezi în sensul cunoașterii existenței antecontractului de către intimatul-pârât la data încheierii contractului de vânzare cumpărare dintre el și.
În consecința acestor constatări, tribunalul a apreciat că în mod corect a respins judecătoria, ca neîntemeiată, cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 117/19.01.2004, pentru motivul cauzei ilicite și va înlătura motivele de apel legate de greșita soluționare a capătului principal de cerere.
De asemenea, nu este întemeiată nici critica referitoare la omisiunea instanței de a lua în considerare celelalte motive de nulitate invocate de reclamantă, în virtutea principiuluifraus omnia corrumpit, constatându-se că toate susținerile în fapt ale reclamantei sunt subsumate existenței fraudei, cauzei ilicite și relei credințe a părților, fără a se invoca un alt motiv de nulitate, iar aceste aspecte au fost analizate atât în fond cât și în apel.
A fost înlăturată și critica din completarea motivelor de apel depusă la dosar la prima zi de înfățișare, în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra unui capăt cererii de chemare în judecată, ce avea ca obiect constatarea existentei unui drept de retenție până la achitarea de către pârâtul a contravalorii de circulație a apartamentului.
În acest sens, s-a reținut că judecătoria a respins în tot cererea apelantei reclamante, astfel că nu se poate afirma că nu s-a pronunțat asupra vreunui capăt de cerere, iar la fila 6 considerentelor a fost analizată și cererea subsidiară privind despăgubirile și dreptul de retenție, apreciată ca neîntemeiată.
Nu este relevant nici argumentul legat de omisiunea intimaților de a achita prețul apartamentului către defuncta, câtă vreme problema achitării prețului ține de executarea unui act juridic și nu de încheierea sa valabilă, astfel încât neplata prețului nu poate constitui un motiv de nulitate.
Este apreciată în schimb, ca întemeiată, critica apelantei legată de greșita soluționare a capătului de cerere în pretenții. Astfel, după cum în mod corect a reținut judecătoria, apelanta-reclamantă nu justifică dreptul la despăgubiri în cuantumul valorii de circulație a apartamentului, deoarece, în patrimoniul său, nu a intrat dreptul de proprietate asupra acestui bun, ci numai un drept de creanță, căruia îi corespundea obligația corelativă a promitentei vânzătoare de a încheia ulterior contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu.
În consecință, de vreme ce nu a devenit proprietarul imobilului, apelanta-reclamantă nu poate solicita despăgubirea sa cu echivalentul apartamentului, însă se impunea ca prejudiciul suferit de aceasta prin încălcarea de către promitenta vânzătoare a obligației menționate mai sus să fie reparat de către moștenitorul său, intimatul pârât, prin restituirea sumei încasate de către la momentul încheierii antecontractului.
În acest sens, tribunalul a reținut că părțile nu au evaluat convențional prejudiciul rezultat din neexecutare în cuprinsul antecontractului din 17.12.2003, astfel că reparația solicitată de apelanta-reclamantă se limitează la contravaloarea sumei plătită cu titlu de avans (ce reprezenta, potrivit convenției părților, prețul integral al bunului ce urma a fi vândut), respectiv echivalentul în lei al sumei de 7.500 dolari SUA, potrivit cursului oficial de schimb valutar din 17.12.2003, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației de la 17.12.2003 până la data plății efective.
Tribunalul a apreciat că cererea privind stabilirea dreptului de retenție nu este întemeiată, întrucât nu există temeiuri legale pentru acordarea unui astfel de beneficiu apelantei reclamante.
Astfel, instituția dreptului de retenție, ca drept accesoriu unui drept de creanță, reprezintă o creație jurisprudențială realizată prin aplicarea unui raționament de analogie față de dispozițiile art. 1619 cod civil din materia depozitului, la toate situațiile în care între părțile raportului juridic există o creanță strâns legată de un bun, aflat în detenția creditorului.
Cu toate acestea, în speță, datoria intimatului pârât față de apelanta reclamantă izvorăște din neexecutarea de către autoarea intimatului a unei obligații și că nu se poate reține o legătură între bunul deținut în prezent de apelanta reclamantă și această datorie, pentru a fi îndeplinite condițiile acordării dreptului de retenție.
