Anulare act. Decizia 57/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECTIA CIVILĂ
DOSAR NR.-
DECIZIA CIVILĂ NR.57
Ședința publică din 26 ianuarie 2009
PREȘEDINTE: Marinela Giurgincă
JUDECĂTOR 2: Maria Petria Martinescu
JUDECĂTOR 3: Daniela
GREFIER:
S- luat în examinare recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr.125/A/19.02.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă SA - Sucursala T și, având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul recurent asistat de avocat G, pârâta intimată asistat de avocat, iar pentru pârâta intimată Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă SA - Sucursala T se prezintă consilier juridic.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta reclamantului recurent avocat G, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și rejudecând admiterea apelului, schimbarea sentinței primei instanțe, dispunând obligarea intimaților la plata întregii sume solicitate ca despăgubire, conform motivelor invocate în scris la dosar, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâtei intimate avocat, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca legală și temeinică, conform întâmpinării depuse la dosar, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâtei intimate Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă SA - Sucursala T, consilier juridic solicită respingerea recursului declarat în cauză.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Lugoj sub nr.3511/18.10.2005, reclamantul a chemat în judecată pârâtele Marfă - Sucursala T și, pentru a fi obligate pârâtele la plata sumei de 100.000 Euro cu titlu de despăgubiri, urmare a accidentului de muncă suferit la data de 20.09.2002, din culpa prepușilor pârâtei de 1.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj din 12.03.2004, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, împotriva presupusei Marfă Stația L, stabilindu-se că reclamantul a încălcat dispozițiile legale, respectiv art.19 lit. B din Legea 90/1996 și semnificația indicatorilor de avertizare privind pericolul de electrocutare în zona căii ferate, accidentul producându-se din culpa acestuia.
El a mai susținut că rezoluția a fost confirmată prin sentința penală nr. 57 din 21.01.2005, pronunțată de Judecătoria Lugoj, intrată în puterea lucrului judecat, s-a stabilit de către Judecătoria Lugoj în dosarele nr. 998 și 999/2003, prin sentințele civile nr. 1744/2003, respectiv 1864/2003 că Stația CFR Lad epus documentele de transport la Biroul Vamal L, drept urmare reclamantul prezentându-se la Biroul de mișcare din Stația L, de unde însoțit de pârâta, magazioneră a fost condus la locul unde se găseau vagoanele ce trebuiau vămuite, asigurat fiind de pârâtă că linia electrificată a fost decuplată.
S-a mai arătat că după întocmirea documentului vamal, CFR dă liber la vămuire, răspunzând de organizarea activității de vămuire, activitate ce nu se putea face decât în prezența reprezentantului CFR și, deși s-a susținut că pârâta nu a fost de față în momentul accidentului, există probe care dovedesc contrariul.
Reclamantul a mai învederat că nu avea nici o atribuție să solicite mutarea vagoanelor în alt loc, iar dispozițiile art. 8 din decizia T1, privind aplicarea pe teritoriu României a sistemului de tranzit comun, pentru mărfurile transportate pe calea ferată, prevăd că CFR Marfă SA este principalul obligat pentru mărfurile acceptate la transport însoțite de documentul de transport pe care au fost aplicate ștampilele căii ferate.
Conform adeverinței -cadru de încărcare-descărcare a vagoanelor nr. 277/24.06.2002, manevrarea vagoanelor în Stația CFR Marfă, reclamantul nefiind în măsură a dispune manevrarea vagoanelor de cereale, a căror vămuire trebuia să fie efectuată, la locul de predare-primire a acestora de la transportator, respectiv la macazul nr. 20.
S-a mai susținut că potrivit convenției cadru de încărcare-descărcare a vagoanelor, încheiată între pârâtă și proprietarul infrastructurii tronsonului de cale ferată SC SRL, predarea-primirea vagoanelor trebuia să aibă loc între orele 8,00-20,00 la macazul nr.20, situat în afara stației CFR L și că manevrarea vagoanelor se face între stația CFR de racord și macazul 20 de către locomotiva și personalul CFR Marfă.
În final, reclamantul a declarat că pârâta, l-a invitat să efectueze vămuirea la locul unde erau trase vagoanele, deși trebuia să dispună efectuarea manevrelor ce se impuneau pentru tragerea acestora la macazul 30.
