Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 382/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.382
Ședința publică din data de 8 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Vasile
JUDECĂTOR 2: Ileana Ruxandra Dănăilă
JUDECĂTOR 3: Georgeta
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de către recurenții reclamanți, și împotriva deciziei civile nr. 1493/13.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul B prin Primar General, cauza având ca obiect revendicare.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă recurenții reclamanți, și prin avocat cu împuternicire avocațială aflată la fila 12 din dosar, lipsind intimatul pârât Municipiul B prin Primar General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință după care,
Reprezentantul recurenților reclamanți, și învederează Curții că nu mai sunt alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Reprezentantul recurenților reclamanți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în raport de motivele de recurs depuse în scris la dosar. În susținerea recursului solicită a se avea în vedere că instanțele de fond și apel nu s-au pronunțat pe capătul doi al acțiunii prin care s-a solicitat să se constate că reclamanții au fost și sunt proprietarii apartamentului în litigiu. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând, asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Princererea de chemare în judecatăînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 B la data de 01.10.2007, sub nr-, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul B prin Primarul General, solicitând a se constata nevalabilitatea trecerii în proprietatea statului a apartamentului nr.12 din B,-, - etaj 3,. A, sector 4, precum și să se constate că reclamanții au fost și sunt proprietarii acestui apartament, drept pe care nu l-au pierdut niciodată.
În motivarea cererii s-a arătat că apartamentul a fost cumpărat în 1974 de reclamantul și soția sa, în prezent decedată, iar ulterior, când și-au manifestat voința de a părăsi țara, apartamentul a fost trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 223/1974 pentru o despăgubire nesemnificativă. Întrucât Decretul nr.223/1974 era neconstituțional în raport de Constituția din anul 1952, astfel că decizia administrativă de preluare a apartamentului în baza acestui act normativ nu putea constitui titlu valabil pentru stat, iar reclamanții sunt în continuare proprietari.
Au mai arătat reclamanții că la data de 04.03.2005 a decedat, iar potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr.205/13.09.2007, reclamanții sunt moștenitorii acesteia, în calitate de soț -, respectiv fii - și, precum și că apartamentul nu a fost înstrăinat, fiind ocupat de chiriaș cu contract de închiriere.
S-a mai susținut în cerere că prin Decretul-Lege nr.9/31.12.1989 a fost abrogat Decretul nr.223/1974, arătându-se că se urmărește "înlăturarea imediată din legislația țării a unor reglementări legale emise de fostul regim dictatorial, care prin caracterul lor discriminator nedrept au adus grave prejudicii morale și materiale poporului român, intereselor legitime ale tuturor cetățenilor"
Au fost invocate și prevederile art.480 și art.481 Cod Civil, art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România a aderat, art.1 din primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pârâtul nu a depus întâmpinare.
La termenul de judecată din 8.11.2007, reclamanții au formulat o cerere în temeiul art.132 Cod Proc.Civ. prin careși-au întregit acțiunea, solicitând obligarea pârâtului să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu.
Prinsentința civilă nr.7378/28.12.2007, Judecătoria Sectorului 4 Ba admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B prin Primarul General, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 12 situat în B,-, -. A, etaj 3, sector 4 și a respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului.
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că prin contractul de construire și procesul-verbal de predare primire a locuinței aflate la dosar reclamantul și soția sa, în prezent decedată și moștenită de reclamanți, au devenit proprietarii imobilului în cauză, care a fost preluat în proprietatea statului prin Decizia nr.1827/17.11.1978, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, ce contravenea atât dispozițiilor constituționale de la acea dată, cât și Declarații Universale a Drepturilor Omului ratificate de România la 10.12.1948 (art.17 pct.2). Prin urmare, preluarea a fost abuzivă, iar în puterea art.6 din Legea nr. 213/1998 și a Decretului nr. V/2000 a Înaltei Curți de casație și Justiție - Secțiile Unite, instanța a constatat nevalabilitatea titlului statului, admițând în parte acțiunea.
