Anulare act. Decizia 381/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

DOSAR NR-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

DECIZIA CIVILĂ NR.381

Ședința publică din data de: 08.10.2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Andreea Vasile

JUDECĂTOR 2: Georgeta Stegaru

JUDECĂTOR 3: Mihaela Paraschiv

GREFIER -- -

Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta intervenientă împotriva deciziei civile nr.281A/23.02.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în contradictoriu cu intimații reclamanți, și intimații pârâți SC SRL,.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă recurenta intervenientă prin avocat care depune împuternicirea avocațială nr.-/8.10.2009, lipsind intimații reclamanți, și intimații pârâți SC SRL,.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință care învederează Curții că cererea de recurs este netimbrată și că toți intimații cu fost citați cu câte un exemplar al motivelor de recurs.

Reprezentantul recurentei interveniente depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 6 lei, timbru judiciar de 0,50 lei și copia deciziei civile nr. 1818/27.11.2008 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV a Civilă.

Curtea, încuviințează proba cu înscrisuri pentru recurenta intervenientă și ia act că se administrează la termenul de astăzi.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.

Reprezentantul recurentei interveniente solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a deciziei civile recurate în privința cererii de intervenție formulată de și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, deoarece această instanță nu a intrat în cercetarea fondului - art. 312 alin 5 Cod procedură civilă. În susținerea motivelor de recurs solicită a se avea în vedere că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii - art. 304 pct 7 Cod procedură civilă. Totodată, după analizarea interesului intervenientei, prima instanță a încuviințat în principiu cererea de intervenție, iar hotărârea primei instanțe a intrat în puterea lucrului judecat cu privire la interesul intervenientei în formularea cererii. Concluzionând solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul admiterii cererii de intervenție în interes propriu. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Curtea reține cauza în pronunțare ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta intervenientă împotriva deciziei civile nr.281A/23.02.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în contradictoriu cu intimații reclamanți, și intimații pârâți SC SRL,.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:

Prin acțiunea formulată la 29.03.2007, adresată Judecătoriei Buftea, unde a fost înregistrată sub nr. 2042/-, reclamanții, și au chemat în judecată pe în pârâții " " și, solicitând anularea precontractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta, în calitate de procuristă a reclamanților și pârâta " " la data de 25.01.2007, la BNP G, autentificat sub nr. 333/25.01.2007.

În motivarea acțiunii, se arată că la data de 13 noiembrie 2006, reclamanta a împuternicit pe pârâta, prin procura specială nr. 4677 autentificată de, să vândă cui va crede de cuviință, la un preț avantajos reclamantei, cota sa parte legală ce i se cuvine din dreptul de proprietate privind suprafețele de teren arabil situate în extravilanul comunei, sat, jud. I, astfel: -12.000. din tarlaua 34, parcela; - 10.000. din tarlaua 27, parcela 255/1/8; - 1220. din tarlaua 33, parcela 259/11/1.

La aceeași dată și reclamantul a împuternicit prin procura specială 4678, autentificată de, pe aceeași pârâtă să vândă cui va crede de cuviință, la un preț avantajos reclamantului, cota sa parte legală ce i se cuvine din dreptul de proprietate privind suprafețele de teren arabil situate în extravilanul comunei, sat, arătate mai sus.

În aceeași situație este și reclamanta -, care a împuternicit prin procura specială 4682, autentificată de, pe aceeași pârâtă să vândă cui va crede de cuviință, la un preț avantajos reclamantei, cota sa parte legală ce i se cuvine din dreptul de proprietate privind suprafețele de teren arabil situate în extravilanul comunei, sat, arătate mai sus.

Ulterior s-a întocmit certificatul de moștenitor nr. 8/22.01.2007, stabilindu-se fiecăruia dintre reclamanți, cota parte indiviză ce le revine din suprafețele mai sus menționate, aflate în comuna, sat, jud.

La data de 25.01.2007, procurista reclamanților s-a obligat să vândă copârâtei, toate cotele indivize ale reclamanților din terenurile arabile înscrise în certificatul de moștenitor nr. 8/2007, la prețul de 105.000 lei, prin precontractul de vânzare-cumpărare încheiat la BNP G, autentificat sub nr. 333/25.01.2007. Această sumă, trecută în precontract, nu a fost niciodată primită de reclamanți.

Precontractul mai are o clauză cu care reclamanții nu sunt de acord, respectiv clauza penală inserată în precontract, prin care ei se obligă ca în cazul neîncheierii contractului autentic până la data de 25.01.2009, din vina promitenților vânzători, să restituie cumpărătoarei dublul sumei primite.

Această clauză este considerată ca fiind ilicită, întrucât prin ea sunt obligați să încheie actul autentic, fără să fi primit vreun din prețul arătat în precontract.

Se consideră că prin această clauză, procura acordată de reclamanți pârâtei a fost încălcată, prin depășirea atribuțiilor mandatarei. In realitate, reclamanții au fost induși în eroare de către procuristă, existând vicii de consimțământ din partea lor.

Pe de altă parte, prețul prevăzut în antecontractul de vânzare-cumpărare nu este cel real, prețul pieței imobiliare este cu mult mai mare, având în vedere amplasamentul suprafețelor de teren lângă Autostrada B-

Când reclamanții au auzit de încheierea antecontractului de vânzare cumpărare, toți au revocat procurile acordate pârâtei, prin declarațiile 535,536 și 537 din 20.03.2007.

Ca motive de nulitate ale antecontractului se arată că nu au fost îndeplinite condițiile esențiale pentru a contracta, consimțământul valabil al părții și un obiect determinat. În acest sens nu a existat voința concordantă a părților în fața notarului, stabilindu-se clauze în defavoarea vânzătorilor.

Prin sentința civilă nr. 2547/10.05.2007, Judecătoria Buftea și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cauza a fost înregistrată la această instanță sub nr. 2233/1748/21.06.2008.

A formulat cerere de intervenție în interes propriu numita, prin care s-a solicitat a se constata nulitatea absolută parțială a antecontractului de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 25.01.2007, autentificat sub nr. 333/25.01.2007de G, pentru clauză ilicită și fraudă la lege, în ceea ce privește promisiunea de vânzare-cumpărare a terenului în suprafață de 10.000. situat în extravilanul comunei, zona deal, cadastrală 27, parcela 255, lotul 14.

În motivarea cererii de intervenție se arată că prin antecontractul autentificat sub nr. 299/20.01.1994 intervenienta a cumpărat de la, un teren în suprafață de 10.000. situat în extravilanul comunei, cadastrală, parcela, lotul 14. De pe urma defunctei au rămas ca moștenitori Constanta și.

La data de 17 iulie 2005 decedat, lăsând ca moștenitori pe reclamantul, în calitate de soț supraviețuitor, și,în calitate de fiice.

Defuncta, autoarea reclamanților, cunoștea că, încheiase antecontractul de vânzare-cumpărare cu intervenienta, fiind prezentă la notariat, alături de cealaltă soră

De asemenea și reclamanții cunoșteau faptul că s-a încheiat antecontractul cu intervenienta, întrucât au fost chemați în instanță pentru a se pronunța o hotărâre de vânzare-cumpărare cu privire la acest teren.

De asemenea și procurista și reprezentantul societății promitente-cumpărătoare din prezenta cauză, numitul cunoșteau că terenul în suprafață de 10.000. făcuse obiectul unui antecontract de vânzare-cumpărare, ambele părți urmărind fraudarea legii.

