Anulare act. Decizia 385/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA CIVILĂ
INSTANȚĂ DE RECURS
DECIZIE Nr. 385
Ședința publică de la 25 Aprilie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Marian Budă președinte secție
- - - președinte instanță
- - - JUDECĂTOR 2: Costel Drăguț
Grefier:
Pe rol, rezultatul dezbaterilor privind judecarea contestației în anulare formulate de contestatorii și împotriva deciziei civile nr. 322 din22 mai 2007, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații, MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
La apelul nominal au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile din ședința publică de la 21 aprilie 2008 au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Asupra contestației în anulare;
Prin cererea înregistrată sub nr. 10810/19.08.2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B, reclamantul G în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primar General, și, a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1107/1999, încheiat între pârâți, cu privire la imobilul situat în B,-,. 1,. 2, sect. 2.
Prin sentința civilă nr. 1725 din 07 martie 2003, fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active, cererea fiind admisă, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut legitimarea procesuală activă a reclamantului, în calitate de persoană care se pretinde proprietar al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1936 și a certificatului de moștenitor emis în 2001.
Sub aspectul fondului, Judecătoria a reținut faptul că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pe rolul instanțelor era înregistrată acțiunea în revendicare a imobilului, formulată de către reclamant sub nr. 4204/1998, perimată prin sentința civilă nr. 16391/2000.
S-a reținut și faptul că reclamantul a formulat și notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Judecătoria a apreciat că imobilul nu intră sub incidența prevederilor Legii nr. 112/1995, față de prevederile Legii nr. 213/1998, putând fi revendicat de către foștii proprietari sau moștenitorii lor.
Au fost avute în vedere dispozițiile art. 6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, potrivit cărora, în temeiul art. 9 din lege, puteau cumpăra locuințele pe care le dețineau numai acei chiriași ale căror contracte erau în curs de executare la data intrării în vigoare a legii. Ori, în speță, pârâții chiriași au cumpărat locuința în baza unui contract de închiriere încheiat în 1999.
Au fost reținute prevederile art. 1899 alin. 2 cod civil și cele ale art. 46 din Legea nr. 10/2001, în privința faptului că încheierea contractului a fost făcută înainte de soluționarea situației juridice a imobilului ce făcea obiectul dosarului nr. 4204/1998, reținându-se aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 alin. 6 din nr.HG 20/1996, modificată.
Judecătoria a reținut existența fraudei la lege, eludarea legii și cauza imorală gravă pentru a admite cererea de constatare a nulității absolute a contractului.
Decizia civilă nr. 2268/A/02.12.2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă în dosar nr. 1864/2003, prin care au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către pârâți împotriva acestei sentințe, a fost casată în recurs, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor, prin decizia civilă nr. 267/25.02.2005 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă în dosar nr. 3316/2004.
Casarea cu trimitere a fost dispusă întrucât, reținând frauda la lege, instanța de apel a apreciat că aceasta face inoportună analizarea bunei-credințe.
Instanța de recurs a apreciat necesară stabilirea modului legal sau ilegal în care imobilul a intrat în patrimoniul statului și apoi, analizarea atitudinii subiective a părților contractante, la momentul încheierii contractului.
Prin decizia civilă nr.70/03.02.2006 pronunțată de Tribunalul București -Secția a V-a civilă în dosar nr-( nr. vechi 3176/2005), a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, apelul declarat de către pârâții, și Municipiul B prin Primar general, fiind respins ca nefondat.
Pentru a decide astfel, Tribunalul a reținut faptul că acțiunea a fost introdusă pe rolul instanțelor de judecată la data de 14.08.2002, ultima zi a termenului prevăzut de art.45 al. ultim din Legea 10/2001 potrivit datei menționate pe plicul poștal cu care cererea de chemare în judecată a fost înaintată.