În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art.998 și următoarele, 1000 alin. 3 Cod civil.
În timpul procesului, reclamantul și-a majorat cuantumul pretențiilor de la suma de 5.517.231.424 lei sau 157.635.17 Euro.
Prin sentința civilă nr. 1955/20.06.2006 a Judecătoriei Lugoj, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă SA - Sucursala T și, au fost obligate pârâtele în solidar să plătească reclamantului suma de 2.758.615.712 ROL, respectiv 275.861,57 RON sau 78.817,58 Euro, cu titlu de despăgubiri și 5,605 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat, respingând restul pretențiilor.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
În data de 20.09.2002 în stația CFR L, a avut loc un accident de muncă cu prilejul căruia reclamantul a fost electrocutat în timp ce făcea operațiunea de vămuire a unor vagoane încărcate cu soarelui ce urmau să fie transportate de către SC SRL
Astfel, reclamantul însoțit de către reprezentantul exportatoarei și de către numita s-au deplasat în stația CFR L, unde au luat legătura cu casiera, care în acea zi asigura conducerea stației, acesta aplicând ștampila cu antetul stației pe exemplarul 3 al scrisorii de trăsură.
-se de locul situării vagoanelor, reclamantul și însoțitorii săi au fost informați de către casieră că acestea nu sunt la locul de încărcare și că de fapt sunt la o linie cu fir.
A fost căutată telefonic pârâta de către casieră, însă nu a fost găsită, reprezentantul firmei, însoțitoarea sa și reclamantul făcând demersuri pentru găsirea acesteia.
După ce s-au întâlnit cu pârâta reclamantul și martorii și au pornit în stație împreună cu aceasta spre locul situării vagoanelor.
Instanța a mai reținut că deși s-au susținut de către cele două pârâte că în cauză există autoritate de lucru judecat, respectiv că prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Lugoj, împotriva pârâtei, soluție menținută prin decizia penala nr.425/R/2005, de către Tribunalul Timiș, ar opera prezumția autorității de lucru judecat, instanța a respins această excepție pentru faptul că nu s-a pronunțat o hotărâre care să stabilească că acesta este vinovată, hotărârea pronunțată confirmând doar rezoluția Parchetului de neînceperea urmăririi penale față de aceasta.De fapt răspunderea penală este diferită de răspunderea civilă delictuală.
De asemenea, a considerat instanța de fond, nu se poate susține că prin decizia de mai sus, s-ar fi stabilit că reclamantului îi aparținea întreaga culpă pentru producerea accidentului de muncă.Astfel, deși acesta a văzut indicatorul de pericol de electrocutare pe stâlpi si pe vagonul ce trebuia vămuit nu a respectat avertismentul ci s-a urcat pe plafonul vagonului făcând ca actul electric să se producă și acesta să fie electrocutat.
Este adevărat că nu se poate susține cu certitudine așa cum a rezultat din concluziile instanțelor care s-au mai pronunțat în cauză că pârâta a fost de față în momentul producerii accidentului, însă instanța a apreciat că și în situațiile în care nu ar fi fost de față, are o culpă concurentă cu cea a reclamantului, apreciată fiind 50% pentru următoarele motive:
Aceasta în calitate de prepus al comitentei SNCFR Marfă SA Sucursala T, angajată pe funcția de magazioneră avea, după cum rezultă din fișa postului, obligația de a răspunde de paza și starea de curățenie a zonei în care își desfășoară activitatea, de a cere și a urmări introducerea și scoaterea vagoanelor de la fronturile de încărcare-descărcare prin operatorul RM pentru stația L și stațiile arondate și de a preda documentele de transport organelor vamale. Chiar dacă se susține că nu era obligată să participe la vămuire este lesne de înțeles că pârâta era cea care dirija vagoanele în interiorul stației CFR L în speță de la locul de încărcare la cântar la SC SA L și înapoi, trebuind să ia măsuri pentru ca la întoarcere de la cântărire vagoanele în cauză să fie trase tot la linia neelectrificată și nu cum greșit s-a procedat fiind trase la linia 7 electrificată.