În speță, reclamanții au promis vânzarea-cumpărarea unui teren de 10.000. pentru care autoarea lor făcuse deja o promisiune de vânzare-cumpărare, în scopul fraudării legii.

Reclamanții din prezenta cauză și pârâții au solicitat doar proba cu interogatorii și acte dar nu și proba testimonială.

Intervenienta a administrat proba cu interogatoriu și cea testimonială cu martora, declarația acesteia fiind consemnată la dosarul cauzei la fila 63.

Pentru termenul din 05.12.2007 toate părțile au fost citate cu mențiunea la interogatoriu, fiind depuse interogatorii doar de către intervenientă instanța făcând aplicațiunea art. 225 pr.civ. pentru toate părțile pentru care s-a depus interogatoriu și nu au fost prezente în sală. A fost efectuat și un raport de expertiză tehnică imobiliară de către expert, acesta fiind depus la fila 81-90 dosar. Nici una dintre părți nu a formulat obiecțiuni față de acest raport.

Prinsentința civilă nr. 463/ 26.02.2008 pronunțată de Judecătoria C în dosar nr-, au fost respinse cererea principală și cererea de intervenție în interes propriu ca neîntemeiate.

În motivarea sentinței, s-a reținut că, la data de 13.11.2006 reclamanți au împuternicit-o pe pârâta prin procuri speciale autentificate de BNP să vândă cui va crede de cuviință la un preț avantajos reclamanților cota parte legală ce i se cuvine fiecăruia din dreptul de proprietate privind suprafețele de teren arabil situate în extravilanul Comunei, sat, județul I, respectiv 12.000²în tarlaua 34, parcela, 10.000²în tarlaua 27, parcela 255/1/8, 1220²din tarlaua 33, parcela 259/11/1, iar la data de 25.01.2007 mandatara reclamanților s-a obligat în numele reclamanților, prin precontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 333/25.01.2007 de BNP G, să vândă copârâtei SC SRL toate cotele indivize ale reclamanților din terenurile arabile înscrise în certificatul de moștenitor nr. 8/2007, la prețul de 105.000 lei, bani care au fost plătiți și primiți de mandatar la data încheierii antecontractului, în care a fost cuprinsă clauza penală ce prevede restituirea dublului sumei primite.

A reținut judecătoria că această clauză este una perfect legală, fiind reglementată general de art. 1066-1 072 Cod Civil, ca garanție a îndeplinirii obligațiilor contractuale și o facultate a creditorului de a cere de la debitorul care nu a executat la timp obligația "sau îndeplinirea clauzei penale, sau aceea a obligației principale".

S-a mai constatat că nici această clauză și nici fixarea unei date până la care să se încheie actul autentic nu pot fi considerate depășire a mandatului dat pârâtei, cu atât mai mult cu cât prețul fusese achitat în întregime de promitentul cumpărător, iar termenul de 2 ani de la data încheierii antecontractului nu poate fi considerat împovărător pentru reclamanți.

Judecătoria a înlăturat și motivul de nulitate constând în stabilirea unui preț prea mic față de prețul pieței, deoarece nu se poate vorbi despre un preț neserios, conform art. 1303 Cod Civil, iar neprimirea prețului de către reclamanți nu poate fi imputată celeilalte părți contractante și nu poate duce la anularea antecontractului.

Totodată, s-a constatat că împrejurările la care se referă reclamanții nu constituie vicii ale consimțământului anterioare încheierii actului, și se referă la fapte ulterioare ale mandatarului, eventuala răspundere a acestuia putând fi angajată fără a se răsfrânge asupra actului încheiat de mandatar.

Cu privire la cererea de intervenție, judecătoria a reținut că nu există autoritate de lucru judecat față de sentința civilă nr. 4449/29.11.2002 pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. 5976/2002, prin care s-a respins cererea intervenientei din cauza de față de a se constata intervenită vânzarea-cumpărarea aceluiași teren de 1000²ce face obiectul antecontractului atacat, în timp ce în cauza de față se invocă nulitatea antecontractului încheiat cu privire la același bun, între alte părți.

Instanța a apreciat că intervenienta nu poate invoca drept motiv al nulității existența antecontractului încheiat de ea cu autoarea reclamanților deoarece nu poate invoca pentru sine vreun drept asupra terenului, chiar dacă ar avea eventual folosința acestuia, ea putând avea numai un drept de creanță asupra moștenitorilor promitentei vânzătoare din acel act, în măsura în care nu este prescris, deoarece privitor la cererea sa proprie de constatare a vânzării-cumpărării terenului în suprafață de 10.000²și de valorificare a antecontractului încheiat în anul 1994, instanța s-a pronunțat printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă.

În consecința celor arătate, judecătoria a reținut că este lipsit de relevanță dacă moștenitorii autoarei comune aveau sau nu cunoștință de existența antecontractului încheiat de intervenientă în anul 1994, acesta neproducând vreun efect juridic.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și intervenienta, apelurile fiind înregistrate pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr- la data de 03.10.2008.

Declarația de apel a reclamanților, nu a fost însoțită de motivele pe care se sprijină, iar apelanții reclamanți, legal citați, nu s-au prezentat în fața tribunalului pentru a-și susține cererea și nici nu au achitat taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar stabilite în sarcina lor.

Apelanta - intervenientă a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul admiterii cererii de intervenție în interes propriu pe care a formulat-o și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivării apelului declarat de apelanta intervenientă s-a arătat că judecătoria a respins cererea sa aducând argumente care nu au legătură cu motivele pentru care intervenienta a solicitat constatarea nulității, deoarece nu a invocat drept temei al nulității existenta antecontractului încheiat anterior, acesta fiind amintit numai în expunerea normală a situației de fapt și nicidecum ca argument pentru a se reține nulitatea absolută.

Apelanta - intervenientă a arătat că a invocat nulitatea actului pentru frauda la lege, și fiind vorba despre nulitate absolută, aceasta poate fi invocată de oricine are interes, intervenienta justificând această condiție prin prejudiciul la care ar fi expusă ca urmare a încheierii unui al doilea act juridic asupra aceleiași suprafețe de teren cu privire la care a contractat și ea.

S-a susținut că obiectul probațiunii este limitat la dovedirea relei-credințe a promitentului vânzător și a promitentului cumpărător, în sensul că aceștia aveau cunoștință de faptul că imobilul făcuse anterior obiectul unei promisiuni de vânzare cumpărare cu intervenienta, aceasta dând naștere unei prezumții absolute, irefragabile, de cauză ilicită ifraus omnia corrumpit) a antecontractului de vânzare cumpărare care face obiectul material al prezentului litigiu.

A invocat apelanta intervenientă că sarcina probei sub acest aspect este ușurată de împrejurarea că vânzarea s-a făcut printr-o persoană ce cumulează calitățile de mandatar pentru vânzător și reprezentant legal al cumpărătorului persoană juridică, de vreme ce intimata-pârâtă este administrator și asociat al intimatei-pârâte SC SRL.

A mai invocat apelanta că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între mandatara reclamanților și pârâți din prezentul litigiu, acesta este o promisiune de vânzare cu sine însuși, vânzare care nu este nulă de plano, dar asupra sa nu planează aceeași prezumție de valabilitate precum în alte acte, iar art. 1308 pct. 2 cod civil sancționează expres cu nulitatea actul cu sine însuși.