Pe aspectul revendicării, instanța a considerat că acțiunea este inadmisibilă, întrucât pentru imobilele aflate în deținerea statului sau municipiilor, reclamanții aveau la îndemână procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, în privința restituirii, și care trebuia urmată.
A constatat prima instanță că nu se încalcă nici dreptul de proprietate (acesta are doar o ocrotire specifică) și nici accesul la instanță (asigurat după parcurgerea procedurii).
Împotriva acestei sentințe au declaratapelatât reclamanții, și, cât și pârâtul Municipiul B prin Primarul General, pricina fiind înregistrată la data de 14.06.2008 la Tribunalul București - Secția a V-a Civilă sub nr-.
În motivarea apelului, reclamanții au arătat că instanța nu s-a pronunțat pe capătul doi al cererii prin care s-a solicitat să se constate că aceștia sunt proprietarii apartamentului în litigiu, drept pe care nu l-au pierdut niciodată.
Au arătat că în ce privește inadmisibilitatea acțiunii, instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, întrucât Legea nr.112/1995 și Legea nr.10/2001 stabilesc modalități administrative de restituire în natură sau măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, dar aceste legi nu interzic accesul la justiție pentru redobândirea acestor imobile pe cale judecătoreasca, respectiv promovarea acțiunilor în revendicare pe calea dreptului comun, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 21 din Constituția României.
Au arătat și că prin cele două legi nu poate fi îngrădit dreptul reclamanților de a se adresa instanțelor judecătorești, fără a fi obligați a se adresa în prealabil organelor administrative, făcând vorbire și de Decizia nr. 5/20.11.2000 care face trimitere la art. 21 din Constituția României privind accesul liber la justiție, la Legea nr. 92/1992.
S-a mai arătat că, față de admisibilitatea revendicării, ca urmare a admiterii primului capăt de cerere în sensul nevalabilității titlului statului și se impune admiterea și a celui de-al doilea capăt de cerere, pentru a se constata că reclamanții au fost și sunt proprietarii apartamentului preluat în mod abuziv, fără titlu, drept pe care nu și l-au pierdut niciodată.
În motivarea apelului său, pârâtul Municipiul Baa rătat că Legea nr.10/2001 nu mai face distincție între imobilele preluate cu titlu sau fără titlu așa încât în mod greșit a apreciat instanța de fond faptul că imobilul a fost preluat fără titlu.
Pe fondul cauzei, solicită să se constate că titlul statului îl reprezintă actul juridic sau faptul juridic prin care statul a dobândit proprietatea bunurilor preluate de la persoane fizice sau juridice in perioada 1945-1989 și deci acesta era perfect valabil la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre stat și pârâtul persoană fizică.
Astfel titlul statului este reprezentat de către actul de aplicare a legii prin care imobilul a fost individualizat si s-a procedat la preluarea lui de către stat.
Aceste acte de aplicare a legii care constituie titluri de proprietate ale statului sunt acte de drept public, fiind emise de autoritățile publice cărora legea le-a conferit competenta de a acționa în domeniul respectiv.
Prindecizia civilă nr.1493/13.11.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilăa respins ca nefondate ambele apeluri.
Instanța de apel a constatat în privința criticilor formulate de apelanții reclamanți, că în mod corect a reținut prima instanță că petitul privind revendicarea imobilului este inadmisibil, în condițiile în care aceștia aveau la îndemână calea prevăzută de legea specială nr.10/2001 ce instituie măsuri reparatorii în natură sau echivalent, reclamanții păstrându-și deopotrivă dreptul de a sesiza instanța în măsura în care apreciau că măsurile unității deținătoare nu erau corespunzătoare.
