Anulare act. Decizia 58/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR.NR.58/
Ședința publică din 18 Februarie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Daniel Radu
JUDECĂTOR 2: Mariana Stan
JUDECĂTOR 3: Florica Răuță
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursul civil declarat de pârâții și, domiciliați în B,-,.1,.1, sector 2, împotriva deciziei civile nr.116 din 17 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr- și cererea de intervenție formulată, în interesul recurenților-pârâți, de A, cu sediul în B,str. -, nr.17, sector 2.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns recurenta-pârâtă asistată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 10.10.2007, emisă de Baroul B-Cabinet individual, care răspunde și pentru recurentul-pârât lipsă G, avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 10.01.2008, emisă de Baroul B-Cabinet individual, pentru intimatul-reclamant lipsă G, consilier juridic, în baza delegației de la dosar, pentru intimatul-pârât Municipiul B-prin Primarul General și consilier juridic, în baza delegației de la dosar, pentru intervenienta
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care:
Avocat, având cuvântul pentru recurenții-pârâți, arată că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Avocat, având cuvântul pentru intimatul-reclamant G, arată că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Consilier juridic, având cuvântul pentru intimatul-pârât Municipiul B, arată că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Consilier juridic, pentru intervenienta B, depune la dosar note de ședință și arată că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Curtea constată recursul și cererea de intervenție, formulată de B, în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Avocat, având cuvântul pentru recurenții-pârâți G și, arată că își menține concluziile puse la termenul de judecată din data de 26.11.2007 și că recursul este întemeiat pe dispozițiile art.304 pct. 9 și 7 Cod procedură civilă.
Apreciază că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art.1899 alin.2 cod civil și art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001. B-credință totdeauna se prezumă, iar proba relei-credințe cade în sarcina celui care o invocă. În speță, reclamantul nu a produs dovezi care să răstoarne această prezumție.
B-credință trebuie apreciază la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, respectiv noiembrie 1996, și nu prin prisma unor acte normative ulterioare. Apreciază că nu au fost reapreciate probele cu privire la aplicarea bunei-credințe sau a relei-credințe. Aprecierea probelor s-a făcut eronat, întrucât nu există nicio dovadă a relei-credințe atât a vânzătorului cât și a cumpărătorilor. Cumpărătorii nu au avut cunoștință de actele interne ale dosarului administrativ de vânzare-cumpărare, întrucât aceste acte nu sunt accesibile cumpărătorilor.
În principal, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului și menținerea sentinței instanței de fond, fără cheltuieli de judecată, întrucât acestea urmează să fie solicitate pe cale separată.
În subsidiar, solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cu privire la cererea de intervenție, formulată de B, solicită admiterea acesteia.
Avocat, având cuvântul pentru intimatul-reclamant G, arată că își menține concluziile puse la termenul de judecată din data de 26.11.2007 și solicită respingerea recursului și a cererii de intervenție formulată de B, fără cheltuieli de judecată. Apreciază că apartamentul a fost preluat fără titlul valabil, iar recurenții-pârâți au fost de rea-credință la încheierea contractului pentru că au cunoscut sau, cu minime diligențe, puteau să cunoască de existența cererii de restituire în natură a imobilului formulată de reclamant. Orice contract încheiat în baza Legii nr.112/1995 trebuie analizat în lumina celor două aspecte, respectiv dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil și B-credință a cumpărătorilor. Se face o confuzie în sensul că se susține că există prezumția unei bune-credințe, atâta timp cât recurenții-pârâți au avut cunoștință de existența unei note cu caracteristicile locuinței din care rezultă că reclamantul a formulat o cerere de restituire în natură, în baza legii nr.112/1995. O prezumție legală a bunei-credințe poate fi răsturnată printr-o prezumție simplă. Chiar dacă nu s-ar discuta B sau reaua credință a recurenților-pârâți, aceștia au cumpărat imobilul pe riscul lor.
Solicită respingerea recursului și respingerea cererii de intervenție formulată de B, fără cheltuieli de judecată.
Consilier juridic, având cuvântul pentru intervenienta B, solicită admiterea cererii de intervenție și admiterea recursului așa cum a fost formulat, în sensul de a se respinge apelului și de a se menține sentinței instanței de fond.
În subsidiar, solicită admiterea recursului, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu exista notificare, iar instanța de apel a apreciat greșit cu privire la B-credință a cumpărătorilor. B-credință prezumată de lege nu a fost răsturnată prin probele administrate în cauză.