Actul încheiat de apelanta intervenientă în anul 1994 fost încheiat cu bună știință a mandatarului reclamanți1or, care a acționat la acel moment ca un intermediar de facto între promitentu1 vânzător și apelanta intervenientă,

Martorul audiat, a arătat că a fost întrebată de și de asociatul acesteia, cu privire la situația terenului și la stadiul procesual în legătură cu acesta, ceea ce dovedește cunoștința celor două persoane cu privire la litigiul pendente la acea dată, ce avea ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Mai mult, reaua-credință a intimatei-pârâte este dovedită și de sustragerea sa de la administrarea probei cu interogatoriu, impunându-se în aceste condiții ca instanța, față de dispozițiile art.225 Cod Proc.Civ. să considere aceasta ca un început de dovadă, ce, coroborat cu proba testimonială, confirmă fără putință de tăgadă, afirmațiile apelantei interveniente.

Un argument în plus invocat în apel a fost acela că suprafața de teren ce face obiectul ambelor litigii nu este intabulată la OCPI I, deși toată documentația cadastrală este întocmită și aceasta datorită existenței aceluiași litigiu la care face referire apelanta.

Apelul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 282 și următoarele Cod Proc.Civ. și a fost legal timbrat.

Intimații, legal citați, nu au formulat întâmpinare și nu s-au prezentat în fața tribunalului.

În apel nu au fost administrate probe noi.

Prindecizia civilă nr. 281 A/ 23.02.2009 pronunțată de Tribunalul București -secția a IV A Civilă,a fost admisă excepția netimbrării și a fost anulat apelul declarat de apelanții-reclamanți; a fost respins apelul declarat de apelanta - intervenientă ca nefondat.

În motivarea deciziei, s-a reținut că nulitatea invocată de apelanta intervenientă, pentru frauda la lege și cauza ilicită, se examinează în primul rând prin prisma drepturilor pe care le poate invoca aceasta cu privire la bunul ce face obiectul actului atacat, de vreme ce, așa cum a arătat însăși apelanta, nulitatea absolută poate fi invocată de oricine justifică un interes, iar interesul este strâns legat de afirmarea unui drept (pretins încălcat la încheierea actului juridic a cărui nulitate se invocă).

După cum în mod corect a reținut judecătoria, în patrimoniul apelantei interveniente nu s-a născut vreun drept real asupra terenului ce face obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiat de ea cu defuncta în anul 1994, ci s-a născut numai un drept personal la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentificată și eventual un drept la dezdăunări în cazul încălcării obligației de a vinde (de către promitentul vânzător sau de moștenitorii săi).

Acestea sunt potențialele drepturi care puteau fi încălcate prin încheierea unei a doua promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare cu privire la același bun, și prin prisma acestei constatări se examinează pretinsa rea-credință a părților actului juridic atacat.

În privința dreptului apelantei - interveniente de a obține încheierea contractului de vânzare-cumpărare, se reține că cererea acesteia de a se pronunța o hotărâre judecătorească care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a fost respinsă irevocabil prin sentința civilă nr. 4449/29.11.2002, pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. 5976/2002 (fila 31 în dosarul judecătoriei).

În consecință, chiar dacă știau de existența unui antecontract anterior (astfel cum a afirmat apelanta - intervenientă), părțile celui de-al doilea antecontract știau totodată și că proprietarul promitent vânzător nu mai poate fi obligat la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, deoarece apelanții-reclamanți din procesul de față fuseseră pârâți în litigiul amintit mai sus, împrejurare în care nu pot fi considerate de rea-credință.

Aceasta întrucât în ipoteza de față, încheierea actului juridic prin fraudarea legii și cu o cauză ilicită presupunea că părțile au acționat cu știința existenței drepturilor apelantei interveniente și cu intenția de aoî mpiedica pe aceasta să le valorifice.

Or, singurul drept a cărui valorificare putea fi împiedicată prin oad oua promisiune de vânzare era dreptul de a cere și obține încheierea contractului de vânzare-cumpărare în beneficiul său, iar acest drept, dedus judecății în litigiul anterior, fusese negat prin hotărâre irevocabilă, astfel că era evident pentru părțile antecontractului atacat că nu încalcă vreun drept al apelantei interveniente.

În ceea ce privește cel de-al doilea drept potențial al apelantei interveniente, cel la dezdăunări, realizarea acestuia este distinctă de persoana titularului dreptului de proprietate cu privire la terenul în discuție și nu este împiedicată prin încheierea promisiunii ce face obiectul prezentului litigiu.

În consecință, în mod corect a analizat judecătoria cererea prin prisma drepturilor ce mai pot fi invocate în prezent de intervenientă, din acest punct de vedere considerentele hotărârii nefiind străine de pricină și nici de apărările intervenientei.

Pe de altă parte, este neîntemeiată și critica referitoare la netemeinicia hotărârii, după cum s-a arătat mai sus, deoarece cunoașterea existenței primului antecontract, încheiat cu apelanta - intervenientă, nu atrăgea reaua-credință a părților celui de-al doilea antecontract, pentru considerentele expuse mai sus.

În privința susținerilor referitoare la încheierea actului cu sine însuși și, în consecință, pretinsa nulitate atrasă de această împrejurare, tribunalul constată că aceste susțineri au fost deduse judecății pentru prima dată în concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor și anterior pronunțării hotărârii, acestea neputând fi analizate în aceste condiții de prima instanță fără încălcarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare al părților adverse.

Cu toate acestea, încălcările amintite puteau fi invocate numai de cei interesați, respectiv de pârâți, care însă nu au înțeles să atace hotărârea, împrejurare în care tribunalul va examina în apel și această critică, reținând că este nefondată.

Astfel, în mod corect a reținut judecătoria că motivul de nulitate derivând din încheierea de către mandatara a actului de sine însuși nu poate fi invocat de apelanta intervenientă, terț față de actul atacat, decât dacă interesul său este justificat prin încălcarea unui drept propriu, așa cum s-a arătat mai sus,

Or, încheierea actului cu sine însuși nu poate duce decât la încălcarea drepturilor mandanților (apelanții-reclamanți), care însă nu au înțeles să invoce o astfel de nulitate, iar în legătură cu acest aspect, apelanta intervenientă nu poate invoca pretenții proprii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.295 și art.296 Cod Proc.Civ. tribunalul a respins apelul declarat de apelanta - intervenientă ca nefondat.

În privința apelului declarat de apelanții-reclamanți, tribunalul a reținut că la filele 29-31 în dosarul de apel se află dovezile de comunicare ale citațiilor emise către aceștia (la domiciliile indicate în cererea de chemare în judecată), prin intermediul cărora apelanții-reclamanți au fost înștiințați despre obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 6 lei (conform art. 11 alin. 1 raportat la art. 3 alin. 1 lit.¹din Legea nr. 146/1997) și a timbrului judiciar în cuantum de 0,15 lei.

Deși au primit citațiile, semnând dovezile potrivit art. 100 Cod Proc.Civ. apelanții-reclamanți nu au îndeplinit această obligație, împrejurare în care devin incidente dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997 și apelul declarat de ei a fost anulat ca netimbrat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs la data de 09.06.2009 intervenienta, solicitând în principal admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat de intervenientă, casării în parte (în privința cererii de intervenție formulată de subsemnată) a hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel, deoarece această instanța nu a intrat în cercetarea fondului (art. 312 al. 5..pr.civ.); în subsidiar admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a hotărârii atacate, iar pe fond admiterea cererii de intervenție principală astfel cum a fost formulată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 și 9.pr.civ.