Decizia instanței supreme la care apelanții fac referire în cuprinsul motivelor de apel este pronunțată anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, când în absența unor reglementări speciale, instanțele soluționau pe calea dreptului comun astfel de acțiuni, având posibilitatea de a examina valabilitatea titlului statului în temeiul dispozițiilor Legii nr.213/1998, or după apariția Legii nr.10/2001 a fost reglementat regimul juridic al imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989, legea instituind o procedură specială obligatorie, pe care reclamanții erau datori să o urmeze pentru a beneficia de măsurile reparatorii permise de lege, fără însă ca prin aceasta să le fie îngrădit liberul acces la justiție.
Asupra motivului de critică legat de capătul de cerere privind constatarea calității reclamanților de proprietari ai apartamentului revendicat, tribunalul a reținut aceleași considerente expuse în susținerea soluției de respingere a acestui petit ca inadmisibil, reținând în plus și caracterul subsidiar al acțiunii în constatare în raport cu acțiunea în realizare dar și cu procedura instituită de legea specială nr.10/2001.
În privința apelului formulat de apelantul pârât Municipiul B, tribunalul a reținut că acesta este de asemenea nefondat, întrucât în mod corect prima instanță a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, având în vedere dispozițiile constituționale și normele internaționale asimilate dreptului intern, încălcate prin actul de preluare în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.
Împotriva acestei decizii au formulatrecursreclamanții, și, solicitând admiterea recursului, modificarea apelului formulat împotriva sentinței civile nr.7378/28.12.2008 a Judecătoriei Sectorului 4, schimbarea sentinței și admiterea acțiunii așa cum s-a formulat.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală la data de 28.04.2009 sub nr-.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții reclamanți au arătat că prin acțiunea introductivă de instanță au solicitat: să se constate nevalabilitatea trecerii în proprietatea statului a apartamentului nr. 12 din- - 17, etaj 3,. A, sectorul 4 și să se constate că reclamanții au fost și sunt proprietarii acestui apartament, drept pe care nu l-au pierdut niciodată și prin cererea completatoare au solicitat să fie obligat pârâtul Municipiul B prin Primarul General să lase reclamanților în deplina proprietate și posesie imobilul în litigiu, respectiv apartamentul nr. 12 din-, - 17, etaj 3,. A, sectorul 4.
Instanța de fond nu s-a pronunțat pe capătul doi al acțiunii prin care s-a solicitat să se constate că reclamanții au fost și sunt proprietarii acestui apartament, drept pe care nu l-au pierdut niciodată.
Prin decizia nr.1493/13.11.2008 s-a respins apelul formulat de reclamanți precum și apelul formulat de Municipiul B fără să soluționeze motivul doi și respectiv capătul doi al acțiunii, sus menționat.
Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, instanța de fond și de apel au făcut deopotrivă o greșită interpretare și aplicare a legii, deoarece Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001 stabilesc modalități administrative de restituire în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele preluate în mod abuziv in perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, dar aceste legi nu interzic accesul la justiție pentru redobândirea acestor imobile, pe cale judecătorească, respectiv promovarea acțiunilor în revendicare pe calea dreptului comun.
În conformitate cu dispozițiile art.21 din Constituția României, ca lege fundamentală (1), "orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime și (2) nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept ". Este mai mult decât evident că cele două legi și anume 112/1995 și 10/2001 nu pot îngrădi dreptul reclamanților, drept garantat prin Constituția României, act fundamental de a se adresa instanțelor judecătorești fără a mai fi obligați să se adreseze în prealabil organelor administrative.
Curtea Supremă de Justiție - Secțiile Unite - prin Decizia civila nr. 5/20.11.2000 care se referă la Decretul 223/1974 (cum este cazul și în prezenta acțiune) și a deciziilor administrative emise pe baza acestui decret, pentru a crea un punct de vedere unitar pentru soluționarea acțiunilor în revendicare pe calea dreptului comun, concluzionează în sensul că acțiunile în revendicare pe calea dreptului comun fără a parcurge calea administrativă, sunt admisibile iar instanțele care au procedat în acest fel au pronunțat soluții juste.