Consilier juridic, având cuvântul pentru intimatul-pârât Municipiul B, solicită admiterea recursului și pe fond respingerea acțiunii. În subsidiar, solicită admiterea recursului, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Până la această dată nu se poate vorbi de o rea-credință din partea B cât și din partea cumpărătorului. La momentul respectiv, atât cumpărătorul cât și vânzătorul au respectat legea.
Cu privire la cererea de intervenție formulată de B, solicită admiterea acesteia.
Avocat, având cuvântul în replică pentru recurenții-pârâți, precizează că în raport de dispozițiile art.1899 Cod civil, împotriva prezumției legale se poate administra o probă ci nu o altă prezumție.
Avocat, având cuvântul pentru intimatul-reclamant, arată că la dosar există notă cu caracteristicile locuinței din care rezultă că recurenții-pârâți au știut de cererea formulată de reclamant, în baza Legii nr.112/1995, iar în ceea ce privește prezumția simplă, precizează că aceasta este un mijloc de probă.
CURTEA
Deliberând, asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.7393/12 octombrie 2004, Judecătoria Sector 2 Bar espins acțiunea precizată formulată de reclamantul G în contradictoriu cu pârâții G, și Municipiul B - reprezentat prin Primarul General, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare referitor la apartamentul nr.1 situat în B,- etaj I, sector 2, încheiat între pârâții și Municipiul B - reprezentat prin "", cerere întemeiată pe dispozițiile art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995, raportate la art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 și la art.1294 și art.1306 Cod civil.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Imobilul sus-menționat a fost proprietatea autoarei reclamantului, care l- dobândit în baza actului de partaj voluntar din data de 22.03.1941 și în baza actului de donație din 29.12.1947, fiind ulterior trecut în proprietatea statului prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr.92/1950, astfel cum rezultă din adresa emisă de "" emisă sub nr.4439/15.06.2001.
Apartamentul cu nr.1 de la etajul I al imobilului a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr.1169/28.11.1996 către pârâții, aceștia beneficiind de dispozițiile art.9 din Legea nr.112/1995 și totodată a făcut obiectul cererii de restituire în natură formulată de reclamant la Primăria Municipiului B sub nr.1292/17.07.1996, dar și a notificării nr.604/24.10.2003, formulată ca urmare a apariției Legii nr.10/2001.
S-a reținut că motivul de nulitate invocat de reclamant vizând nerespectarea dispozițiilor art.9 din Legea 112/1995 constând în faptul că imobilul a fost înstrăinat înainte de a fi soluționată cererea sa de restituire în natură adresată Comisiei de aplicare a Legii nr.112/1995 nu este întemeiat, întrucât la data perfectării contractului pârâții erau titularii contractului de închiriere nr.13186/19.05.1975 și în această calitate aveau posibilitatea de a opta pentru cumpărarea apartamentului, sens în care s-au adresat cu cererea nr.9040/01.08.1996, dispozițiile nr.HG11/04.02.1997 neputând fi incidente în speță, deoarece acestea au apărut ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare și nu puteau fi aplicate retroactiv.
Contrar susținerilor reclamantului, chiar dacă în anexa la Decretul nr.92/1950, la poziția 1034, drept proprietar este trecut soțul autoarei, imobilul în discuție a trecut în proprietatea statului cu titlu, nefiind făcută pe de o parte dovada că autoarea era casnică, iar pe de altă parte, în conformitate cu dispozițiile art.5 din Decretul nr.92/1950 în ce privește aplicațiunea acestui act normativ, imobilele proprietatea soțului, soției sau a copiilor minori, se consideră aparținând unui singur proprietar și de asemenea, că în speță fiind permisă odată cu apariția Legii nr.112/1995 vânzarea imobilului la un preț determinat, nu se pot reține nici susținerile reclamantului, potrivit cărora contractul de vânzare cumpărare este ilicit, fiind fondat pe o cauză ilicită, întrucât în cauză sunt îndeplinite condițiile art.962 - 966 Cod civil.
S-a constatat că proba cu interogatoriul pârâților nu a putut fi administrată din culpa reclamantului, care nu a depus la dosar interogatoriul până la momentul în care s-au început dezbaterile asupra fondului, fiind aplicată sancțiunea prevăzută de art.170 alin.3 Cod procedură civilă, iar pârâții persoane juridice nu au răspuns la interogatoriu, deși au fost citate cu această mențiune, făcându-se astfel aplicabilitatea dispozițiilor art.225 Cod procedură civilă.