Prin urmare, tribunalul a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei, cu titlu de despăgubiri, echivalentul în lei al sumei de 7.500 dolari SUA, potrivit cursului oficial de schimb valutar din 17.12.2003, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației de la 17.14.2003 până la data plății efective, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței apelate; a obligat intimatul-pârât să plătească apelantei reclamante suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, prin decizia civilă nr.438A/31.03.2008.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, atât reclamanta-apelantă, cât și pârâții și au formulat recurs, criticând-o sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:
- reclamanta a arătat că hotărârea este pronunțată fără temei legal sau cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, conform art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
A arătat că, în prealabil, formulează cerere de înscriere în fals cu privire la contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr.117/19.01.2004 și la mențiunile din încheierea de autentificare, întrucât semnătura de pe înscris, nu aparține lui, comparativ cu semnătura de pe antecontractul de vânzare-cumpărare. Data de 19.01.2004, nu este reală pentru că recurenta locuia în imobil, încă din 16.01.2004, fapt care rezultă din depozițiile martorilor. Declarația notarială încheiată în baza antecontractului de vânzare-cumpărare are și valoarea unui proces-verbal de predare-primire a apartamentului. A solicitat, urmare procedurii înscrierii în fals și suspendarea judecății în acest sens.
Dezvoltând motivul de recurs în continuare, recurenta a arătat că data intrării sale în apartament a fost 16.01.2004, dezbătând argumentele sprijinitoare: caracterul de titlu executoriu al antecontractului, eliberarea apartamentului de autoare, imposibilitatea găsirii fostei proprietare pentru perfectarea contractului, declarația autentificată din 17.12.2003, care ține loc de proces-verbal de predare-primire, al cărui conținut l-a expus. Depoziția martorului este elocventă în acest sens, recurenta dezbătând- Mai mult, intimatul a fost avertizat și de vecini, în același sens.
Încheierea contractului de vânzare-cumpărare între defunctă și intimați s-a realizat la data de 19.01.2004, fiind evidentă graba cu care s-a încheiat, având în vedere că cu 3 zile înainte se mutase în imobil. Un argument puternic al relei-credințe a părților, este și clauza referitoare la scutirea de sarcina verificării registrelor de sarcini imobiliare, ca și mențiunea referitoare la dobândirea, pe riscul cumpărătorului, elemente care, potrivit doctrinei și practicii judiciare, atrag evident reaua-credință și complicitatea la fraudarea recurentei.
Intimații nu au achitat prețul apartamentului, prețul fiind un element esențial al vânzării-cumpărării, lipsa plății determinând netransmiterea dreptului de proprietate, iar în cauză, atrăgând reaua-credință și frauda. Această neplată rezultă din răspunsul nr.20 la interogatoriu și, ca atare, trebuiau aplicate prevederile art.1204 Cod civil privind mărturisirea și efectele juridice care decurg de aici.
A apreciat, în consecință, că reaua-credință a fost dovedită în cauză, astfel încât cauza acestui contract a fost profund ilicită (contractul fiind încheiat prin fraudarea sa).
În cauză, se pune în discuție și principiul îmbogățirii fără justă cauză a pârâților ce au dobândit în patrimoniu, un bun neplătit, în dauna recurentei ce a achitat prețul imobilului.
A solicitat în consecință, în principal admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei, în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, valabilitatea antecontractului său, anularea înregistrărilor fiscale și de carte funciară și pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare. În subsidiar, a solicitat să fie despăgubită cu contravaloarea la zi a apartamentului, respectiv 27.000 Euro și constatarea existenței unui drept de retenție asupra apartamentului în litigiu.
Și-a întemeiat recursul pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă;
- pârâții și au arătat că hotărârea tribunalului este nelegală, pentru că instanța nu poate să schimbe cadrul procesual, astfel cum este el fixat de părți. Or, din cererea de chemare în judecată a reclamantei, astfel cum a fost precizată, rezultă că aceasta a cerut contravaloarea apartamentului, la valoarea de circulație a acestuia, cerere care vizează așadar, tot un drept real. Deși mai apoi a cerut să se judece cu recurentul, în calitatea acestuia de moștenitor al defunctei, pentru a răspunde de pasivul succesoral, totuși reclamanta nu i-a solicitat despăgubiri în calitatea sa de moștenitor, adică un drept de creanță conform art.1073 Cod civil, ci a solicitat să fie despăgubită în mod real. Aceeași solicitare a fost menționată și în ceea ce o privește pe recurenta. Nici prin motivele de apel reclamanta nu și-a precizat cererea în sensul solicitării despăgubirilor în raport cu prețul achitat.