Pentru a concluziona în acest sens al admisibilității acțiunilor pe calea dreptului comun, Curtea Suprema de Justiție prin decizia nr.5/20.11.2000 face trimitere la art. 21 din Constituția României privind accesul liber la justiție și la Legea nr.92/1992 în sensul că "orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercițiul acestui drept. Instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judecății. Instanțele judecă toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum și alte cauze pentru care legea nu stabilește o altă competență ".
Se face trimitere și la art. 3 din Codul Civil în sensul că "judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că legea este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.
A fost invocat și art.6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale adoptate de Consiliul Europei la data de 04.11.1950, amendată prin Protocolul nr. 11 și la art. 1 din Protocolul aceleiași convenții, concluzionând în final "acțiunea în revendicare este cel mai puternic mijloc procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat, solicitând restituirea acestuia".
Se mai arată în aceeași decizie a faptul că prin acțiunea în revendicare de drept comun, foștii proprietari, pot să reclame în fața instanțelor judecătorești, încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate asupra acestor locuințe deținute de chiriași. În cazul de față apartamentul este deținut de chiriași.
După această amplă argumentare Curtea Supremă de Justiție decide: "admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție, stabilește că instanțele judecătorești sunt competente să judece potrivit normele dreptului comun, acțiunile în revendicare formulate cu privire la imobilele preluate de stat în temeiul prevederilor 223/1974. pentru instanța conform art. 329 alin. 3 Teza II din Codul d e Procedura Civilă".
În de decizii de practică judiciară în materie civilă, prin decizia civilă nr. 131/02.02.2005 Secția a V-a civilă B, se arată "cel de al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 10. se referă la pronunțarea instanței asupra unui mijloc de apărare, respectiv asupra deciziei nr. 5/20.11.2000 a Secțiilor Unite ale, decizie în cuprinsul căreia se reține admisibilitatea în justiție a acțiunilor în revendicare a bunurilor preluate de stat potrivit Decretului 223/1974, ale cărei argumentații este valabila și în prezent". "Ca atare, ne aflăm în situația în care acțiunea în revendicare s-ar promova după intrarea în vigoare a Legii 112/1995 și respectiv a Legii 19/2001, este admisibilă".
Cererea de recurs nu a fost întemeiată în drept și este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în temeiul art.15 lit. r din Legea nr. 146/1997.
Intimatul pârât Municipiul B nu a formulat întâmpinare.
Examinând decizia recurată în raport de motivele de critică expuse mai sus, care vor fi examinate de curte în temeiul art.306 alin.3 Cod Proc.Civ. prin prisma cazului de modificare cuprins în art.304 pct. 9 Cod Proc.Civ. se reține cărecursul este nefondat.
Principala critică adusă de recurenții reclamanți a privit greșita respingere de către prima instanță a cererii de revendicare ca inadmisibilă, măsură validată de instanța de apel prin respingerea apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței judecătoriei.
Alături de aspectele de fapt relevante în speță, reținute în mod corect de prima instanță, se impune a consemna alte două elemente care au rezultat din probațiune, în vederea verificării legalei soluționări a problemei de drept privind inadmisibilitatea prezentei cereri de revendicare imobiliară, și anume:recurenții-reclamanți nu au uzat de prevederile Legii nr.10/2001 în sensul formulării notificăriiîn vederea acordării de măsuri reparatorii conform acestui act normativ (în natură sau prin echivalent), iarbunul imobil ce face obiectul litigiului face parte din domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în temeiul art.2 alin.1 lit.i din actul normativ citat,nefiind până în prezent înstrăinat de stat.
În raport de aceste împrejurări, curtea constată că în mod corect au reținut judecătoria și tribunalul inadmisibilitatea prezentei cereri de revendicare imobiliară.