În motivarea cererii de recurs, se arată, în primul rând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii ( art. 304 pct. 7 din Codul d e procedură civilă ).

Deși art. 312 al. 3 teza I pr.civ. consacră acest motiv de recurs ca un motiv de modificare, iar nu de casare, punctul de vedere al recurentei este în sensul că nemotivarea hotărârii recurate, duce la o casare a hotărârii, din perspectiva faptului că, în lipsa arătării motivelor pentru care au fost înlăturate susținerile sale, nu se poate aprecia de către instanța de control judiciar motivele care au dus la soluția pronunțată.

Este adevărat că, la prima vedere, motivarea instanței de apel (care se întinde pe aproape 2 pagini) nu poate suferi critici sub aspectul nemotivării. Însă, la o analiza atentă a considerentelor deciziei pronunțate, se poate trage, cu ușurință, concluzia, susține recurenta, că această motivare este lipsită de bază, câtă vreme apelul său a fost respins datorita faptului că nu ar mai fi avut interes să solicite constatarea nulității absolute parțiale a antecontractului nr. 333/2007, deoarece recurenta, oricum, nu mai poate solicita instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare. Aceasta pentru că o astfel de acțiune ar fi fost respinsă, irevocabil, prin sentința civilă 4449/2002 a judecătoriei Buftea.

Motivarea instanței de apel nu se întinde asupra adevăratelor motive de nulitate pe care le-a invocat intervenienta de-a lungul litigiului, ci se limitează la o analiză a folosului practic urmărit de recurenta intervenientă prin constatarea nulității absolute parțiale a antecontractului, totul raportat la faptul că recurenta nu-și mai poate valorifica în justiție dreptul de a solicita pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare.

La fel este apreciata și reaua credință a intimaților la încheierea antecontractului prin stricta raportare la faptul că nu se mai poate cere în instanță pronunțarea unei hotărâri să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare.

Se arată că, după abrogarea Legii 54/1998 și implicit a dispozițiilor care reglementau necesitatea respectării dreptului de preemțiune, recurenta a promovat o altă acțiune având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei C sub nr-.

Cererea a fost respinsă în primă instanță pe considerentul că Judecătoria Buftea pronunțase anterior hotărârea nr. 4449/2002 (menționată în motivarea sa de instanța de apel) prin care respingea, irevocabil, o cerere având același obiect.

Tribunalul Bucureștia respins apelul formulat de subsemnată împotriva sentinței Judecătoriei C, însă recursul formulat împotriva deciziei Tribunalului Bucureștia fost admis de Curtea de Apel București, iar cauza a fost trimisă la rejudecare.

Astfel, în prezent, pe rolul Judecătoriei C se află dosarul înregistrat sub nr-, având ca obiect: obligație de a face, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare.

Dosarul este înregistrat între aceleași părți. Prin urmare, se află în situația în care, instanța de apel a apreciat în mod greșit că interesul său în formularea cererii de intervenție nu mai subzistă și nu s-a mai pronunțat nici asupra motivelor de nulitate invocate de aceasta, nici asupra probatoriului administrat în cauză, la fel cum a făcut și prima instanță.

de specialitate este în sensul că potrivit art. 261 pct. 5.pr.civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motivarea constituind, pentru părți, o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Instanța nu analizează dovezile și probatoriul administrat nici susținerile părților relative la obiectul cererii, fapt care rezultă cu prisosință din considerentele deciziei pronunțate. Fără a avea obligația de a răspunde separat fiecărui argument în parte, în acord cu unanimitatea autorilor de specialitate, considerăm că "motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se refere la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți

În același timp, motivarea deciziei nu conduce, în mod logic, la soluția din dispozitiv, aceasta deoarece motivarea este contradictorie. Astfel, pe de o parte, decizia este motivată în marea ei majoritate pe lipsa interesului subsemnatei de a obține constatarea nulității antecontractului nr. 333/2007, iar in dispozitiv apelul apare respins ca fiind nefondate.

În al doilea rând, se invocă faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii art. 304 pct. 9 Cipr.civ.

Astfel, se invocă în primul rând, încălcarea principiului neagravării situației în propria cale de atac. După cum rezultă din sentința pronunțată la fond (pagina 3 din sentință) cererea recurentei de intervenție în interes propriu a fost încuviințată în principiu de Judecătoria C prin încheierea din 07.11.2007.

Pentru a se pronunța asupra încuviințării în principiu a cererii de intervenție art. 49 al. 1 Cipr.civ. impune condiția analizării interesului celui care formulează cererea de intervenție.

După analizarea interesului recurentei, prima instanță a încuviințat în principiu cererea sa de intervenție, iar hotărârea primei instanțe a intrat în puterea lucrului judecat cu privire la interesul său în formularea cererii.

Așa cum s-a arătat în secțiunea precedentă, din considerentele deciziei atacate, răzbate foarte clar faptul că motivul principal care a stat la baza respingerii cererii sale a fost lipsa interesului în promovarea acestei acțiuni atâta vreme cât, din punctul de vedere al instanței, nu ar mai fi avut posibilitatea valorificării în instanță a dreptului de a solicita pronunțarea unei hotărâri să țină loc de act de vânzare.

Prin faptul că instanța de apel a motivat respingerea apelului pe lipsa interesului intervenientei fără ca vreuna dintre părți să fi contestat, în cadrul vreunei cereri de apel acest aspect, instanța de apel încalcă dispozițiile art. 296 teza a II-a pr.civ. și creează o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

Pe fondul cererii, se mai arată că obiectul probațiunii în prezenta cauză se limitează la dovedirea aspectului relei credințe atât a promitentului vânzător cât și a promitentului cumpărător. Odată demonstrat că atât promitentul cumpărător cât și promitentul vânzător, aveau cunoștință de faptul că imobilul făcuse anterior obiectul unei promisiuni de vânzare-cumpărare cu subsemnata, se naște o prezumție absolută, irefragrabilă de cauză ilicită (fraus omnia crumpit) a antecontractului de vânzare cumpărare care face obiectul material al prezentului litigiu.

În litigiul pendente sarcina probațiunii este ușurată de faptul că vânzarea s-a făcut printr-o persoană ce cumulează calitățile de mandatar al vânzătorului și reprezentant legal al cumpărătorului, persoana juridică.

Cu privire la calitatea de reprezentant își întemeiază susținerile pe certificatul constatator emis de ONRC depus la prima instanță, care atestă faptul că mandatara este administrator și asociat în SC SRL, promitentul cumpărător din antecontractul de vânzare-cumpărare ce face obiectul material al prezentului dosar.

În consecință, dovada faptului că mandatarul avea cunoștință de existența unui contract anterior, o scutește de sarcina probațiunii în ceea ce privește reaua credință a cumpărătorului, deoarece, este evident că în persoana vânzătorilor nu se poate discuta de o bună credință atât timp cât vânzătorii sunt succesori cu titlu universal ai promitentului vânzător în raport cu recurenta.