S-a concluzionat că în speță, fiind stabilit că imobilul a trecut în proprietatea statului "cu titlu", iar contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 la momentul perfectării lui, în cauză nu este incident motivul de nulitate prevăzut de art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001, aspect ce face de prisos analizarea bunei credințe a părților la încheierea contractului nr.1169/1996, cu atât mai mult cu cât, chiar reclamantul, la interogatoriul administrat în cauză, a recunoscut că nu i-a înștiințat pe pârâții cu privire la intenția de a revendica imobilul, aceștia acționând cu credința că încheie contractul cu adevăratul proprietar.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, susținând următoarele:
Prima instanță a aplicat greșit legea atunci când a reținut legalitatea Decretului nr.92/1950 la data naționalizării.
Astfel, tatăl reclamantului, a fost medic și a lucrat în spital în mod neîntrerupt și dacă în baza art.V din Decretul nr.92/1950 prima instanță a considerat că naționalizarea a fost legală, cu atât mai mult în speță, se impunea constatarea că erau incidente dispozițiile art.II din Decretul nr.92/1950 care stabileau că nu se naționalizează imobilele intelectualilor profesioniști.
Greșit prima instanță a reținut și B-credință a pârâților la încheierea contractului de vânzare cumpărare, întrucât cu minime diligențe, aceștia aveau posibilitatea să constate că au formulat cerere de restituire în natură încă din data de 17.07.1996, cu atât mai mult cu cât, în imobil, părțile au locuit împreună timp de 10 ani, iar pârâții cunoșteau situația profesională a familiei.
În mod greșit prima instanță a decăzut pe reclamant din proba cu interogatoriul, deși în speță nu erau aplicabile dispozițiile art.170 alin.3 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.409/A/2005, Curtea de Apel Bucureștia admis apelul și a schimbat în tot sentința în sensul că a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr.1169/1996.
S-a reținut, în esență, că Decretul nr.92/1950 privind naționalizarea a fost aplicat nelegal, în condițiile în care imobilul a fost preluat de la un neproprietar, iar a fost casnică și nu aparținea vreuneia dintre categoriile sociale care, conform art.1 din Decretul nr.92/1950, urmau să suporte incidența actului de naționalizare, așa încât, după anul 1990, statul român nu a dobândit proprietatea imobilului, ci a intrat abuziv și nelegal în posesia acestuia, cu atât mai mult cu cât Decretul nr.92/1950 a fost emis cu încălcarea prevederilor constituționale aplicabile (Constituția din 1948) și a Tratatelor Internaționale la care România era parte.
S-a mai reținut, având în vedere că pârâții puteau să ia cunoștință cu minime diligențe de cererea de restituire în natură înregistrată sub nr.1292/17.07.1996, că pârâții au cunoscut familia, deci inclusiv situația socio-profesională a acestora, deoarece au locuit împreună cu aceștia în același imobil din str.- - timp de 10 ani, iar contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat la data de 28.11.1996, deci ulterior cererii de restituire formulată de reclamanți la data de 17.07.1996.
S-a concluzionat că în speță ambele părți au urmărit ca prin aplicarea unei dispoziții legale - art.9 din Legea nr.112/1995 - să înlăture aplicabilitatea unei alte dispoziții legale - art.1 din Legea nr.112/1995, care stabilește că legea se aplică doar imobilelor intrate cu titlu valabil în patrimoniul statului, ceea ce conduce la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare.
Împotriva deciziei mai sus menționate au declarat recurs pârâții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr.1486/R/2006, urmare strămutării dispuse prin încheierea nr.5679/08.06.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de APEL PITEȘTIa admis recursurile, a casat decizia civilă nr.409/2005 și a trimis cauza spre rejudecare acestei instanțe.
A reținut cu prioritate că, pentru imobilele cu destinație de locuințe, preluate de stat prin naționalizare, cu încălcarea dispozițiilor art.2 din Decretul nr.92/1950 și vândute chiriașilor în baza Legii nr.112/1995, sunt nule absolut contractele încheiate pentru locuințele vândute chiriașilor, cu excepția prevăzută de art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 și anume, cazul chiriașilor cumpărători de bună credință.