Cât privește obligația SNCFR Marfă de a participa la operațiunile de vămuire, prima instanță a considerat că aceasta rezultă din decizia nr.741/13.05.2002, privind aplicarea sistemului de tranzit comun pe teritoriul României, precum și din normele metodologice de aplicare sistemului de tranzit comun pe teritoriul României în procedura T1, care prevăd la punctul 78 că în vederea înregistrării operațiunii ( de tranzit comun), CFR Marfă prin reprezentanții proprii sau prin împuterniciții legali ai acestuia, prezintă la biroul de plecare(vamal) mărfurile și mijloacele de transport, declarația vamală de expert și documentele însoțitoare anexate, documentul de transport împreună cu documentele specificate în rubrica 36 scrisorii de trăsura sau după caz în rubrica 13 buletinului de expediere TR, xerocopia exemplarului 3 al scrisorii de trăsură sau după caz xerocopia exemplarului nr.3A al buletinului de expediere TR care a fost pusă la dispoziția Stației de cale ferată de către predător, în vederea ștampilării.Din conținutul acestor dispoziții rezultă că în mod evident CFR Marfă are obligația de a participa la operațiunile de vămuire, fapt confirmat și de art. 21 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal, respectiv HG 1114/2001, care la art.21 prevede la transportul mărfurilor pe calea ferată, autoritatea vamală, în prezența organelor căilor ferate, verifică:existența vagoanelor înscrise pe catul de transmitere a garniturii de tren.Când autoritatea vamală constată neconcordanțe privind numărul vagoanelor, organele căilor ferate sunt obligate să modifice, în mod corespunzător actul de transmitere;exteriorul vagoanelor acoperite care conțin mărfuri, prin verificarea integrității sigiliilor, ferestrele, acoperișul,pereților și platformei;interiorul și exteriorul vagoanelor descoperite care conțin mărfuri; exteriorul locomotivei;exteriorul și interiorul anexelor tehnice ale locomotivei și cabina mecanicului.
Prin urmare, instanța a conchis că, în speță, deși avea obligația legală de a participa la operațiunea de vămuire, CFR marfă prin prepușii săi, respectiv pârâta, au tratat cu superficialitate efectuarea operațiunii de vămuire și prin casieră a aplicat ștampila cu antetul stației pe exemplarul 3 al scrisorii de trăsură, reclamantului și reprezentantului exportatoarei, întărindu-le convingerea că totul a fost pregătire pentru vămuire.
Instanța a considerat că, culpa pârâtei 2 nu a fost exclusivă, fiind concurentă cu culpa reclamantului-victima accidentului, care nu avea efectuată protecția muncii la zi, fapt ce a rezultat din fișa de protecție a muncii, precum și din nerespectarea plăcuțelor de avertizare " pericol de electrocutare".
În ceea ce privește cuantumul pretențiilor, având în vedere că niciuna dintre pârâte nu l-a contestat și reținându-se o culpă de 50% în sarcina pârâtelor în calitate de comitent-prepus, instanța de fond le-a obligat în solidar la 2.758.615.712 ROL, respectiv 275.861,57 RON sau 78.817,58 Euro, cu titlu de despăgubiri.
Împotriva sentinței civile nr. 1955/20.06.2006 a Judecătoriei Lugoj, pronunțată în dosar nr. 3511/2005, au declarat apel pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă A-Suc.T, reclamantul, precum și pârâta, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș - Secția comercială, sub nr. 2803/30/31.08.2006.
Tribunalul Timiș, prin încheierea nr.33/A/28.11.2006 pronunțată în dosar nr-, a constatat că obiectul cauzei a fost de natură civilă, cu referire la pretențiile izvorâte în urma unui accident de muncă, astfel încât competența de soluționare a aparținut Secției Civile a Tribunalului Timiș, și a dispus trimiterea dosarului la această secție spre competentă soluționare.
Urmare acestui fapt, la Tribunalul Timiș -Secția Civilă, s-a format dosarul nr. 397/30/17.01.2007.