Tribunalul a apreciat faptul că modificarea cererii de chemare în judecată în sensul chemării în calitate de pârâtă și a soției pârâtului cumpărător inițial, care figura în calitate de cumpărătoare alături de soțul său, în contractul de vânzare -cumpărare, ulterior datei de 14.08.2002, nu poate justifica reținerea în privința acestei cereri a prescripției dreptului material la acțiune, cauzele de nulitate invocate privind actul în sine, iar cererea introdusă împotriva unuia dintre cumpărători produce efect întreruptiv al termenului de prescripție împotriva tuturor titularilor contractului.
În privința preluării imobilului, tribunalul a reținut prevederile art.6 din legea nr.213/1998, apreciind faptul că Decretul nr. 92/1950 contravine Constituției din 1948, față de prevederile art.8, art.10-11. S-a apreciat faptul că naționalizarea imobilelor nu se încadra în niciuna dintre dispozițiile constituționale de exceptare de la principiul garantării dreptului de proprietate.
S-a apreciat și faptul că prevederile Decretului nr.92/1950 contraveneau dispozițiilor art.480 Cod civil.
Tribunalul a concluzionat în sensul că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut fără titlu, apreciind ca nerelevante susținerile părților privind modalitatea concretă în care s-a făcut aplicarea Decretului, aceasta având în sine un caracter abuziv.
Valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost analizată în raport de prevederile art. 45 alin. 2 din Legea 10/2001, Tribunalul apreciind că, pentru a fi incidente aceste prevederi, cumpărătorul trebuia să se fi aflat în eroare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună și invincibilă. Însă, s-a reținut că pârâții cumpărători cunoșteau situația juridică a imobilului, respectiv faptul că apartamentul făcea parte dintr-un imobil naționalizat. în contractul de vânzare-cumpărare a clauzei conform căreia vânzătorul ar fi exonerat de orice obligații privind evicțiunea, decurgând din orice acțiune în revendicare ce ar fi intentată de către foștii proprietari, duce la concluzia că vânzătorul cunoștea viciile titlului său și le-a adus la cunoștința cumpărătorilor, care au consimțit la încheierea contractului în aceste condiții.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pe rolul instanțelor judecătorești se afla dosarul nr. 4204/1998, având ca obiect acțiunea în revendicare formulată de către reclamantul, care solicita restituirea în natură a imobilului preluat în baza Decretului nr. 92/1998, acțiune a cărei judecată a fost suspendată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Existența acestui proces era cunoscută vânzătorului, care figura ca pârât, și cu toate acestea a vândut pârâților chiriași imobilul în litigiu, reaua-credință a acestuia fiind evidentă.
În privința cumpărătorilor, Tribunalul a apreciat faptul că aceștia, cu minime diligențe, ar fi putut cunoaște faptul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, titlul vânzătorului este contestat printr-o acțiune în revendicare. Totodată, Legea nr. 112/1995 condiționa vânzarea de preluarea cu titlu a imobilului, fapt pentru care Normele metodologice prevedeau suspendarea procedurii vânzării până la soluționarea acțiunilor aflate pe rolul instanțelor judecătorești referitoare la imobilele naționalizate, prevedere ce nu a fost însă respectată în speță.
Tribunalul a apreciat că, pentru a recunoaște prevalența interesului cumpărătorului ca efect al principiului ocrotirii bunei-credințe, pe care se sprijină art. 45 din Legea 10/2001, este necesară întrunirea cumulativă a condiției erorii asupra calității de proprietar a vânzătorului și buna-credință a cumpărătorului, care, pentru a putea fi reținută, trebuie să excludă orice îndoială ce ar putea fi imputabilă acestuia. posibilității formulării unei cereri de retrocedare, acceptarea exonerării vânzătorului de garanția pentru evicțiune rezultând dintr-o astfel de cerere, nu conturează o atitudine lipsită de culpă a cumpărătorilor, care să constituie temei al aplicării principiului menționat.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri motivate, în termen legal, pârâții cumpărători și Municipiul B prin Primar General.