Din modul de redactare a dispozițiilor art.46 alin.2 din Legea 10/2001, rezultă că B credință nu privește numai poziția subiectivă a terțului subdobânditor, ci și pe cea înstrăinătorului și în aplicarea acestui text de lege, deși avea obligația, instanța de apel nu a cercetat și nu a verificat îndeplinirea în cauză a dispozițiilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, în sensul stabilirii relei - credințe atât a cumpărătorilor imobilului, cât și a celor care au înstrăinat imobilului și de asemenea, că pentru stabilirea faptului dacă pârâții au fost sau nu de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr.1169/1996 este necesară suplimentarea probatoriului cu următoarele probe: înscrisuri din care să rezulte că reclamantul a notificat Municipiul B și pe chiriași în privința intenției de a redobândi imobilul în natură și dacă la Primăria Municipiului B există înregistrată vreo cerere a reclamantului prin care acesta a solicitat redobândirea imobilului în natură și, de asemenea, proba testimonială (martori) din care să rezulte dacă reclamantul a pus în vedere chiriașilor că dorește să-și redobândească proprietatea asupra imobilului, dacă pârâții au locuit împreună cu familia timp de 10 ani în imobilul situat în-, Sector 2 B și dacă pârâții cunoșteau că familia a contestat legalitatea preluării imobilului de către stat.
În rejudecare, prin notele scrise (9-19) pârâții au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii.
Prin decizia civilă nr.116 din 17 aprilie 2007, Tribunalul Argeș - Secția Civilă a admis apelul declarat de reclamantul G și a schimbat în tot sentința civilă nr.7393 din 12 octombrie 2004, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, în dosarul nr.1755/2003, în sensul admiterii acțiunii și constatării nulității absolute a contractului de vânzare- cumpărare nr.1169/28.11.1996, încheiat cu privire la apartamentul nr.3 situat în B,-, sector 2, între G, și Municipiul B - prin Primarul General.
În considerentele acestei decizii, tribunalul a reținut următoarele:
Referitor la excepțiile invocate de pârâții:
Potrivit art.45 alin.5 din Legea 10/2001 în noua numerotare, prin derogare de la dreptul comun, dreptul la acțiunea în constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în procesul de privatizare, având ca obiect imobile ce cad sub incidența prevederilor acestei legi, indiferent de cauza de nulitate, se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.
Termenul de un an a fost însă prelungit succesiv prin OUG nr.109/2001 și prin OUG nr.145/2001 și a expirat la data de 14.08.2002.
Acțiunea de față a fost trimisă Tribunalului București prin poștă, plicul purtând data poștei din 13.08.2002 (4 dosar 4338/2002).
Or, potrivit art.104 Cod procedură civilă, actele de procedură trimise prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea lui iar potrivit art.16 lit.b din Decretul nr.167/1958, prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească necompetentă.
Față de cele mai sus, rezultă că reclamantul și-a valorificat pretențiile în termenul prevăzut de lege, iar excepția privind prescripția dreptului material la acțiune este neîntemeiată.
Nulitatea absolută prevăzută de art.46 din Legea nr.10/2001 nemodificată, poate fi invocată de orice persoană interesată, în primul rând de către persoana îndreptățită să solicite restituirea în natură a imobilelor preluate cu sau fără titlu valabil, fie concomitent cu notificarea persoanei juridice înstrăinătoare, fie ulterior, iar în cauză reclamantul a făcut dovada că sub nr.164/12.02.2002 (26 dosar 4338/2002) a notificat Primăria Municipiul B, solicitând restituirea în natură a apartamentului cu numărul 2 și nr.3 situate în B,-, Sector 2 B, în termenul de 1 an, astfel cum a fost prelungit, din Legea 10/2001 - nemodificată.
Ca atare, reclamantul a făcut dovada interesului în promovarea acțiunii, iar acest interes este născut și actual, fiind cunoscut că în situația acțiunilor, cum este cazul celei de față, procedura de restituire începută în temeiul Legii nr.10/2001 este suspendată până la soluționarea acestora prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Această condiție necesară pentru ca o persoană să poată fi parte în procesul civil este strâns legată de calitatea procesuală a reclamantului, astfel că față de cele mai sus arătate, au fost respinse ca neîntemeiate și aceste două excepții invocate.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
S-a precizat că aspectele referitoare la modalitatea de preluare a imobilului de către stat - fără titlu valabil - a fost lămurită de instanța de trimitere care a dat indicații referitoare numai la necesitatea de lămurire a aspectelor legate de B sau reaua credință a pârâților prevăzută de art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001- nemodificată.