În consecință, în mod eronat instanța de apel a acordat despăgubiri care nu au fost cerute de reclamantă, rolul său activ nedându-i totuși posibilitatea de a se substitui cererii reclamantei. Au apreciat că astfel este incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.6 Cod procedură civilă.
Au solicitat în consecință, admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei, cu privire la despăgubirile acordate.
Și-au întemeiat în drept, recursul, pe art.299-316 Cod procedură civilă.
Părțile au timbrat în mod corespunzător recursurile, potrivit art.3 și art.11 din Legea nr.146/1997 și art.3 din nr.OUG32/1995, având în vedere și admiterea cererilor de ajutor public judiciar, prin încheierea din 08.12.2008.
Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare, conform art.308 al.2 Cod procedură civilă, solicitând respingerea recursului advers, ca nefondat, deoarece cuantumul despăgubirilor solicitate l-a stabilit prin raportare la prețul real de piață actual, fiind doar o cuantificare a prejudiciului.
Recurenții-pârâți și au formulat, la rândul lor, întâmpinare, conform art.308 al.2 Cod procedură civilă, solicitând respingerea recursului advers, întrucât cererea de înscriere în fals este nefondată, iar la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, au fost de bună-credință.
În cauză, nu s-au administrat probe noi, în sensul art.305 Cod procedură civilă.
Curtea de APEL BUCUREȘTI, s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentele recursuri, date fiind prevederile art.3 și art.299 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește recursul reclamantei, Curtea, examinând actele și lucrările cauzei, îl apreciază ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
În prealabil, Curtea constată că asupra cererii de înscriere în fals și în consecință, asupra cererii de suspendare a judecății, s-a pronunțat în sensul respingerii, prin încheiere de ședință din 23.02.2009, pentru argumentele acolo indicate.
Sub aspectul motivului de recurs invocat potrivit art.304 pct.9 Cod procedură civilă:"o hotărâre poate fi modificată când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii",Curtea îl apreciază ca fiind nefondat, pentru următoarele argumente:
Recurenta critică greșita stabilire de către instanța de apel, a faptului că data la care recurenta a intrat în apartament, nu ar fi 16.01.2004, invocând diverse argumente în sprijinul acestei critici. Curtea de Apel constată împrejurarea că stabilirea datei la care recurenta-reclamantă a pătruns în imobilul în litigiu, este un element al situației de fapt, situație de fapt care a fost stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, ca instanță devolutivă a fondului și pe care se grefează controlul de legalitate al instanței de recurs, potrivit art.304 al.1 Cod procedură civilă.
Curtea constată faptul că această critică vizează greșita evaluare a unor probe administrate în cauză, ea subsumându-se așadar, fostelor motive de recurs, prevăzute de art.304 pct.10 și 11 Cod procedură civilă:"Modificarea unei hotărâri se poate cere 10. când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii sau 11. când hotărârea se bazează pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate", care repuneau în discuție, temeinicia hotărârii pronunțate. Aceste motive de recurs au fost însă abrogate prin nr.OUG138/2000 și Legea nr.219/2005. așa cum aminteam, controlul Curții fiind unul exclusiv de legalitate, conform art.304 al.1 Cod procedură civilă, el grefându-se pe situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită de instanța de apel.
Ca atare, Curtea nu poate, în prezenta cale de atac, să reevalueze probele, pentru a stabilit o altă situație de fapt. Cu alte cuvinte, ea nu poate să reaprecieze depoziția martorului invocat sau celelalte probe, interogatoriul, etc. pentru a constata dacă instanța de apel a stabilit corect data la care recurenta a intrat în imobil, pentru că ar realiza atunci, un control al temeiniciei hotărârii recurate și ar depăși astfel, limitele controlului său jurisdicțional.
În consecință, Curtea constată că această critică, cu ansamblul argumentelor expuse liniar de recurentă, în susținerea ei, nu este fondată.