În motivarea recursului lor, recurenții invocă art. 304 pct. 9. sub următoarele aspecte:
1. Prin respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, au fost încălcate prevederile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001. în judecată a pârâtei, prin modificarea cererii de chemare în judecată la data de 07.02.2003, nu se circumscrie prevederilor art. 57.
Dincolo de primirea cererii cu încălcarea prevederilor art. 132 și art. 57 alin. 4. îndeplinirea condițiilor de exercitare a dreptului la acțiune împotriva celui introdus în cauză trebuie să fie analizată la momentul formulării acestei cereri și nu prin raportare la momentul acțiunii introductive.
2. Întrucât instanța supremă a menținut hotărârile instanțelor care s-au pronunțat în sensul că imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950a fost legal naționalizat, statul având titlu valabil, o instanță inferioară nu putea să se pronunțe altfel, caracterul irevocabil al acestor hotărâri nu poate fi ignorat.
Întreg imobilul a fost preluat în baza decretului menționat, Înalta Curte de Casație statuând că cele 11 apartamente au trecut cu titlu în proprietatea statului, decretul fiind reținut ca titlu valabil. Pentru toate celelalte apartamente contractele de vânzare-cumpărare au fost menținute. Ori, cele 11 apartamente au avut același regim, fiind naționalizate la aceeași dată, iar în celelalte cauze calitatea de reclamant au avut-o aceleași persoane.
3. Instanța a nesocotit normele ce reglementează buna-credință, potrivit cărora aceasta se prezumă, reclamanții trebuind să facă dovada contrară.
Jurisprudența privind minimele diligențe ce trebuie depuse de cumpărător a fost infirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție B și Curtea Constituțională. Această jurisprudență privește o teză discutabilă care infirmă principiile generale în materie de bună-credință și valabilitate a actelor juridice, teză ce nu își găsește nici un fel de aplicare în cauza de față.
La momentul încheierii contractului, recurenții nu fuseseră notificați și nici o acțiune pe rolul instanțelor nu exista, în afară de cea perimată. Singurele verificări ce puteau fi făcute erau de natură să întărească și să confirme credința că dobândesc bunul în mod valabil. Recurenții invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție sub acest aspect. Aceștia s-au asigurat, înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de faptul că nu a fost formulată cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995.Nicio dispoziție legală nu a prevăzut obligația recurenților de a se interesa din proprie inițiativă dacă persoana al cărei imobil a fost preluat mai este în viață sau dacă există moștenitori și dacă aceștia au vreo intenție cu privire la imobil.
Recurenții invocă jurisprudența Curții Constituționale în soluționarea conflictului de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului în sensul că este preferat cel din urmă.
unei clauze în contractul de vânzare-cumpărare nu înseamnă că recurenții au avut cunoștință de viciile titlului, care, oricum, nu existau.
Fiind o acțiune perimată, acțiunea în revendicare reținută de către instanța de apel nu produce niciun efect.
Acțiunea respectivă fusese introdusă de către s și nu de G, nefăcându-se dovada identității dintre cei doi.
Acțiunea respectivă a fost introdusă exclusiv împotriva Consiliului Local al Municipiului B, care nu are calitatea de vânzător în contractul încheiat de către recurenți.
La data formulării cererii de chemare în judecată, reclamantul nu avea calitate procesuală activă, certificatul de moștenitor fiind emis ulterior.
Au fost încălcate prevederile legale privind perimarea, acțiunea perimată lipsind de orice efect cererea. Perimarea stinge retroactiv procesul civil, părțile fiind repuse în situația anterioară cererii, toate efectele cererii dispărând, considerându-se că instanța nu a fost niciodată învestită. În consecință, reaua-credință a recurenților nu putea fi reținută sub acest aspect, cât timp nu fuseseră notificați și nicio acțiune în revendicare nu exista pe rolul instanțelor judecătorești, în afară de cea perimată, iar recurenții au făcut toate demersurile necesare pentru a-și întări convingerea că tratau cu adevăratul proprietar.