De asemenea, nu există nici un dubiu că apartamentul în discuție, ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr.1169/28.11.1996, a fost proprietatea autoarei reclamantului, că acesta a făcut obiectul naționalizării dispuse în baza Decretului nr.92/1950 și apoi al vânzării dispuse în baza Legii nr.112/1995, fapt confirmat de adresele nr.1439/16.06.2001 (23 dosar 4338/2002) și nr.95/16.01.2004 (62 dosar 1755/2003) emise de SC SA B, neavând deci relevanță modul de identificare a acestuia, ca fiind apartamentul cu nr.3, astfel cum este menționat în actul de donație transcris sub nr.28911/23.12.1947 sau ca fiind apartamentul cu nr.1, astfel cum este menționat în contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate absolută se solicită a se constata.
S-a apreciat că valabilitatea contractului de vânzare cumpărare nr.1169/1996 trebuie analizată în speță din perspectiva dispozițiilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.
Potrivit art.1399 alin.2 Cod civil, B credință se prezumă, sarcina probei relei credințe incubând reclamantului, iar obiectul probei îl constituie cunoașterea sau posibilitatea cunoașterii cu minime diligențe de către vânzător a faptului că imobilul cu destinație de locuință a fost preluat fără titlu de stat și de către cumpărătorii pârâți demersurilor pe care reclamantul, în calitate de moștenitor le-a făcut, anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare, sau exteriorizarea în orice mod a intenției acestuia pentru a obține retrocedarea în natură a imobilului.
Potrivit art.1 din Legea nr.112/1995, atât formele de restituire cât și dreptul chiriașilor de a cumpăra, priveau exclusiv imobilele cu destinație de locuință preluate cu titlu de către stat.
Prin cererea înregistrată la Primăria Municipiului B Sector 2, sub nr.1292/17.07.1996, reclamantul a solicitat restituirea celor două apartamente situate în-, B, cerere nesoluționată nici până în prezent.
În acest context, este evident că pârâtul Municipiul B nu a făcut nici o dovadă că el sau unitatea specializată în vânzare și-au îndeplinit diligențele necesare pentru a stabili situația juridică a imobilului în litigiu și că acest pârât nu poate invoca B credință în ceea ce-l privește, acesta cunoscând sau trebuind să cunoască situația juridică reală a imobilului.
Aceasta întrucât, prin depunerea cererii de restituire în natură a apartamentului, chiar alternativ cu o cerere de restituire în echivalent, despre a cărei existență se face mențiune expres în nota cu caracteristicile locuinței întocmită de SC SA (26), reclamantul a contestat valabilitatea titlului statului, iar în această situație pârâtul avea obligația să nu procedeze la vânzarea apartamentului, ci la clarificarea situației lui juridice pentru care nu erau necesare considerații juridice complexe, cum ar fi aprecierea conformității Decretului nr.92/1950 cu Constituția din anul 1948, ci doar simpla verificare a unui fapt, care ar fi putut fi efectuată cerându-i reclamantului să aducă dovezile pertinente.
Or, nerespectarea obligației pârâtului vânzător ce îi revenea în aplicarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și absența totală a despăgubirilor se analizează ca o privare de bun, ca o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului, garantat de art.I din Primul Protocol Adițional la Convenția Drepturilor Omului și exclude B credință, cu atât mai mult cu cât, contrar mențiunilor din nota cu caracteristicile locuinței, nici prin adresa nr.131/26.01.2004, "" B nu a recunoscut existența cererii formulată de reclamant sub nr.1292/1996, ceea ce dovedește, nu în ultimul rând, intenția vădită de a încălca dispozițiile art.1 din Legea nr.112/1995.
Aceiași notă cu caracteristicile locuinței în care este menționat și faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr.92/1950 prezintă importanță sub aspectul posibilității obiective a pârâților cumpărători de a lua cunoștință de existența cererii de restituire în natură a apartamentului de către reclamant.
Aceasta, întrucât prezumția simplă născută din faptul notoriu nedeterminat al caracterului abuziv al preluării în general a imobilelor de către stat în perioada 1945 - 1989, respectiv al contestării în general de către proprietari a modului abuziv de preluare, coroborată cu faptul că de existența cererii de restituire, cumpărătorii pârâți ar fi putut afla cu minime diligențe, fac dovada îndoielii, a cărei reprezentare trebuia să o aibă cumpărătorii la momentul încheierii contractului, cu privire la valabilitatea titlului statului asupra locuinței vândute, adică asupra însăși aparenței de drept, simpla ignoranță afirmată nefiind suficientă pentru a putea reține B credință.