În ceea ce privește antecontractul de vânzare cumpărare încheiat între mandatara reclamanților și pârâții din prezentul litigiu, se află în sfera unei promisiuni de vânzare cu sine însuși, vânzare care nu este nulă de plano, însă asupra unei asemenea promisiuni nu planează aceeași prezumție de valabilitate precum în alte acte.

handicapul cu care această convenție se naște se datorează tocmai acestei duble calități pe care doamna o deține, cea de mandatar al promitentului vânzător și cea de administrator/asociat al persoanei juridice, promitent cumpărător.

. 1308 pct. 2.civ. sancționează, expres, cu nulitatea actul făcut cu sine însuși. Din modul de redactare a articolului menționat rezultă că este o nulitate absolută.

În privința interesului de a invoca acest articol se face referire la faptul că, aflându-ne în sfera unei nulități absolute, articolul 1308 pct.2 civ.proteguiesteinterese generale, iar nu numai pe cele ale mandanților, astfel cum, în mod greșit apreciază prima instanță.

În fapt, antecontractul de vânzare cumpărare semnat între recurentă și autoarea reclamanților din prezenta cauză, și autentificat de Notariatul de Stat - Județul Agricol I prin nr. 299/20.01.1994 s-a încheiat cu bună știință a doamnei, dânsa acționând la acea dată ca un intermediar de facto intre promitentul vânzător de la aceea dată, și recurentă.

Din nefericire decedează, până la perfectarea contractului de vânzare cumpărare, succesori cu titlu universal al dânsei fiind Constanta și și prin decesul acesteia din urmă, refuzând perfectarea vânzării finale.

Prin administrarea probelor testimoniale martora atestă faptul că a fost întrebată de și de asociatul acesteia dl., la care martora face referire prin sintagma, "patronul de la SC " cu privire la situația terenului și la stadiul procesual în legătură cu acesta, fapt ce atestă cunoștința celor două persoane cu privire la situația terenului și la litigiul pendente la acea dată ce avea ca obiect pronunțarea unui hotărâri care să țină loc de contract de vânzare cumpărare.

În sensul consolidării aspectului relei credințe a doamnei, stă și sustragerea dânsei de la administrarea probei cu interogatoriu.

În acest sens, prima instanță a apreciat corect aplicarea art. 225.pr.civ. în sensul socotirii acestor împrejurări ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul recurentei.

Chiar și în cazul în care instanța a aplicat art. 225.pr.civ. în sensul considerării acesteia ca un început de dovadă, coroborat cu proba testimonială confirmă fără putință de tăgadă faptul că mandatara avea cunoștință de situația terenului, de existența antecontractului încheiat în anul 1994 și de existența litigiului pendente la data semnării antecontractului.

Un alt considerent pe care instanța trebuie să-l aibă în vedere este faptul că suprafața de teren care face obiectul ambelor promisiuni nu este intabulată la OCPI I deși toată documentația cadastrală este întocmită și aceasta datorită existenței aceluiași litigiu la care se face referire în rândurile de mai sus. Este de altfel, unul dintre considerentele pentru care pârâții și reclamanții din prezentul dosar nu au putut perfecta actele finale de vânzare cumpărare.

Ca o concluzie la rândurile de mai sus, și în situația în care nu ar fi existat alte probe în dovedirea cauzei, printr-o logică simplă s-ar putea trage concluzia că acest antecontract a fost încheiat în cunoștință de cauză cu privire la situația reală a terenului atât timp cât intabularea terenului nu s-a realizat în tot acest răstimp, iar ea era obligatorie la perfectarea contractului de vânzare cumpărare final în formă autentică.

Se consideră că prin încheierea antecontractului de vânzare cumpărare s-a urmărit fraudarea intereselor creditorilor și pentru acest motiv cauza pentru care acesta a fost încheiat este una ilicită, fapte dovedite fără putință de tăgadă.

Cererea de recurs a fost timbrată cu 6 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar.

La dosarul de recurs a fost depusă decizia civilă nr. 1818/ 27.11.2008 pronunțată de Curtea de Apel București -secția a IV a Civilă în dosar nr-.

Analizând cauza de față prin prisma motivelor de recurs formulate de recurentă, precum și a apărărilor formulate de intimați, și a probelor administrate, Curtea reține următoarele:

1. În motivarea cererii de recurs, se arată, în primul rând, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii ( art. 304 pct. 7 din Codul d e procedură civilă ).

Cu privire la acest motiv de recurs, Curtea urmează să constate că este nefondat.

Astfel, se reține ca și principiu că faptul că motivarea instanței de apel se întinde pe aproape 2 pagini nu poate reprezenta în nici un fel un indiciu nici în sensul motivării, dar nici în sensul nemotivării unei hotărâri judecătorești, deoarece ceea ce este esențial unei motivări nu este volumul sau întinderea cesteia, ci modul în care judecătorul a răspuns criticilor aduse de parte prin calea de atac formulată și soluționată prin acea hotărâre judecătorească.

Or, din acest punct de vedere, Curtea apreciază că hotărârea recurată nu poate suferi critici sub aspectul nemotivării, deoarece aceasta răspunde motivelor de apel formulate de apelanta-intervenientă.

2. Se susține de către recurentă faptul că apelul său a fost respins datorita faptului că nu ar mai fi avut interes să solicite constatarea nulității absolute parțiale a antecontractului nr. 333/2007, deoarece aceasta oricum nu mai poate solicita instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare. Motivarea instanței de apel nu se întinde asupra adevăratelor motive de nulitate pe care le-a invocat intervenienta de-a lungul litigiului, ci se limitează la o analiză a folosului practic urmărit de recurenta intervenientă prin constatarea nulității absolute parțiale a antecontractului.

Cu privire la acest motiv, se constată că nu poate fi încadrat la motivul de recurs referitor la nemotivarea hotărârii, respectiv art. 304 pct. 7 din Codul d e procedură civilă, ci la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul d e procedură civilă referitor la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 din Codul d e procedură civilă în coroborare cu art. 129 din Codul d e procedură civilă referitor la limitele sesizării și obligația instanței de a se pronunța pe toate aspectele invocate, inclusiv pe toate apărările făcute de părți.

acest motiv de recurs, Curtea reține însă că este nefondat, cât timp instanța de apel a reținut, în motivarea deciziei, că nulitatea invocată de apelanta intervenientă, pentru frauda la lege și cauza ilicită, se examinează în primul rând prin prisma drepturilor pe care le poate invoca aceasta cu privire la bunul ce face obiectul actului atacat, de vreme ce, așa cum a arătat însăși apelanta, nulitatea absolută poate fi invocată de oricine justifică un interes, iar interesul este strâns legat de afirmarea unui drept (pretins încălcat la încheierea actului juridic a cărui nulitate se invocă).

Rezultă că instanța de apel a legat criticile referitoare la frauda la lege și cauza ilicită de analizarea folosului practic ce ar putea fi obținut de intervenientă și a analizat cu prioritate acest folos practic, nemaiapărând ca necesară analizarea acestor motive de apel ca urmare a constatării lipsei interesului. Prin urmare, nu este vorba despre o omisiune, ci despre o ordine de prioritate a analizării criticilor, raportat la apărările făcute de intimați.

3.În al treilea rând, se aduc critici legate de lipsa de interes a recurentei, reținută de instanța de apel, susținându-se existența unui folos practic al intervenientei în formularea cererii sale.