Criticile referitoare la graba încheierii contractului de vânzare-cumpărare constatat, la 19.01.2004, având în vedere invocata mutare a recurentei în imobil, cu 3 zile înainte, grabă care determină concluzia relei-credințe a pârâților intimați, concluzie la care conduce și existența mențiunilor din contract, privitoare la exonerarea de sarcina verificării registrelor de sarcini imobiliare și la asumarea riscului de către cumpărător, privesc de asemenea, situația de fapt, întrucât vizează stabilirea relei-credințe invocate a intimaților-pârâți, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. De altfel și prima critică invocată, referitoare la data intrării recurentei în apartament, viza același element - stabilirea relei-credințe.
Or, buna-credință reprezintă, conform definiției date de art.1898 alin. 1 din Codul civil,"credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege, spre a-i putea transmite proprietatea".Astfel, în jurisprudența Curții Supreme de Justiție, s-a considerat ca buna-credință constă în convingerea cumpărătorilor că au încheiat un contract cu adevăratul proprietar, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului și că aceste două condiții sunt îndeplinite.
Reaua-credință a fost definită în literatura juridică română ca atitudinea unei persoane care îndeplinește un act sau un fapt ce contravine legii, fiind în același timp deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale.
Așadar, buna sau reaua-credință reprezintă un element al situației de fapt, respectiv un element de natură subiectivă, internă, al situației de fapt și care privește poziția psihică a părții, vizavi de actul încheiat, la momentul încheierii sale.
Ca atare, instanța de recurs este ținută de constatările anterioare ale instanțelor devolutive ale fondului, sub acest aspect, neputând aprecia în recurs, în lipsa unor probe noi, administrate conform art. 305 Cod procedură civilă, că a existat rea-credință la încheierea convenției, întrucât atunci, și-ar depăși limitele controlului său jurisdicțional, exclusiv de legalitate, potrivit art.304 al.1 Cod procedură civilă, control care se grefează pe situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv, de tribunal.
Curtea constată de altfel, că cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare se întemeiază pe cauza de nulitate a cauzei ilicite, determinate de reaua-credință a părților contractante, ci de consecință, au încheiat actul, prin fraudarea intereselor recurentei. Toate argumentele recurentei privitoare la reaua-credință, la fraudarea sa, la complicitatea intimaților-pârâți, converg către această cauză de nulitate, pe care a delimitat-o și instanța de apel, în mod corect și la care se va raporta în consecință, și prezenta instanță de recurs.
Întradevăr, una dintre condițiile cauzei actului juridic civil, este aceea ca ea să fie licită, potrivit art.966 Cod civil. Această condiție are un domeniu larg de aplicare atât în sens pozitiv, dar și sub aspectul său negativ, pentru că art.968 Cod civil statuează ca ilicită și cauza care ar contraveni bunelor moravuri, pe lângă cea prohibită de legi sau în contradicție cu ordinea publică.
Or, recurenta în cauză tocmai acest fapt îl reclamă - al caracterului ilicit al cauzei contractului de vânzare-cumpărare, dedus din reaua-credință a părților contractante, pentru a frauda drepturile recurentei.
Reținerea însă a caracterului licit sau ilicit al cauzei, se raportează însă la poziția psihică a părților la încheierea actului sau, cu alte cuvinte, la buna sau reaua lor credință, de la acel moment.
Așa cum am arătat, acest element este unul subsumat situației de fapt de care instanța de recurs este ținută, în lipsa administrării în recurs, a unor probe noi, în sensul art.305 Cod procedură civilă, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
Ca atare, toate aceste critici sunt nefondate. Aceleași argumente sunt valabile și pentru aprecierea caracterului nefondat al susținerilor recurentei, că la aceeași concluzie (a relei-credințe), conduce și recunoașterea de către intimații-pârâți a neachitării prețului stipulat. Instanța de recurs nu poate ca, reevaluând probele, inclusiv recunoașterea calificată a pârâtului-intimat, la răspunsul de la întrebarea 20 din interogatoriu, să stabilească reaua-credință a intimaților, deci o altă situație de fapt.