Fostului proprietar nu-i incumbă vreo obligație de notificare a chiriașului cu privire la calitatea sa și intenția de a revendica imobilul, aspect sub care chiriașii își invocă propria culpă, din perspectiva pasivității de care au dat dovadă luând în considerare aprecierile unității vânzătoare și neîndeplinindu-și obligația de minimă diligență și de comportament precaut care ar fi permis acestora să cunoască existența cererii de restituire formulată de către reclamant în condițiile Legii nr.112/1995.
În ipoteza vânzării bunului altuia, când ambele părți contractante au fost de rea credință, contractul de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absolută, așa cum statuează expres prevederile art.16 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Aceleași considerente au fost avute în vedere de instanțe și atunci când prin decizia civilă nr.2999/R/2005, Curtea de Apel Bucureștia constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr.3931/16.07.1997, având ca obiect celălalt apartament, situat la aceeași adresă, ce a aparținut autoarei reclamantului.
Față de aceste considerente, în baza art.296 Cod procedură civilă apelul formulat de reclamant a fost admis, așa cum s-a arătat.
Împotriva deciziei civile nr.116/17 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă au declarat recurs, în termen legal, pârâții G și, care au criticat hotărârea atacată, în esență, pentru următoarele motive:
- instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2 Cod procedură civilă, motiv de casare întemeiat pe art.304 pct.5 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că tribunalul nu a adus la îndeplinire dispozițiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă, întrucât nu a administrat probele impuse pentru a se stabili B-credință a pârâților, a audiat doi martori ai reclamantului care nu au relevat aspecte concrete vizând cele trei elemente de fapt indicate clar în decizia de casare, nu a ținut cont de celelalte critici ale pârâților și a copiat din considerentele deciziei civile nr.409/A/2005 a Curții de Apel București, casată de Curtea de APEL PITEȘTI, precum și din decizia civilă nr.2999/R/2005 a Curții de Apel București.
- tribunalul a încălcat dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea atacată "nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii."
Se arată de recurenți că instanța de apel a soluționat greșit lipsa calității procesuale active și excepția lipsei de interes a reclamantului invocate de pârâți, motivând greșit respingerea acestor excepții.
Tot în cuprinsul acestei critici se arată de către pârâți că un motiv străin de natura pricinii este acela că tribunalul folosește notorietatea prin expresia "fiind cunoscut", dar și suspendarea judecății pe temeiul Legii nr.10/2001, inexistentă în cauză, cum, de altfel, nici măcar nu a fost invocată de reclamant.
Recurenții-pârâți au menționat și faptul că în cuprinsul deciziei civile atacate există și alte date și elemente total străine cauzei, în sensul că instanța de apel nu se referă, în nici un mod, la lipsa de vocație a reclamantului la retrocedarea în natură, în baza Legii nr.112/1995, în temeiul acestui act normativ reclamantul nu avea calitatea de a cere restituirea în natură, ci, numai dreptul la despăgubiri, iar chiriașului i s-a recunoscut dreptul la cumpărare.
De asemenea, în cadrul aceluiași motiv de recurs se arată de către pârâți că instanța de apel a interpretat "bizar" principiul fundamental al bunei-credințe consacrat prin art.970 alin.1 și art.1399 alin.2 Cod civil, afirmând contrar doctrinei și jurisprudenței că "obiectul probei îl constituie cunoașterea sau posibilitatea cunoașterii cu minime diligențe de către vânzător și cumpărătorii-pârâți a demersurilor reclamantului făcute în calitate de moștenitor, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare".
Se precizează de pârâți că reclamantul a cerut restituirea în natură sau despăgubirea în echivalent pentru cele două apartamente și nu doar restituirea în natură, cum s-a menționat de tribunal.
O altă dezvoltare a motivului doi de recurs se referă la faptul că tribunalul a folosit în decizia atacată expresia "Primăria Municipiului B Sector 2" în loc de Primăria Sectorului 2 B - Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995, iar "pârâtul Municipiul B" nu există ca instituție, ci este, conform Legii nr.215/2001, o unitate administrativă teritorială.