Se arată că, după abrogarea Legii 54/1998, recurenta a promovat o altă acțiune având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, dosarul fiind înregistrat pe rolul Judecătoriei C sub nr-. Cererea a fost respinsă în primă instanță pe considerentul că Judecătoria Buftea pronunțase anterior hotărârea nr. 4449/2002 (menționată în motivarea sa de instanța de apel) prin care respingea, irevocabil, o cerere având același obiect. Tribunalul Bucureștia respins apelul formulat de intervenientă împotriva sentinței Judecătoriei C, însă recursul formulat împotriva deciziei Tribunalului Bucureștia fost admis de Curtea de Apel București, iar cauza a fost trimisă la rejudecare. Astfel, în prezent, pe rolul Judecătoriei C se află dosarul înregistrat sub nr-, având ca obiect: obligație de a face, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare.

4. Se mai arată că, potrivit art. 261 pct. 5.pr.civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motivarea constituind, pentru părți, o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Dincolo de justețea acestei susțineri, Curtea constată că acest motiv de recurs este formulat în mod generic, fără a se indica care este în mod concret motivul de nemulțumire al recurentei.

Se constată însă că acest motiv, mai precizat sub aspectul obiectului, a fost analizat la punctul 1 din prezentele considerente, fiind considerat neîntemeiat.

5. Se mai susține de către recurentă faptul că instanța nu analizează dovezile și probatoriul administrat, nici susținerile părților relative la obiectul cererii, fapt care rezultă cu prisosință din considerentele deciziei pronunțate.

Curtea constată pe de o parte, că nu au fost administrate probe noi în apel, astfel încât singurele probe care puteau fi avute în vedere de instanța de apel erau cele de la prima instanță, care însă puteau fi analizate prin prisma motivelor de apel formulate de părți. Astfel, nu se impunea o pronunțare efectivă a instanței de apel pe fiecare dintre probele administrate în fața primei instanței, ci numai în măsura în care aceste probe se circumstanțiau unui motiv de apel, ceea ce instanța de apel a și făcut.

6. Se mai susține în același timp, motivarea deciziei nu conduce, în mod logic, la soluția din dispozitiv, aceasta deoarece motivarea este contradictorie. Astfel, pe de o parte, decizia este motivată în marea ei majoritate pe lipsa interesului intervenientei de a obține constatarea nulității antecontractului nr. 333/2007, iar in dispozitiv apelul apare respins ca fiind nefondat.

Cu privire la acest aspect, Curtea reține că nu poate fi vorba despre o contradicție între considerente și dispozitiv, cât timp au fost respinse ca nefondate motivele de apel formulate de apelantă, motive care priveau existența unui folos practic al acesteia în formularea cererii de intervenție.

Astfel, cât timp nu este vorba despre interesul formulării cererii de apel (care exista și nu a fost contestat, cât timp intervenienta pierduse procesul la prima instanță), soluționarea criticilor referitoare la existența interesului formulării cererii de intervenție presupunea admiterea sau respingerea apelului ca nefondat.

Ceea ce invocă de fapt recurenta este ușoara și aparenta contradicție dintre motivarea respingerii cererii de intervenție pe lipsa folosului practic și respingerea acestei cereri ca neîntemeiată.

Curtea constată însă că această critică nu este fondată, cât timp s-a reținut existența calității procesuale active a intervenientei în invocarea unei nulități absolute a actului juridic dedus judecății. Dar existența calității procesuale active (care presupune invocarea unui folos practic ce ar putea fi obținut prin pronunțarea hotărârii, nu și dovedirea lui) nu împiedică instanța să respingă ulterior cererea ca nefondată, dacă se constată, prin probele administrate, că nu există în concret un folos practic care să fie obținut de parte

7. În al doilea rând, se invocă faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii art. 304 pct. 9 Cipr.civ.

Sub acest aspect, Curtea reține faptul că motivele de apel ale apelantei-interveniente au fost subscrise soluției date de prima instanță, care a respins cererea de intervenție cu motivarea că intervenienta nu justifică un folos practic ce ar putea fi obținut de aceasta dacă ar fi admisă cererea sa de intervenție. Or, pentru a putea răspunde motivelor de apel formulate de apelanta-intervenientă, este evident că instanța de apel trebuia să analizeze considerentele avute în vedere de prima instanță, adică în mod concret să analizeze problema folosului practic al intervenientei.

Astfel, nu se poate reține că instanța de apel s-a pronunțat asupra unui aspect care nu a fost contestat de către părți, acest motiv de recurs fiind analizat, sub alte aspecte, și la punctul 2 din prezentul recurs.

8. Se invocă, de asemenea, încălcarea principiului neagravării situației în propria cale de atac.

Se arată, astfel, că cererea recurentei de intervenție în interes propriu a fost încuviințată în principiu de Judecătoria C prin încheierea din 07.11.2007. Pentru a se pronunța asupra încuviințării în principiu a cererii de intervenție art. 49 al. 1 din Codul d e procedură civilă, impune condiția analizării interesului celui care formulează cererea de intervenție. După analizarea interesului recurentei, prima instanță a încuviințat în principiu cererea sa de intervenție, iar hotărârea primei instanțe a intrat în puterea lucrului judecat cu privire la interesul său în formularea cererii. Or, din considerentele deciziei atacate, răzbate foarte clar faptul că motivul principal care a stat la baza respingerii cererii sale a fost lipsa interesului în promovarea acestei acțiuni atâta vreme cât, din punctul de vedere al instanței, nu ar mai fi avut posibilitatea valorificării în instanță a dreptului de a solicita pronunțarea unei hotărâri să țină loc de act de vânzare.

Curtea reține că, într-adevăr, condiția interesului reprezintă una din condițiile de admisibilitate a cererii de intervenție care trebuia analizată la momentul încuviințării în principiu a acestei cereri.

Se constată că unul din motivele principale care a stat la baza respingerii cererii recurentei a fost lipsa interesului în promovarea acestei acțiuni atâta vreme cât, din punctul de vedere al instanței, nu ar mai fi avut posibilitatea valorificării în instanță a dreptului de a solicita pronunțarea unei hotărâri să țină loc de act de vânzare.

Dar, așa cum reiese din motivarea apelului, s-a reținut și faptul că nulitatea invocată de apelanta intervenientă, pentru frauda la lege și cauza ilicită, se examinează în primul rând prin prisma drepturilor pe care le poate invoca aceasta cu privire la bunul ce face obiectul actului atacat, de vreme ce, așa cum a arătat însăși apelanta, nulitatea absolută poate fi invocată de oricine justifică un interes, iar interesul este strâns legat de afirmarea unui drept (pretins încălcat la încheierea actului juridic a cărui nulitate se invocă).

Încheierea actului juridic prin fraudarea legii și cu o cauză ilicită presupunea că părțile au acționat cu știința existenței drepturilor apelantei interveniente și cu intenția de aoî mpiedica pe aceasta să le valorifice. Este neîntemeiată și critica referitoare la netemeinicia hotărârii, după cum s-a arătat mai sus, deoarece cunoașterea existenței primului antecontract, încheiat cu apelanta - intervenientă, nu atrăgea reaua-credință a părților celui de-al doilea antecontract, pentru considerentele expuse mai sus.

Curtea constată că recurenta este îndreptățită să invoce aspectul interesului pe calea prezentului recurs, dar simpla constatare a acestei nereguli procedurale nu este în sine de natură să vatăme drepturile recurentei, și să determine astfel casarea hotărârii din apel decât în măsura în care acesta ar fi fost singurul considerent care a determinat respingerea apelului.