Curtea constată că în cauză instanțele au realizat o corectă aplicare a prevederilor art.1204 Cod civil, conform căruia"se poate opune unei părți mărturisirea ce a făcut sau înaintea începerii judecății, sau în cursul judecății".Astfel, în considerentele sale, tribunalul în mod corect a motivat că neplata prețului (concluzie la care a ajuns tocmai în baza art.1204 Cod civil, pe care l-a aplicat cu ansamblul său de efecte juridice), nu reprezintă o condiție de valabilitate a convenției, ci este subordonată executării convenției. Recurenta realizează o confuzie între condiția de valabilitate a unei convenții de vânzare-cumpărare, respectiv obiectul său - prețul, în sensul de existența a sa, de stabilire a sa (condiție pe deplin îndeplinită, întrucât contractul de vânzare-cumpărare are stipulat prețul cerut) și obligația de plată a prețului, care impune premisa unei convenții legale. Neîndeplinirea obligației de plată nu determină netransmiterea dreptului de proprietate, pentru că potrivit art.1295 Cod civil, "vinderea este perfectă îndată ce părțile s-au învoit",contractul de vânzare-cumpărare fiind un contract consensual, a cărui încheiere valabilă nu impune remiterea prețului în momentul încheierii sale. Neîndeplinirea acestei obligații reprezintă o cauză de rezoluțiune a contractului, date fiind circumstanțele speței.
În ceea ce privește incidența în cauză a principiului îmbogățirii fără justă cauză, critică pe care Curtea o subsumează solicitării subsidiare a recurentei de despăgubire a sa, cu valoarea de circulație actuală a imobilului, solicitare care nu a fost argumentată sau dezvoltată în nici un fel, Curtea constată caracterul nefondat al acestei susțineri.
Întradevăr, îmbogățirea fără justă cauză este acel fapt juridic licit constând în mărirea patrimoniului unei persoane pe seama micșorării patrimoniului unei alte persoane, fără ca pentru aceasta să existe o justă cauză.
Printre condițiile existentei îmbogățirii fără justă cauză, se află și condițiile juridice care pot fi rezumate astfel: să nu existe o justă cauză, un temei legitim care să explice dezechilibrul patrimonial creat și titularul patrimoniului care a suferit micșorarea să nu fi avut la dispoziție de la bun început, nici o altă acțiune, precum acțiunea contractuală sau acțiunea în revendicare, pentru a obține restituirea de la titularul patrimoniului mărit. În acest sens, se face referire la caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso.
Curtea constată că nici una dintre aceste două condiții juridice nu este îndeplinită în cauză: pe de o parte mărirea patrimoniului intimaților-pârâți, cu dreptul de proprietate asupra imobilului, s-a realizat în baza acestui contract de vânzare-cumpărare în care s-a stipulat prețul, iar pe de altă parte, recurenta a apelat la prezenta acțiune prin care a solicitat în subsidiar, despăgubirea sa pentru neexecutarea obligațiilor derivând din antecontract, în contradictoriu cu pârâtul-moștenitor al părții contractante ce nu și-a îndeplinit obligația din antecontract. Așadar, a apelat la o acțiunea contractuală, astfel încât nu se poate invoca în cauză, această instituție generală, a îmbogățirii fără justă cauză, cât timp ea are un caracter general și subsidiar, incidența sa fiind îndepărtată în situația existenței unui alt mijloc procedural la îndemână, cum e chiar cel la care a apelat reclamanta - acțiunea derivând din antecontract.
Pentru ansamblul acestor considerente, raportându-se la criticile invocate de recurentă, Curtea va respinge acest recurs, ca nefondat.
În ceea ce privește recursul recurenților intimați și, Curtea îl apreciază deopotrivă, ca nefondat, pentru următoarele considerente care sunt comune și pentru aprecierea ca nefondată, a solicitării recurentei-reclamante, de despăgubire a sa, cu valoarea actuală de circulație a imobilului.
Potrivit art.304 pct.6 Cod procedură civilă:"modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi cerută dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut".
Curtea constată că în cadrul procesului civil, se împletesc într-un mod armonios, două principii generale: rolul activ al judecătorului și cel al disponibilității. Astfel, conform art.129 al.5 și 6 Cod procedură civilă:"Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc".
Așadar, principiul disponibilității în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului, fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii. Instanța are obligația de a se pronunța cu privire la toate capele de cerere cu judecata cărora a fost investită, respectiv față de toate părțile implicate în conflictul judiciar, neputând să depășească obiectul acțiunii.