Astfel, raportând situația de fapt la prevederile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, în ceea ce îi privește pe recurenții-reclamanți, legea specială reprezenta modalitatea juridică de redobândire a bunului imobil preluat de stat în mod abuziv despre care face vorbire textul, iar aceștia nu au înțeles să uzeze de dispozițiile legale aflate la îndemâna lor în termenul și în condițiile reglementate de Legea nr.10/2001.
În acest sens curtea reține că, potrivit art.22 alin.5 din lege: "Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atragepierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent."
Examinând existența la îndemâna recurenților reclamanți a posibilitățiiconcrete și efectivede valorificare a dreptului dedus judecății în procedurile speciale administrative cuprinse în actul normativ amintit, curtea constată că formularea notificării în termenul legal ar fi condus la acordarea de măsuri reparatorii în forma prevăzută de art.9 din lege, respectiv restituirea în natură, nefiind incidentă nici una dintre excepțiile cuprinse în art.18 din lege.
Prin urmare, nimic nu împiedica recurenții-reclamanți să formuleze notificarea și să obțină astfel reparația completă pentru dreptul pretins încălcat.
Curtea va înlătura și susținerile recurenților în sensul că hotărârile instanțelor de fond încalcă dreptul lor de acces la o instanță astfel cum este el protejat deart.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omuluiîntrucât jurisprudența Curții a statuat în mod constant că există omarjă de apreciere a statuluiîn reglementarea dreptului de acces la o instanță, drept ce poate fi supus unortermene sau condiții(în speță condiția exercitării dreptului de formula notificare într-un termen stabilit de legiuitor).
Prin urmare, câtă vreme procedura administrativă reglementată de Legea nr.10/2001 are ca rezultat și efectdirect și concretreparația (ce poate fi și în natură, după cum s-a arătat), iar împotriva actelor emise în cadrul procedurii administrative menționate cel interesat are la îndemână posibilitatea de a promova căi de atac de competența instanței judecătorești, nu se poate afirma în mod corect că obligativitatea parcurgerii formalităților reglementate de Legea nr.10/2001 ar reprezenta restrângerea dreptului de acces la o instanță în sensul art.6 din CEDO.
Curtea va înlătura, după cum a procedat în mod corect și instanța de apel, argumentul recurenților reclamanți izvorât din Decizia nr.5/2000 a instanței supreme, constatând că aceasta a statuat cu privire la problemele de drept în discuție anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, act normativ care nu poate fi ignorat în raționamentul de față.
De asemenea, nu prezintă relevanță invocarea (cu titlu de jurisprudență) a deciziei nr.131/02.02.2005 a instanței supreme, decizie care are în vedere aplicarea hotărârii anterior menționate, nr.5/2000, pentru aceleași argumente expuse mai sus.
Curtea va înlătura și critica în sensul omisiunii instanțelor de fond de a se pronunța cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii recurenților-reclamanți.
Astfel, cererea de chemare în judecată a avut inițial ca obiect două solicitări, și anume de a se constata nevalabilitatea trecerii în proprietatea statului a apartamentului în discuție și de a se constata că reclamanții au fost și sunt proprietarii acestui apartament, drept pe care nu l-au pierdut niciodată, iar pe parcursul judecării litigiului în fața judecătoriei reclamanții și-au întregit cererea conform art.132 Cod Proc.Civ. solicitând obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul.
Primele două solicitări aveau natura juridică a unor cereri în constatare (prima solicitare privind constatarea inexistenței unui drept de proprietate al statului asupra bunului, cel de-al doilea capăt, pretins a fi fost omis la soluționare, urmărind constatarea existenței aceluiași drept în patrimoniul reclamanților), iar cererea completatoare era o cerere în realizarea aceluiași drept de proprietate, și anume revendicarea acestuia.