8. Trecând la analizarea acestui aspect de drept, a existenței interesului, Curtea reține următoarele:

În motivarea sentinței, s-a reținut că, la data de 13.11.2006 reclamanții au împuternicit-o pe pârâta prin procuri speciale autentificate de BNP să vândă cui va crede de cuviință la un preț avantajos cota parte legală ce i se cuvine fiecăruia din dreptul de proprietate privind suprafețele de teren arabil situate în extravilanul Comunei, sat, județul I, respectiv 12.000²în tarlaua 34, parcela, 10.000²în tarlaua 27, parcela 255/1/8, 1220²din tarlaua 33, parcela 259/11/1.

La data de 25.01.2007 mandatara reclamanților s-a obligat în numele reclamanților, prin precontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 333 /25.01.2007 de BNP G, să vândă copârâtei SC SRL toate cotele indivize ale reclamanților din terenurile arabile înscrise în certificatul de moștenitor nr. 8/2007, la prețul de 105.000 lei.

Anterior, autoarea reclamanților, a încheiat antecontractul autentificat sub nr. 299/1994 de Notariatul de Stat cu intervenienta, cu privire la terenul de 10 000 mp situat în comuna, jud. I, 27parcela.

Prin cererea înregistrată sub nr. 5976/2002, pe rolul Judecătoriei Buftea, numita a solicitat în contradictoriu cu autoarea reclamanților din prezenta cauză pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare pentru acest teren. Prin sentința civilă nr. 4449/ 29.11.2002 pronunțată de Judecătoria Buftea, rămasă irevocabilă, a fost respinsă cererea ca neîntemeiată.

Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, chiar dacă știau de existența unui antecontract anterior (astfel cum a afirmat apelanta - intervenientă), părțile celui de-al doilea antecontract știau totodată și că proprietarul promitent vânzător nu mai poate fi obligat la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, deoarece apelanții-reclamanți din procesul de față fuseseră pârâți în litigiul amintit mai sus, împrejurare în care nu pot fi considerate de rea-credință.

Însă, la dosarul de recurs a fost depusă decizia civilă nr. 1818/ 27.11.2008 pronunțată de Curtea de Apel București -Secția a IV a Civilă, irevocabilă, prin care s-a trimis spre rejudecare cauza având ca obiect cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C sub nr-, prin care reclamanta a chemat în judecată pe pârâții C, și, solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare cu privire la terenul de 10 000 mp situat în comuna, jud. I, parcela în baza antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 299/1994 de Notariatul de Stat.

În esență, în motivarea deciziei, s-a stabilit că în mod greșit fusese reținută autoritatea de lucru judecat, față de această cauză, a sentinței civile nr. 4449/ 29.11.2002 pronunțată de Judecătoria Buftea, rămasă irevocabilă, prin care fusese respinsă aceeași cerere ca neîntemeiată.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de recurs a arătat că abrogarea Legii nr. 54/1998 prin Legea nr. 247/ 2005 cu consecința înlăturării cerinței referitoare la respectarea dreptului de preempțiune produce efecte inclusiv în ceea ce privește cauza celei de-a doua cereri de chemare în judecată, în condițiile în care antecontractul nu a fost anulat sau desființat.

Incidența în prezentul recurs a acestei hotărâri este aceea că intervenientei nu i se mai poate opune existența unei hotărâri irevocabile de respingere a cererii sale de pronunțare a unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare în temeiul antecontractului său cu autoarea reclamanților, acest proces fiind practic în curs de desfășurare.

Rezultă că în prezent aceasta justifică un interes în formularea cererii sale având ca obiect constatarea nulității antecontractului.

Astfel, se va trece cu analiza mai departe spre fondul cauzei, respectiv dacă se mențin sau nu considerentele instanței de apel cu privire la frauda la lege și la reaua sau buna credință a pârâților.

Frauda la lege presupune ignorarea unor dispoziții imperative ale legii, cu rea credință, în vederea obținerii unor avantaje.

Curtea constată astfel că abia de la data rămânerii irevocabile a deciziei civile de trimitere spre rejudecare a cererii recurentei de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare (27.11.2008) li se poate imputa pârâților o rea-credință în nerespectarea prevederilor antecontractului încheiat cu recurenta.

Se mai reține faptul că recurenta se întemeiază pe un antecontract din anul 1994, încheiat cu autoarea pârâților, iar hotărârea judecătorească de respingere a cererii sale datează din 2002, în timp ce pârâții au încheiat noul antecontract în ianuarie 2007.

În primul rând, neexecutarea antecontractului din 1994 până la data introducerii de către recurentă a cererii sale de intervenție, dublată de respingerea irevocabilă a cererii sale de chemare în judecată, nu făcea decât să creeze convingerea pentru pârâți că recurenta nu mai are nici posibilitatea și nici dreptul de a mai obține executarea acestui antecontract.

Astfel, încheierea unui nou antecontract cu altă persoană, în anul 2007, nu apare ca fiind de rea credință, ci ca o exercitare normală a prerogativelor dreptului de proprietate, printre care se află și dreptul de dispoziție.

Sub aspectul atitudinii psihice a pârâților, Curtea constată că intervenirea acestei hotărâri judecătorești din 2008 nu este de natură să schimbe calificarea juridică dată atitudinii acestora, ca fiind de bună credință.

Astfel, simplul fapt al intervenirii unei modificări legislative, de natură să creeze o situație mai favorabilă recurentei, respectiv abrogarea produsă prin Legea nr. 247/2005, nu aduce implicit și concluzia relei credințe a pârâților promitenți vânzători.

Aceasta deoarece deși nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii, drepturile definitiv câștigate sub imperiul unei legi vechi nu pot fi desființate de legea nouă automat prin intrarea ei în vigoare, fiind necesară o hotărâre judecătorească care să dispună cu privire la acest lucru.

Or, din punct de vedere cronologic, această hotărâre este ulterioară încheierii celui de-al doilea antecontract, iar reaua credință sau buna credință trebuie apreciată la momentul încheierii actului juridic a cărui anulare se solicită, pe acest motiv.

Constatând astfel că pârâții nu au fost de rea credință la încheierea antecontractului, nu se poate reține nici frauda la lege și nici cauza ilicită, Curtea apreciază că în mod corect instanța de apel a respins apelul și pe considerente ce țin de fondul motivelor de apel.

9. Pe fondul cererii, se mai arată de către recurentă că obiectul probațiunii în prezenta cauză se limitează la dovedirea aspectului relei credințe atât a promitentului vânzător cât și a promitentului cumpărător. Odată demonstrat că atât promitentul cumpărător cât și promitentul vânzător, aveau cunoștință de faptul că imobilul făcuse anterior obiectul unei promisiuni de vânzare-cumpărare cu subsemnata, se naște o prezumție absolută, irefragrabilă de cauză ilicită (fraus omnia crumpit) a antecontractului de vânzare cumpărare care face obiectul material al prezentului litigiu.

Cu privire la acest motiv, Curtea a reținut deja la punctul anterior că, față de timpul scurs de la data primei promisiuni de vânzare-cumpărare și față de existența primei hotărâri de respingere a cererii de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, nu se putea reține reaua credință a pârâților promitenți vânzători.