Prin rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj nr.8/P/2003 s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva pârâtei, pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 34-37 din Lg. nr.90/1996.În considerarea rezoluției s-a stabilit că, din probele administrate, nu a rezultat vreo vină în sarcina pârâtei în producerea accidentului de muncă în care a fost implicat reclamantul apelant, în sensul că nu s-a putut reține vreo încălcare a unor sarcini de serviciu în sarcina acesteia, care să fi avut drept efect accidentul în cauză.
Apelantul a contestat soluția parchetului la procurorul ierarhic superior, iar apoi, urmare a respingerii plângerii, la Judecătoria Lugoj, potrivit art. 2781Cod procedură penală.
Prin sentința penală nr. 57/21.01.2005 pronunțată în dosarul penal nr.3649/2004, Judecătoria Lugoja respins plângerea formulată de. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs apelantul-reclamant, care a fost soluționat, în sensul respingerii, prin decizia penală nr. 425/R/25.05.2005, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr.3927/P/2005.
Tribunalul a reținut că pârâtei nu-i revenea, nici din actele normative incidente și nici în fișa postului obligația de a atenționa orice persoană că a fost interzisă urcarea pe vagoane care se afla în zona de cale ferată cu pericol de electrocutare, câtă vreme a existat indicatori de avertizare la nivelul stâlpilor și la nivelul vagoanelor care ar fi putut sesiza cu ușurință de oricine. S-a mai concluzionat că, în lipsa unei astfel de obligații în sarcina pârâtei-apelante, nu se putea reține în sarcina acesteia vreo formă de vinovăție, sub forma intenției sau a culpei, deoarece chiar și sub această din urmă formă, vinovăția a presupus existența unei obligația legale nesocotite.
Prin urmare, tribunalul a constatat că, în instanța penală, s-a stabilit, cu titlu definitiv, că nu se putea reține în sarcina pârâtei-apelante ( sau al unui alt angajat al Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă A-Suc.T) vreo culpă în producerea accidentului. Așa fiind, s-a constatat că prima instanță a nesocotit soluția penală, analizând din nou vinovăția pârâtei, deși cu privire la acest aspect s-a statuat deja, cu putere de lucru judecat. De vreme ce a existat o hotărâre judecătorească definitivă care a analizat, încă o dată ( alături de parchet, unde urmare infirmării de procurorul ierarhic superior a fost complinit probatoriul inițial) starea de fapt și vinovăția, sub ambele ei forme-intenție și culpă-prima instanță nu mai avea posibilitatea de a antama aceleași componente ale accidentului în cauză. Mai mult, aceasta trebuia să respingă orice probă prin care s-ar fi tins la punerea în discuție a vinovăției pârâtei în producerea accidentului căruia i-a căzut victimă reclamantul intimat. Pentru aceleași motive prima instanță nu putea să pună în discuție nici gradul de culpă al acestuia din urmă.
Față de cele mai sus-menționate, tribunalul a reținut că Judecătoria Lugoj, admițând în parte acțiunea reclamantului și obligând pârâtele și Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă A-Suc.T la plata sumei de 275.861,57 RON cu titlu de despăgubiri, prin reținerea unei culpe de 50% în sarcina celor două, în calitate de comitent-prepus, a nesocotit starea de fapt anterior stabilită în mod definitiv ( și irevocabil, având în vedere diferența de terminologie între penal și civil) și a stabilit o altă stare de fapt, contrar celor intrate în puterea lucrului judecat.
Împotriva deciziei civile nr.397/30.05.2007 a Tribunalului Timișa declarat recurs, în termenul legal reclamantul solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal.
În motivarea cererii de recurs s-a susținut nelegalitatea hotărârii, deoarece în considerentele acesteia nu se face nici o distincție între responsabilitatea de natură civilă invocată expres în cererea introductivă ca o culpă levissima aparținând societății comerciale și prepușilor acesteia și cea penală.