Instanța de apel a nesocotit limitele deciziei de casare, reținând faptul că părțile au încheiat contractul cu fraudarea drepturilor adevăraților proprietari și cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Prin Decizia de casare s-a reținut faptul că apartamentul a fost cumpărat cu respectarea dispozițiilor legale, astfel că în speță nu mai poate fi reținută frauda la lege ca motiv de nulitate a actului. Instanța de apel avea de analizat numai două aspecte: stabilirea modului legal sau nelegal în care imobilul a intrat în patrimoniul statului și apoi analiza atitudinii subiective a părților contractante la încheierea contractului.
În recursul său, pârâtul Municipiul B prin Primar General a invocat greșita reținere a faptului că actul juridic a fost încheiat cu nerespectarea legii și cu rea-credință. Ori, este indiscutabilă respectarea prevederilor art. 948 Cod civil. Niciun moment nu s-a urmărit fraudarea legii, ci doar respectarea ei întocmai. Reclamanții nu au răsturnat prezumția de bună-credință.
Prin decizia civilă nr. 322 R din 22.05.2007, Curtea de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins recursurile declarate de pârâții, și Municipiul B prin Primar General.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut următoarele:
1. Criticile privind soluția asupra excepției procesuale de fond a prescripției dreptului material la acțiune conțin aspecte de drept procesual, iar nu de drept substanțial.
Așa cum în mod legal și temeinic a apreciat instanța de apel, modificarea sau completarea ulterioară a cadrului procesual nu prezintă nicio importanță asupra calculului termenului de prescripție a dreptului material la acțiunea civilă declanșată de cererea principală.
S-a apreciat că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune se raportează exclusiv la data introducerii cererii principale de chemare în judecată, iar nu în raport de fiecare dintre mijloacele procesuale ce compun acțiunea civilă, precum completarea cererii de chemare în judecată sau cererea de intervenție forțată împotriva celui care ar putea avea aceleași pretenții ca și reclamantul.
S-a mai constată că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 132 alin. 1. completarea cererii de chemare în judecată în ce privește pe pârâți fiind formulată cu respectarea termenului legal de decădere prevăzut de textul menționat, data de 7.02.2003 fiind prima zi de înfățișare, la acea dată fiind introdusă și completarea cererii de chemare în judecată.
2. În ce privește cercetarea de către instanța de apel a caracterului valabil sau nevalabil al preluării imobilului în baza Decretului 92/1950, existența unei jurisprudențe a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sens contrar celor reținute de instanța de apel nu prezintă nicio relevanță, deoarece precedentul judiciar nu constituie izvor de drept în dreptul civil român.
În esență, instanța de recurs a reținut că potrivit prevederilor Constituției din anul 1948 preluarea imobilului reclamanților de către Statul Român prin Decretul nr. 92/1950 s-a făcut cu încălcarea normelor acestei constituții, concluzionându-se, în temeiul art. 6 alin. 1 din Legea 213/1998, că preluarea apartamentului din litigiu s-a făcut fără titlu valabil.
Prin urmare nici vânzarea locuinței către chiriași nu a fost valabilă.
3. În ce privește motivul de recurs referitor la buna credință, instanța de recurs face o amplă analiză teoretică, pe circa 13 pagini, făcând trimitere la Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, concluzionând că în speță contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat după ce pe rolul instanțelor judecătorești fusese înregistrată o acțiune în revendicare a imobilului din litigiu.
Prin cererea înregistrată sub nr- la Curtea de Apel București, împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare contestatoarele și.
Contestatoarele au arătat că în motivarea recursului lor au respectat dispozițiile art. 302 alin. 3 Cod procedură civilă, invocând numai motive de nelegalitate printre care și cel referitor la faptul că instanța de apel a nesecotit normele ce reglementează buna credință, precizând că, deși nu aveau o asemenea obligație, au făcut totuși demersuri pentru a se asigura că urmează să achiziționeze un imobil de la adevăratul proprietar.