- instanța de apel a aplicat greșit legea, adică art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, art.1 și următoarele din Legea nr.112/1995 și art.970 alin.1 și art.1399 alin.2 Cod civil, în cauză fiind incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Se precizează de pârâți că interpretarea instanței de apel față de textele legale menționate mai sus este contrară deciziilor Curții Constituționale și ale jurisprudenței
În concluzie, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea apelului, iar, în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei aceleași instanțe spre rejudecare pe fond.
Intimatul-reclamant Gaf ormulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei civile nr.116/2007 a Tribunalului Argeș.
La data de 11 ianuarie 2008, "" Baf ormulat cerere de intervenție în interesul recurenților-pârâți G și.
În motivarea cererii de intervenție s-a arătat că "" Bap articipat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului B și în această calitate interesul lor coincide cu cel al pârâților, în sensul existenței bunei-credințe a acestora la încheierea contractului prin respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.
De asemenea s-a menționat în motivarea cererii de intervenție că "" a solicitat prin adresa nr.11881/12.IX.1996 Ministerului Justiției avizarea legală de specialitate a aplicării Legii nr.112/1995, iar prin adresa nr.102/C/16.IX.1996 s-a răspuns, în sensul că "înștiințările, certificatele instanțelor sau notificările foștilor proprietari nu pot produce efecte legale Vânzătorul de bună credință, îi aduce la cunoștință cumpărătorului că bunul formează obiectul unui litigiu și acesta din urmă dacă se hotărăște să cumpere, cumpără pe riscul său."
S-a precizat și faptul că "" Bac omunicat pârâților că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în evidențele acestei societăți nu existau înscrise notificări sau cereri de aplicare a Legii nr.112/1995 de către foștii proprietari.
În drept, "" B și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.49 alin.3, art.51 Cod procedură civilă.
S-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă și intervenienta a depus și note scrise la dosar.
La termenul de judecată din 14 ianuarie 2008, Curtea în baza art.52 alin.3 Cod procedură civilă a admis în principiu cererea de intervenție formulată de "" B în interesul recurenților-pârâți G și.
În faza de recurs s-a administrat proba cu înscrisuri.
Verificând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate în recurs și față de cererea de intervenție întocmită de "" B în interesul recurenților-pârâți G și, precum și față de lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică din recurs este nefondată, întrucât tribunalul nu a încălcat prevederile art.304 pct.5 Cod procedură civilă. Aceste dispoziții legale se referă la nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2 Cod procedură civilă.
Trebuie menționat faptul că dispozițiile art.105 alin.2 Cod procedură civilă constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură. Textul menționat vizează două ipoteze distincte de nulitate: nesocotirea formelor legale și întocmirea actului de procedură de către un funcționar necompetent. În ambele cazuri, nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.
Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă se pot include cele mai varii neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, neregulara citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiului publicității, oralității, contradictorialității etc.
Or, în speță tribunalul nu a încălcat vreunul din aspectele procedurale menționate mai sus, în cauză nefiind incidente prevederile art.105 alin.2 Cod procedură civilă.
Mai mult, tribunalul nu a încălcat nici dispozițiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă respectând indicațiile obligatorii ale instanței de recurs, administrând toate probele impuse de această decizie și analizând toate excepțiile și apărările părților procesuale (filele 4-7 din decizia civilă nr.116/17.04.2007 a Tribunalului Argeș - Secția Civilă).
Faptul că instanța a făcut vorbire în considerente despre decizia civilă nr.2999/R/2005 a Curții de Apel București nu echivalează cu încălcarea prevederilor art.105 alin.2 Cod procedură civilă și implicit ale art.304 pct.5 Cod procedură civilă.
În concluzie, pentru motivele sus citate, Curtea constată că tribunalul nu a încălcat dispozițiile art.304 pct.5 Cod procedură civilă.
A doua critică din motivele de recurs este nefondată, întrucât hotărârea pronunțată de instanța de apel cuprinde motivele pe care se sprijină și nu are considerente contradictorii ori străine de natura pricinii.
Trebuie precizat că dacă instanța nu arată motivele pe care se sprijină hotărârea pronunțată ori aceasta conține motive contradictorii sau străine de natura cauzei, aceste aspecte echivalează cu o nemotivare conform doctrinei.
În speță, Curtea constată că tribunalul a motivat și soluționat corect excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a reclamantului în raport de prevederile art.46 din Legea nr.10/2001, pentru ca pe cale judecătorească să se stabilească dacă petentul va primi în final apartamentul din litigiu sau despăgubiri.