S-au invocat dispozițiile art.22 Cod procedură penală potrivit cărora hotărârea definitivă a instanței penale a avute autoritate de lucru judecat în fața instanței care a judecat acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Spre deosebire de cele stabilite cu autoritate de lucru judecat în penal, în soluționarea acțiunii civile cu care a investit instanța, au fost administrate probe cu privire la stabilirea culpei celei mai ușoare ( livissima), asta ar fi atras responsabilitatea civilă a pârâtei 1, a altor prepuși și numai în ultimul rând al pârâtei-intimate.
probelor existente la dosar-atât cele din dosarul de cercetare penală, de cercetare judecătorească și cele din dosarele acvirate, au schițat o culpă evidentă a intimatei, CFR Marfă-culpa levissima nediscutată, neevidențiată nici sub aspect penal, prin implicarea în dosarele amintite asupra și a altor prepuși ai acesteia, astfel încât a devenit evidentă eroarea și încălcarea legii de către instanța de apel, aceasta nepreocupându-se măcar a se referi la aceste probe relevante în cauză.
S-a susținut că instanța de apel a aprofundat simplificat chestiunea " vinovăției ", respectiv a responsabilității civile-rămasă nesoluționată în dosarul penal.
Totodată s-a precizat că pentru a exista autoritate de lucru judecat, trebuia în mod necesar ca instanța penală să se fi pronunțat prin dispozitivul sentinței penale asupra laturii civile ori, în speță, lăsând nesoluționată această problemă, în condițiile în care constituirea ca parte civilă a avut loc nu numai împotriva pârâtei, acțiunea civilă întemeiată pe dispozițiile art. 998 și următoarele cod civil este perfect admisibilă, fiind și dovedită pe deplin în cauză.
Prin decizia civilă nr.830/19.09.2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr- s-a admis recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 474/30.05.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
S-a casat decizia civilă mai sus-menționată și s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la Tribunalul Timiș.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că, prin art. 1000 alin.3 Cod procedură civilă ( invocat ca temei al cererii investitoare) s-au instituit răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, oferindu-se posibilitatea victimei de a se adresa la alegerea sa, pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului și prepusului deodată ori succesiv, fie numai prepusului.
O fundamentare a răspunderii comitentului a fost axată pe ideea unei culpe în alegerea prepusului-culpa în eligendo unită și cu o culpă în supraveghere-culpa în vigilendo, evaluând spre ideea unei prezumții legale absolute numai de culpă în supraveghere; ceea ce s-ar putea reproșa comitentului fiind insuficiențele în supraveghere, îndrumare și control de care a dat dovadă în conducerea activității prepusului.
În speță, instanța de apel s-a limitat să analizeze numai vinovăția prepusului, ignorând analiza culpei comitentului în cele două ipoteze.
Referitor la latura subiectivă a faptei ilicite se apreciază că trebuie abordată avându-se în vedere că aceasta ca element la răspunderii juridice în general este exprimată sub aspect terminologic, în mod diferit în deosebitele ramuri ale dreptului.
Astfel în dreptul penal această latură este exprimată prin termenul de vinovăție iar în dreptul civil latura subiectivă a faptei este exprimată, în marea majoritate a cazurilor prin noțiunea de " culpă", existând deosebiri între răspunderea civilă pe de o parte și celelalte forme ale răspunderii juridice-penală, disciplinară-pe de altă parte, deosebiri care se regăsesc în conținutul laturii subiective ce caracterizează fapta ilicită.
În mod eronat instanța de apel a reținut că de vreme ce există o hotărâre judecătorească definitivă care a analizat starea de fapt și vinovăția sub ambele forme-intenția și culpa în penal, prima instanță nu mai putea antama aceleași componente ale accidentului.
Potrivit art. 22 Cod procedură penală, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Spre deosebire de cele stabilite cu autoritate de lucru judecat în penal, în cadrul acțiunii civile cu care reclamantul recurent a investit instanța trebuia să analizeze în raport de temeiul legal invocat, eventuala culpă a pârâtei, aptă a atrage răspunderea civilă a acesteia și nu a aborda această chestiune exclusiv față de pârâta 2.
În consecință, se apreciază că în speță se impune casarea hotărârii în baza art. 312 alin. Cod procedură civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiș, apreciindu-se că instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Cu ocazia rejudecării se vor avea în vedere că pentru a exista autoritate de lucru judecat, instanța penală trebuia să se fi pronunțat prin dispozitiv asupra laturii civile pentru fi incidente astfel dispozițiile art. 22 Cod procedură penală, or, în speță, această problemă a rămas nesoluționată, în condițiile în care constituirea ca parte civilă a avut loc nu numai împotriva pârâtei intimate.