Curtea constată că în cauză, tribunalul a respectat întrutotul aceste principii prevăzute și expres de dispozițiile legale menționate, contrar aserțiunii recurenților în sens contrar.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, intimata-recurentă a solicitat în subsidiar, în cazul în care nu se va putea perfecta antecontractul de vânzare-cumpărare prin pronunțarea unei hotărâri în acest sens, să fie obligat recurentul-pârât, în calitate de moștenitor al lui, să o despăgubească în mod real, achitându-i contravaloarea la zi a apartamentului, întrucât prețul pe care l-a pretins în 2003, de 7.500 USD, reprezenta valoarea de circulație a imobilului, la acea dată (filele 25-26 dosar fond).
Curtea constată facil că acest capăt de cerere reprezintă o cerere derivată din neexecutarea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 17.12.2003. Concret, reprezenta o acțiune contractuală derivată din neexecutarea obligației de a vinde ulterior, de către promitentul-vânzător și ea vizează obținerea de daune-interese, promitentul-cumpărător neputând cere predarea lucrului, pentru că nu a devenit proprietar, iar vânzarea încheiată cu alte persoane (în speță, pârâții) este valabilă, nefiind dovedită, așa cum au reținut instanțele, cauza ilicită a fraudării intereselor promitentului cumpărător.
Cum părțile contractuale în cadrul promisiunii notariale de vânzare-cumpărare, nu au stipulat o clauză penală, Curtea constată că întradevăr daunele-interese datorate intimatei-reclamante constau în contravaloarea în lei, a prețului plătit, sumă actualizată cu indicele de inflație de la 17.02.2003 și până la data plății efective. Ele au fost evaluate corect de către tribunal, prin prisma principiilor generale în materie: daunele-interese trebuie să cuprindă, potrivit art.1084 Cod civil, atât prejudiciul efectiv, cât și beneficiul nerealizat (în cauză, diferența dintre prețul actualizat și cel plătit); repararea în materie contractuală, în principiu, doar a prejudiciilor previzibile, conform art.1085 Cod civil - discrepanța atât de mare, a evoluției prețurilor pe piața imobiliară românească, neputând fi în mod rezonabil, prevăzută la încheierea antecontractului, pentru ca intimata-reclamantă să fie despăgubită cu valoarea de circulație actuală a imobilului și în fine, daunele-interese nu acoperă decât prejudiciul care reprezintă o consecință directă și necesară a neexecutării obligației, conform art.1086 Cod civil, acest ultim principiu fiind strâns legat de cel secund.
Solicitând despăgubirea sa "în mod real", cu valoarea actualizată de piață, intimata nu a făcut decât să solicite instanței, să se îndrepte spre această valoare, în cadrul evaluării sale judiciare și nicidecum, nu a intenționat, cum greșit invocă recurenții, să nu se raporteze la daunele-interese decurgând din neexecutarea antecontractului, al cărui preț, de altfel, l-a și menționat în cererea completatoare.
În mod greșit se invocă și faptul că daunele-interese au fost solicitate ca și un drept real, întrucât simpla mențiune de acordare de despăgubiri, în subsidiar, în cadrul neperfectării antecontractului, vizează însăși angajarea răspunderii civile contractuale, daunele-interese reprezentând o formă de reparare prin echivalent, a prejudiciului, pe când transmiterea a însuși dreptului de proprietate promis, ar fi avut caracter real.
Tribunalul a respectat așadar, pe deplin, prevederile art.129 Cod procedură civilă menționate și nu a acordat ce nu s-a cerut, după cum nici nu a schimbat cadrul procesual care a fost stabilit și fixat de reclamantă, prin cererea sa completatoare.
În consecință, motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.6 Cod procedură civilă invocat, nu este fondat, și ca atare, și acest recurs va fi respins, ca nefondat.
Pentru ansamblul acestor considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ambele recursuri, ca nefondate, luând act conform art.274 Cod procedură civilă, că nu se solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenta-reclamantă și de recurenții-pârâți și, împotriva deciziei civile nr.438A/31.03.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23.02.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.
./2 ex./02.04.2009
Trib.B-4-;
Jud. 6 -
Președinte:Fănica PenaJudecători:Fănica Pena, Cristina Nica, Mariana Haralambe