Astfel, deși au depus la dosar adresa nr. 85 din 16.04.1999 emisă de Primăria Sectorului 2 B, din care rezulta că pentru imobilul în litigiu nu a fost înregistrată în termenul legal nicio o cerere de revendicare, instanța de recurs nu a analizat acest motiv, la modul concret, cu referire la actele din dosar.
Prin încheierea din 8 ianuarie 2008 s-a dispus înaintarea dosarului către Curtea de Apel Craiova, având în vedere că prin încheierea nr. 6968 din 23.10.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a strămutat cauza la această instanță.
Analizând materialul probator existent la dosarul cauzei, precum și decizia contestată, prin raportare la motivele contestației în anulare, curtea constată că aceasta este fondată, pentru următoarele considerente:
1.Prin recursul formulat la data de 23.06.2006 de către și împotriva deciziei civile nr. 170 din 03.02.2006, pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, recurentele au criticat această decizie, pentru 3 motive și anume:
a) instanța de apel a respins în mod nelegal excepția prescripției dreptului la acțiune cu încălcarea dispoz. art.46 alin.5 din Legea nr. 10/2001;
b) instanța de apel a reținut în mod nelegal că Decretul nr. 92/1950 nu constituie titlu valabil de preluare, de către statul român, a imobilului în litigiu, deoarece a încălcat concluzia irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că preluarea imobilului s-a făcut cu titlu legal;
c) instanța de apel a nesocotit normele ce reglementează buna credință în sensul că aceasta se prezumă, partea adversă trebuind să facă dovada relei credințe a reclamanților.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanții au arătat că au făcut demersuri pentru a afla dacă s-au formulat cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru acest imobil, iar prin adresa nr. 85/16.04.1999 emisă de Primăria sectorului 2 B li s-a comunicat faptul că nu s-au înregistrat astfel de demersuri.
2.Instanța de recurs a analizat primele 2 motive de recurs și le-a găsit nefondate.
În ce privește cel de-al treilea motiv de recurs, deși a făcut o analiză teoretică privind buna-credință cu referire la dispoz.nr.10/2001, ale Legii nr. 112/1995, la Codul civil, la Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la Protocolul Adițional la această convenție precum și la cauze soluționate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța de recurs nu a analizat în mod concret acest motiv de recurs, nefăcând referire la apărările și susținerile concrete ale recurenților, cum ar fi de exemplu, adresa emisă de către Primăria sectorului 2 B cu privire la faptul că nu există dovezi concrete în sensul că foștii proprietari ai imobilului în litigiu ar fi solicitat restituirea acestuia în baza Legii nr. 112/1995.
3. Potrivit art.6 din Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. care va hotărîasupra drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil".
În practica CEDO - cauza Albina împotriva României - în paragraful 30 se arată că, dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art.6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența".
4. Cum instanța de recurs nu s-a pronunțat în mod concret asupra apărărilor și susținerilor recurenților în ce privește motivul de recurs referitor la buna credință, această situație echivalează cu necercetarea acestui motiv, fiind prin urmare îndeplinite condițiile cerute de art.318 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă, astfel că se impune admiterea contestației în anulare, anularea deciziei recurate și stabilirea unui termen pentru rejudecarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite contestația în anulare formulată de contestatorii și împotriva deciziei civile nr. 322 din22 mai 2007, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală În dosar nr-, în contradictoriu cu intimații, MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
Anulează decizia civilă contestată și fixează termen pentru rejudecarea recursului la data de 19 mai 2008, când se vor cita părțile.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 25 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Marian Budă - - | JUDECĂTOR 2: Costel Drăguț - - | JUDECĂTOR 3: Ionela Vîlculescu - - |
Grefier, |
Red. Jud. -
Tehnred. / 8 mai 2008
2 exemplare
Jud. recurs:
.
Președinte:Marian BudăJudecători:Marian Budă, Costel Drăguț, Ionela Vîlculescu