După casare cu trimitere, Tribunalul Timișa înregistrat cauza la nr- și în urma probelor administrate a fost pronunțată decizia civilă nr.125/19.02.2008 prin care au fost admise apelurile declarate de apelantele și Societatea Națională a Transport feroviar de Marfă SA - Suc.T, a schimbat în totalitate sentința apelată și a respins acțiunea formulată de reclamantul.
Prin aceeași decizie a fost respins și apelul declarat de apelantul împotriva sentinței civile nr.1955/20.06.2006 a Judecătoriei Lugoj și a fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată față de apelanta al cărei apel a fost admis.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru admisibilitatea acțiunii reclamantului, astfel s-a reținut că pârâta în calitatea sa de prepus al comitentului Societatea Națională a Transport feroviar de Marfă SA - Suc.T, nu are culpă în producerea pagubei reclamantului și astfel, i-a exonerat pe cei doi, respectiv pe prepus și comitent de plata despăgubirilor civile solicitate de reclamantul în temeiul art.998 și 999 Cod civil.
Se reține că reclamantul în calitatea sa de inspector vamal s-a urcat pe vagonul cu nr.-, ignorând faptul, că era avertizat prin înscrisul de pe vagon "pericol de electrocutare" și nu a respectat protocolul încheiat între CFR și beneficiar în care se specifica faptul că predarea primirea vagoanelor urma să se facă la macazul 20, care reprezenta o linie neelectrificată.
Reclamantul nu a respectat aceste condiții, s-a urcat pe vagonul indicat mai sus, care se afla pe o linie electrificată și s-a electrocutat în firele care alimentau rețeaua electrică CFR.
Pârâta în calitatea sa de prepus, avea ca atribuțiuni de serviciu paza și curățenia zonei în care își desfășura activitatea în cadrul Serviciului CFR Marfă SA, din fișa postului rezultând că aceasta avea ca atribuțiuni de serviciu, în legătură cu operațiunea de vămuire, doar paza și starea de curățenie a zonei în care își desfășura activitatea, predarea documentelor de transport organelor vamale, urmărea introducerea și scoaterea vagoanelor de la fronturile de încărcare și descărcare.
Contrar celor reținute de prima instanță, tribunalul a apreciat că din probe nerezultând că pârâta l-a însoțit la vagon pe reclamantul și că, nu l-a avertizat pe acesta că vagonul este așezat pe o linie electrificată, nu poate fi atrasă răspunderea civilă a acestuia.
Reclamantul avea obligația de serviciu de a respecta toate normele impuse pentru buna desfășurare a activității în stații și evitarea oricărui accident, iar pârâta avea o obligație de pază a bunului și nu una specială legată de protecția reclamantului care s-a prezentat în Stația CFR în calitate de inspector vamal.
Chiar și beneficiarul transportului feroviar respectiv, SC SRL a solicitat organelor vamale efectuarea vămuirii în alt loc decât cel convenit cu calea ferată, iar faptul că reclamantul a încălcat această înțelegere,nu poate atrage culpa prepusei în producerea pagubelor reclamantului, pentru a fi reparate de către aceasta.
Tribunalul apreciind că, în speță, nu există legătură între fapta pârâtei și prejudiciul produs reclamantului, că acest prejudiciu nu s-a produs în fapta ilicită a pârâtei, că nu există raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, și nefiind întrunite cerințele aet.998 Cod civil, a apreciat că, pârâta, nu poate răspunde pentru acoperirea pagubelor reclamantului neavând culpă în producerea lor și prin urmare, nici comitentul CFR Marfă SA, unde pârâta era angajată din cadrul Societatea Națională a Transport feroviar de Marfă SA - Sucursala
Față de cele mai sus expuse, tribunalul a respins apelul reclamantului îndreptat împotriva aceleiași sentințe.
Impotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, pe care nu l-a timbrat legal cu suma de 3556 lei taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar, motiv pentru care, în temeiul disp.art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997, s-a dispus anularea recursului ca netimbrat.