. astfel instanța cu o acțiune în constatare întregită cu o cerere în realizarea dreptului, devenea evident că nu se impunea analizarea lor separată, ambele având aceeași finalitate (apărarea și recunoașterea dreptului de proprietate al recurenților-reclamanți), numai mijlocul procedural folosit fiind diferit (acțiune în constatare, respectiv în realizare).
Or, raționamentul de mai sus privitor la imposibilitatea de a solicita în justiție măsuri reparatorii este valabil și pentru cererea în constatare, astfel că în mod corect a fost respinsă cererea reclamanților (cu excepția capătului de cerere admis).
De altfel, curtea notează că pe parcursul soluționării prezentului litigiu, a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.108/23.02.2009 și decizia nr.33 pronunțată la data de 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, iar în considerentele acestei decizii se reține, în privința raportului dintre Legea nr.10/2001 ca lege specială și Codul Civil, ca lege generală și a existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale: "acest punct de vedere (al instanțelor care au considerat că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod Civil, )nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală -specialia generalibus derogant- și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială."
Prin urmare, legea specială fiind aplicabilă și imobilelor preluate fără titlu valabil (cum este cazul în speță), pentru instanțe a devenit obligatorie conform art.329 Cod Proc.Civ. interpretarea instanței supreme în sensul arătat mai sus, și anume că persoana îndreptățită nu avea dreptul la opțiune între procedura generală și calea legii speciale.
totodată, cu privire la încălcarea art.6 din Convenție, că aceasta nu s-a petrecut în condițiile particulare ale cauzei, deoarece calea specială era una efectivă pentru recurenții reclamanți în sensul avut în vedere în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, curtea constată că aceste apărări sunt nefondate.
Nu se poate reține nici o încălcare a dispozițiilor art.1 din primul Protocol adițional la Convenție.
Astfel, verificând dacă reclamanții pot invoca existența unui "bun" (pentru a verifica dacă s-a produs o privare de proprietate), curtea constată că s-a reținut de către instanța europeană sub acest aspect că: "noțiunea "bunuri" se poate referi atât la "bunurile actuale", cât și la valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, recunoașterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, lucru valabil și pentru o creanță condițională care se stinge prin nerealizarea condiției (vezi trecerea în revistă a principiilor pertinente în Decizia împotriva (Cererea nr. 33.071/1996, Decizia din 13 decembrie 2000, CEDO 2000-XII) cu alte referințe, în special la jurisprudența Comisiei)" {Hotărârea din - Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 710 din - în Cauza Moșteanu și alții împotriva României (Cererea nr. 33.176/1996)}.
Prin urmare, pe de o parte încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților recurenți a fost realizată în baza Decretului nr. 223/1974, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție.
Pe de altă parte, după ce România a devenit parte prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, se poate vorbi despre existența unui bun în patrimoniul reclamanților în sensul pe care Curtea l-a dat acestei noțiuni, numai în forma uneisperanțe legitimecreate prin Legea nr.10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, cea a obținerii restituirii bunului sau a contravalorii acestuia, însă această speranță legitimă s-ar fi născut numai în momentul formulării notificării prevăzute de lege, adică atunci când recurenții-reclamanți ar fi devenit beneficiarii unui drept la reparație, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.
Pentru ansamblul acestor considerente, curtea constată că hotărârile instanțelor de fond și apel sunt legale și temeinicie sub aspectele criticate, urmând a respinge recursul în consecință.
Văzând și dispozițiile art.377 alin.2 pct. 4 Cod Proc.Civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de către recurenții reclamanți -, cu domiciliul ales în B,-, sectorul 2, la Avocat,împotriva deciziei civile nr. 1493/13.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilăîn dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, cu sediul în B,-, sectorul 5, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR - - - - -
-
GREFIER
Red.
.red.
2 ex./26.10.2009
Secția a V-a Civilă - jud.,
Judecătoria Sectorului 4 B - jud.
Președinte:Andreea VasileJudecători:Andreea Vasile, Ileana Ruxandra Dănăilă, Georgeta