Cu privire la expresia "fiind cunoscut" reprezentând notorietatea, tribunalul a folosit această expresie pentru a menționa că în perioada 1945-1989, statul comunist a făcut multe abuzuri prin preluarea proprietății asupra unor bunuri imobile aparținând cetățenilor români, încălcând astfel Constituția din anul 1948.
Referitor la suspendarea procedurii administrative fondată pe dispozițiile Legii nr.10/2002, aceasta se face de drept prin simpla notificare adresată Primăriei Municipiului Această notificare de înștiințare a reclamantului către Primăria Municipiului B cu privire la existența prezentului litigiu se află la filele 92-93 dosar fond.
În ceea ce privește aplicarea Legii nr.112/1995, Curtea constată că înainte de încheierea actului de vânzare-cumpărare din litigiu, "" Bam enționat în nota cu caracteristicile locuinței din litigiu existența unei cereri de restituire formulată în temeiul Legii nr.112/1995 și înregistrată sub nr.1292.
De asemenea, Curtea constată referitor la principiul bunei credințe că pârâții, Municipiul B - prin Primarul General și "" B nu au făcut nici un demers pentru a verifica cui îi aparține cererea de restituire înregistrată sub nr.1292 și întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr.112/1995, demonstrând astfel rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din litigiu.
Trebuie precizat și faptul că Legea nr.10/2001 prevede ca regulă restituirea în natură a imobilelor revendicate și pe cale de excepție despăgubirea în echivalent. Această regulă se aplică și reclamantului din prezentul litigiu.
Faptul că în cuprinsul deciziei atacate, tribunalul a menționat "Primăria Municipiului B Sector 2" în loc de Primăria Sectorului 2 B și "Municipiul B" în loc de Municipiul B - prin Primarul General, Curtea constată că acestea sunt greșeli materiale care pot fi îndreptate conform art.281 Cod procedură civilă.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care cuprinde motivele pe care se sprijină și nu are considerente străine de natura pricinii, în speță nefiind incidente dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
Ultima critică din recurs este nefondată, deoarece instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Curtea constată că tribunalul nu a încălcat prevederile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 și ale Legii nr.112/1995, întrucât în speță s-a probat că apartamentul a fost naționalizat fără titlu valabil în baza Decretului nr.92/1950 încălcându-se prevederile Constituției din anul 1948, reclamantul este persoană ce are interes legitim să solicite restituirea în natură a imobilului din litigiu și că pârâții și intervenienta au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece nu au verificat conținutul și persoana care a formulat cererea înregistrată sub nr.1292 în baza Legii nr.112/1995.
Privitor la dispozițiile art.970 alin.1 din Codul civil, acestea se referă la executarea convențiilor și nu au aplicare în speță unde s-a cercetat modul în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.1169/28.11.1996.
Curtea constată că în Codul civil nu există art.1399 alin.2 Cod civil, acest articol având un singur alineat.
Față de cele reținute mai sus, Curtea constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, tribunalul pronunțând o hotărâre legală.
În concluzie, în baza art.312 Cod procedură civilă urmează a fi respins ca nefondat recursul declarat de pârâții G și, împotriva deciziei civile nr.116/17.04.2007 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă.
Cu privire la cererea de intervenție formulată de "" B în interesul recurenților-pârâți G și, Curtea în baza art.55 Cod procedură civilă o va respinge ca nefondată deoarece, așa cum s-a arătat și mai sus, atât pârâții cât și intervenienta au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.1169/28.11.1996, întrucât nu au verificat înainte conținutul și persoana care au formulat cererea înregistrată sub nr.1292 în baza Legii nr.112/1995.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții și, domiciliați în B,-, etaj 1,.1, sector 2, împotriva deciziei civile nr.116 din 17 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă, intimați fiind reclamantul G, cu domiciliul ales la avocat din B,-, etaj 1,.3, sector 2, pârâtul MUNICIPIUL B - PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5 și intervenienta "", cu sediul în B,-, sector 2.
Respinge cererea de intervenție formulată în interesul recurenților-pârâți de intervenienta ""
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18 februarie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2/18.03.2008.
Jud.apel:.
.
Jud.fond:.
Președinte:Daniel RaduJudecători:Daniel Radu, Mariana Stan, Florica Răuță