Impotriva acestei decizii a fost formulată o contestație în anulare de către contestatorul, prin care s-a solicitat anularea deciziei contestate și fixarea unui termen de judecată pentru judecarea pe fond a recursului, arătându-se că în mod greșit Curtea de Apel Timișoara a anulat ca netimbrat recursul său declarat împotriva deciziei civile nr.125/A/19.02.2008, atâta vreme cât, a solicitat scutirea de plata taxei de timbru, însă cererea sa nu a fost soluționată și greșit s-a procedat la anularea ca netimbrat a recursului.
Contestația este întemeiată pe prev.art.318 teza I pr.civ. și prin decizia civilă nr.1073/3.11.2008 Curtea de Apel Timișoara a admis contestația în anulare, a anulat decizia civilă nr.791/R/18.09.2008 pronunțată în recurs de Curtea de Apel Timișoara și a fixat termen pentru rejudecarea recursului reclamantului.
Curtea a avut în vedere faptul că, din eroare, s-a pășit la soluționarea recursului reclamantului declarat împotriva deciziei civile nr.125/A/19.02.2008, ignorându-se cererea de scutire a taxei de timbru formulată de reclamant, precum și cererea de amânare formulată de reprezentantul acestuia pe motive temeinice, fiind depuse acte medicale care justificau imposibilitatea acestuia de a se prezenta în instanță.
In vederea soluționării recursului instanța la data de 8.12.2008 a pus în vedere reprezentantului reclamantului recurent să depună înscrisuri privind starea sa materială, în justificarea cererii sale de scutire plății taxei de timbru.
In conformitate cu art.14 din OUG nr.51/1998, reclamantul recurent a depus înscrisuri la dosar, din care rezultă că, nu are venituri, deși trăiește în străinătate și în temeiul art.8 din OUG nr.51/2008, Curtea a admis cererea acestuia prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la 19.01.2009, scutindu-l de plata taxei de timbru de 3656 lei și 5 lei timbru judiciar aferent recursului.
Procedând la soluționarea recursului declarat de reclamantul, Curtea constată că acesta a solicitat în principal casarea deciziei recurate și trimiterea spre rejudecarea cauzei în apel, deoarece instanța de apel nu s-a conformat indicațiilor obligatorii din decizia de casare nr.830/19.09.2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în sensul că, nu a analizat în raport de temeiul legal invocat de reclamant eventuala culpă a pârâtei, aptă de atragere a răspunderii civile delictuale a acestuia, și în subsidiar, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului său așa cum a fost formulat, cu obligarea pârâtelor la plata integrală a sumei pretinse de reclamant prin acțiunea inițială și la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul nu este motivat în drept, însă în dezvoltarea motivelor de recurs se arată că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, în sensul că motivarea este și inexactă și insuficientă, contravenind că, astfel dispozițiilor imperativ ale art.261 pct.5 pr.civ., care cuprind obligația de a cuprinde motivele de fapt și de drept, care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Astfel reclamantul recurent arată că s-a constituit parte civilă atât împotriva pârâtei, cât și împotriva Stației CFR Marfă L, un alt motive de recurs se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbând astfel natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de se sprijină pe prev.art.304 pct.8 pr.civ. arătându-se că instanța de apel în mod greșit a exonerat-o pe pârâta de răspundere civilă, trecând peste atribuțiunea de serviciu a acesteia ce se referea la urmărirea și solicitarea introducerii și scoaterii vagoanelor de la fronturile de încărcare, adică deplasarea acestora tocmai la locul unde trebuia să se efectueze vămuirea potrivit dispozițiilor legale mai sus menționate.
Contrar acestor atribuțiuni de serviciu, pârâta l-a însoțit pe reclamant la locul unde se afla vagonul ce se afla pe o linie electrificată.
Consideră că hotărârea recurată este lipsită de temei legal.
Pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea deciziei pronunțată de Tribunalul Timiș, arătându-se că pârâta și-a respectat atribuțiunile de serviciu și singurul vinovat de producerea este doar reclamantul, care a încălcat cele mai elementare norme de protecția muncii, respectiv a nesocotit avertizările indicatoarelor privind pericolul de electrocutare în zona căii ferate, inclusiv inscripționate pe vagonul ce urma a fi vămuit și pe care reclamantul s-a urcat, fără a se proteja, încălcând astfel art.15 din Ordinul 235/26.07.1995 al Ministerului Muncii și Protecției Sociale, precum și art.1 alin.2 din același ordin.