10. Recurenta mai arată că în litigiul pendente sarcina probațiunii este ușurată de faptul că vânzarea s-a făcut printr-o persoană ce cumulează calitățile de mandatar al vânzătorului și reprezentant legal al cumpărătorului, persoana juridică. Cu privire la calitatea de reprezentant își întemeiază susținerile pe certificatul constatator emis de ONRC depus la prima instanță, care atestă faptul că mandatara este administrator și asociat în SC SRL, promitentul cumpărător din antecontractul de vânzare-cumpărare ce face obiectul material al prezentului dosar.

Curtea constată că acest aspect de fapt nu a fost contestat de către pârâte, și la dosarul de primă instanță la fila 56 se află și înscrisul aferent.

11. În consecință, se susține de către recurentă faptul că dovada faptului că mandatarul avea cunoștință de existența unui contract anterior, o scutește de sarcina probațiunii în ceea ce privește reaua credință a cumpărătorului, deoarece, este evident că în persoana vânzătorilor nu se poate discuta de o bună credință atât timp cât vânzătorii sunt succesori cu titlu universal ai promitentului vânzător în raport cu recurenta.

Această afirmație, deși corectă din punct de vedere logic, pornește de la premisa că a fost stabilită reaua credință a vânzătorilor, aspect asupra căruia Curtea a reținut că, față de timpul scurs de la data primei promisiuni de vânzare-cumpărare și față de existența primei hotărâri de respingere a cererii de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, nu se putea reține reaua credință a pârâților promitenți vânzători.

Astfel, pornind de la o premisă falsă, argumentul adus de recurentă este nefondat.

12. Se mai susține de către recurentă faptul că, în ceea ce privește antecontractul de vânzare cumpărare încheiat între mandatara reclamanților și pârâții din prezentul litigiu, se află în sfera unei promisiuni de vânzare cu sine însuși, vânzare care nu este nulă de plano, însă asupra unei asemenea promisiuni nu planează aceeași prezumție de valabilitate precum în alte acte. Handicapul cu care această convenție se naște se datorează tocmai acestei duble calități pe care doamna o deține, cea de mandatar al promitentului vânzător și cea de administrator/asociat al persoanei juridice, promitent cumpărător.

Se susține faptul că act. 1308 pct. 2 din Codul civil sancționează, expres, cu nulitatea actul făcut cu sine însuși, din modul de redactare a articolului menționat rezultând că este o nulitate absolută. În privința interesului de a invoca acest articol se face referire la faptul că, aflându-ne în sfera unei nulități absolute, articolul 1308 pct.2 civ.proteguiesteinterese generale, iar nu numai pe cele ale mandanților, astfel cum, în mod greșit apreciază prima instanță.

Cu privire la acest aspect, Curtea reține că motivul de nulitate derivând din încheierea de către mandatara a actului de sine însuși nu poate fi invocat de apelanta intervenientă, terț față de actul atacat, deoarece încheierea actului cu sine însuși nu poate duce decât la încălcarea drepturilor mandanților (apelanții-reclamanți), care însă nu au înțeles să invoce o astfel de nulitate.

Conform prevederilor art. 1308 din Codul civil, "sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse: 1. tutorii, ai averii celor de sub a lor tutelă; 2. mandatarii, ai averii ce sunt însărcinați să vândă; 3. administratorii, ai averii comunelor sau stabilimentelor încredințate îngrijirii lor; 4. oficianții publici, ai averilor statului ale căror vânzări se fac printr-înșii."

Această prevedere legală nu este, prin urmare, aplicabilă cauzei de față, referindu-se la adjudecarea imobilelor în cadrul procedurii de executare silită, or în speță este vorba despre un antecontract de vânzare-cumpărare.

Dincolo de acest aspect, în cazul în care mandatarul încheie actul juridic care formează obiectul mandatului cu sine însuși, există pericolul neglijării intereselor mandantului. Deși Codul civil nu conține o regulă generală și expresă în această privință, mandantul poate cere anularea actului pentru dol prin reticență sau pentru violarea de către mandatar a obligației de loialitate față de mandant.

Rezultă că încheierea actului cu sine însuși nu poate duce decât la încălcarea drepturilor mandanților (apelanții-reclamanți), care însă nu au înțeles să invoce o astfel de nulitate, iar față de principiul disponibilității acțiunii civile, și față de caracterul relativ al interesului ocrotit, invocarea acestei eventuale nulități poate fi făcută numai de către partea interesată.

Astfel, motivul de recurs formulat de recurenta-intervenientă este nefondat.

13. În sensul consolidării aspectului relei credințe a numitei, recurenta mai invocă și sustragerea acesteia de la administrarea probei cu interogatoriu. În acest sens, prima instanță a apreciat corect aplicarea art. 225.pr.civ. în sensul socotirii acestor împrejurări ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul recurentei. Chiar și în cazul în care instanța a aplicat art. 225.pr.civ. în sensul considerării acesteia ca un început de dovadă, coroborat cu proba testimonială, confirmă fără putință de tăgadă faptul că mandatara avea cunoștință de situația terenului, de existența antecontractului încheiat în anul 1994 și de existența litigiului pendente la data semnării antecontractului.

Așa cum s-a reținut mai sus, de către instanța de recurs, încheierea unui nou antecontract cu altă persoană, în anul 2007, nu apare ca fiind de rea credință, ci ca o exercitare normală a prerogativelor dreptului de proprietate, printre care se află și dreptul de dispoziție. Sub aspectul atitudinii psihice a pârâților, Curtea a constatat că intervenirea acestei hotărâri judecătorești din 2008 nu este de natură să schimbe calificarea juridică dată atitudinii acestora, ca fiind de bună credință.

Constatând astfel că pârâții nu au fost de rea credință la încheierea antecontractului, aplicarea prevederilor art. 225 din Codul d e procedură civilă nu putea duce la reținerea unei alte concluzii, cât timp prezumția simplă dedusă din lipsa la interogatoriu nu se coroborează cu alte probe.

14. Un alt considerent pe care instanța trebuie să-l aibă în vedere, potrivit susținerilor recurentei, este faptul că suprafața de teren care face obiectul ambelor promisiuni nu este intabulată la OCPI I deși toată documentația cadastrală este întocmită și aceasta datorită existenței aceluiași litigiu la care s-a făcut referire mai sus. Este de altfel, unul dintre considerentele pentru care pârâții și reclamanții din prezentul dosar nu au putut perfecta actele finale de vânzare cumpărare.

Curtea reține faptul că neefectuarea formalităților de publicitare imobiliară nu este de natură să atragă în sine reaua credință a pârâtelor, cât timp prin probele administrate în fond nu s-a pus problema unei necunoașteri a existenței primului antecontract, problema de drept fiind aceea dacă ignorarea acestui antecontract atrage sau nu calificarea promitenților-vânzători ca fiind de rea-credință.

15. Pentru acest considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul, formulat de recurenta intervenientă împotrivadeciziei civile nr.281A/23.02.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilăîn contradictoriu cu intimații reclamanți, și intimații pârâți SC SRL, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 08.10.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - - - -

GREFIER

- -

Red.AV

.red.

2 ex./29.10.2009

Jud Apel Secția a IV-a Civilă

Președinte:Andreea Vasile
Judecători:Andreea Vasile, Georgeta Stegaru, Mihaela Paraschiv

#Judecator Andreea Vasile

Anulare act. Decizia 381/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Anulare act. Decizia 381/2009. Curtea de Apel Bucuresti