Si pârâta CFR Marfă SA a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantului și menținerea ca temeinică și legală a deciziei nr.125/A/2008 a Tribunalului Timiș, arătându-se că, în mod justificat tribunalul în rejudecarea apelului a reținut că instanța penală a stabilit cu titlu definitiv că nu se poate reține în sarcina pârâtei apelante u sau a altui angajat CFR Marfă - Suc.T nici o culpă în producerea accidentului și că, nu a putut fi stabilită nici o legătură de cauzalitate între prejudiciul suportat de reclamant și fapta pârâtei în calitatea sa de prepus al CFR Marfă - Suc.T și nici în fapta proprie a pârâtei CFR Marfă SA.
Analizând recursul declarat în cauză, Curtea îl găsește neîntemeiat și urmează a-l respinge.
Potrivit art.998 Cod civil orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara.
Acesta este și temeiul de drept pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea sa introdusă la Judecătoria Lugoj, plângându-se de faptul că pârâta și-a încălcat atribuțiunile de serviciu și i-a provocat daunele pe care le-a solicitat de la aceasta, precum și de la pârâta CFR Marfă - Suc.T în baza art.1000 alin.3 Cod civil. Conform acestui text de lege, sunt responsabili de prejudiciile cauzate prin fapta persoanelor pentru care sunt obligați a răspunde, stăpânii și comitenții de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce i s-au încredințat.
In speța de față, în mod justificat tribunalul analizând atât culpa pârâtei, angajată a CFR Marfă SA T, subunitate a pârâtei Suc-T, prin prisma prev.art.998, 999 Cod civil, a reținut în mod justificat că între prejudiciul produs reclamantului și fapta pârâtei nu există raport de cauzalitate, că aceasta nu are culpă în producerea prejudiciului și prin urmare, a stabilit că aceasta nu poate fi obligată la plata despăgubirilor față de reclamant.
Nici unitatea angajatoare în calitatea sa de comitent nu poate fi obligată la plata despăgubirilor față de reclamant, atâta vreme cât, prepusul său, respectiv pârâta nu are culpă în producerea acestei pagube.
Pentru a stabili dacă pârâta are sau nu culpă în producerea prejudiciului reclamantului, au fost analizate atribuțiunile de serviciu ale acesteia, ocazie cu care s-a stabilit că, aceste atribuțiuni au fost respectate în totalitate, astfel că, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a acesteia.
Prin urmare, nici comitentul, respectiv angajatorul pârâtei nu poate răspunde față de reclamant, nefiind întrunite cerințele art.1000 alin.3 Cod civil.
Din probe rezultă că, singurul vinovat de producerea accidentului, așa cum s-a reținut de către Inspectoratul teritorial d e Muncă T este reclamantul, care a încălcat cele mai elementare norme de protecția muncii, respectiv a nesocotit avertizările indicatoarelor privind pericolul de electrocutare, în zona căii ferate, inclusiv inscripționate pe vagon.
De altfel, nu a purtat nici echipament de protecție în condițiile lucrului la înălțime, încălcându-se art.1 alin.2 și 15 din Ordinul nr.235/1995 al Ministerului Muncii și Protecției Sociale.
Față de aceste considerente, în temeiul art.312 alin.1 pr.civ. urmează a fi respins recursul reclamantului.
In baza art.274 pr.civ. urmează a obliga recurentul să achite intimatei suma de 3.000 lei cheltuieli de judecată în recurs și în contestația în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr.125/A/19.02.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Obligă recurentul să achite intimatei suma de 3.000 lei cheltuieli de judecată în recurs și în contestația în anulare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26 ianuarie 2009.
PRESEDINTE, JUDECATOR, JUDECATOR,
- - - - - -
GREFIER
Red./10.03.2009
Dact.MM/2 ex./10.03.2009
Inst.apel: jud.;
Inst.recurs.jud.;;
Președinte:Marinela GiurgincăJudecători:Marinela Giurgincă, Maria Petria Martinescu, Daniela
