Anulare act. Decizia 618/2009. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL ORADEA
SECȚIA CIVILĂ MIXTĂ
DOSAR NR-
COMPLETUL - I/
DECIZIA CIVILĂ NR. 618/2009 -
Ședința publică din 7 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Bocșe Elena judecător
- - - - JUDECĂTOR 2: Pantea Viorel
- R - - JUDECĂTOR 3: Roman Florica
- - - - grefier
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului civil declarat de reclamanta domiciliată în O,-, județul B în contradictoriu cu intimații pârâți STATUL ROMÂN, prin CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI O și ADMINISTRAȚIA IMOBILIARĂ O, ambii cu sediul în O, nr. 1, județul B, împotriva deciziei civile nr. 594 din 27 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, prin care a fost păstrată în totalitate sentința civilă nr. 3463 din 13 mai 2008 pronunțată de Judecătoria Oradea în dosar nr-, având ca obiect: anulare act.
Se constată că dezbaterea în fond a cauzei a avut loc la data de 31 martie 2009, când părțile prezente au pus concluziile consemnate în încheierea de ședință din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta, dată la care s-a amânat pronunțarea hotărârii la 7 aprilie 2009.
CURTEA DE APEL
deliberând,
Constată că, prin sentința civilă nr. 3463 din 13 mai 2008 pronunțată de Judecătoria Oradea în dosar nr-, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta - în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului O, și Administrația Imobiliară O din cadrul Consiliului Local al Municipiului O, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Numitul a avut calitatea de proprietar tabular al imobilului, în natură cota de 1/2 parte din construcție și teren, înscrise în nr. 11192 O, nr. top. 9610/2, astfel cum rezultă din înscrierea de sub A 1, B 1 din coala funciară aflată la fila 10 de la dosar.
În baza sentinței penale nr. 730 din data de 30.04.1954 pronunțată de Tribunalul,. 1 Penal, acesta a fost condamnat pentru fapta prevăzută de art. 3, lit. a și b din Decretul nr. 207 din 1952, cu aplicarea dispozițiilor art. 157 Cod penal și în temeiul art. 4 din același act normativ, s-a dispus confiscarea averii acestuia. Ulterior, prin procesul verbal din 21.06.1975 încheiat de executorul judecătoresc din cadrul Judecătoriei Oradea, s-a procedat la executarea pedepsei complementare, respectiv la confiscarea cotei de 1/2 parte din imobilul mai sus descris, cealaltă cota de 1/2 parte fiind proprietatea soției condamnatului, conform înscrierii de sub B 2 din coala funciară, dreptul statului fiind întabulat sub B 10 din aceeași carte funciară.
Prima instanță a mai reținut că numitul a decedat la data de 30.01.1977, astfel cum rezultă din certificatul de deces aflat la fila 13 de la dosar, și reclamanta cu toate că a invocat calitatea de succesor al defunctului, din cuprinsul testamentului autentificat sub nr. 616 din 29.01.1971, rezultă că aceasta, alături de numitul, în calitate de nepoți de soră ai testatoarei, au fost instituiți legatari cu privire la nuda proprietate constând în cota parte din imobilul situat în O,-, înscris în nr. 11192 O, nr. top. 9610/2, sub B 2, reținându-se totodată că testatoarea a decedat la data de 29.01.1971, iar defunctul a decedat ulterior soției sale, respectiv la data de 30.01.1977.
Instanța de fond, din probele administrate, a reținut că reclamanta nu este rudă cu soțul testatoarei, adică cu, postdecedat soției sale, în consecință nu are vocație succesorală asupra cotei de 1/2 parte al acestuia, de sub B 1, conform principiilor devoluțiunii succesorale legale, și că aceasta nu a făcut nici dovada calității de succesoare testamentară a defunctului, lipsindu-i în consecință și calitatea procesuală activă de a promova prezenta acțiune.
Totodată, sub aspectul aplicării prevederilor art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie arătat că această dispoziție nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de către autoritățile statale înainte de intrarea în vigoare a convenției cu privire la statul în cauză. În măsura în care însă acesta și-a asumat o atare obligație ulterior ratificării convenției, ea se concretizează cel puțin într-o speranță legitimă de redobândire a bunului.
Instanța de fond a analizat titlul Statului Român, respectiv dacă cota de 1/2 parte din imobil, de sub B 2, care a aparținut lui a fost preluată pe baza unui titlu valabil sau nu. În speța de față, astfel cum rezultă din cuprinsul sentinței penale nr. 730 din 30.04.1954, numitul a fost condamnat pentru infracțiune împotriva umanității, constând în aceea că funcționând în calitate de custode al închisorii Curții Marțiale C în anii 1930-1934, supus din proprie inițiativă la tratamente neumane pe deținuții comuniști, în special evrei, aflați în închisoare, reținându-se că nu a fost victima unei condamnări penale de natură politică urmare a manifestării opoziției sale față de sistemul totalitar comunist, în sensul art. 2, alin. 1, lit. b din Legea nr. 10/2001, astfel încât nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 2, alin. 1, lit. b din Legea nr. 10/2001 și nici nevalabilitatea titlului care a stat la baza întabulării dreptului de proprietate al statului de sub B 10 din coala funciara privitoare la cota de 1/2 parte din imobil. În consecință, hotărârea penală de condamnare nedesființată până în prezent, combinată cu dispozițiile legale actuale, conduc la concluzia că reclamanta nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.
Referitor la prescripția executării pedepsei complementare a confiscării averii, instanța de fond a reținut că reclamanta a dat o interpretare eronată legii, întrucât în speță condamnatul a executat efectiv pedeapsa principală aplicată, deci executarea pedepsei principale nu s-a stins ca efect al prescripției și în consecință nu se poate reține nici prescripția executării pedepsei complementare a confiscării averii, cu atât mai mult cu cât art. 171 din Codul penal din 1948 prevede că prescripția executării pedepsei - atât a celei principale cât și a celei complementare - se întrerupe prin executarea condamnării.
S-a mai reținut că la data la care a fost întocmit procesul verbal de confiscare, 21.06.1975, era în vigoare Codul penal din 1968, care la art. 53, alin. 2, lit. c, art. 68 și 69, prevede de asemenea ca sancțiune complementară confiscarea totală a averii, care este obligatorie în cazurile anume prevăzute de lege, bunurile confiscate trecând în patrimoniul statului din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Art. 125 din același cod prevede că prescripția înlătură doar executarea pedepsei principale - nu și a celei complementare - precum și faptul că prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale pronunțate pentru infracțiuni contra umanității, cum este cea din speță, concluzionând că prescripția executării pedepsei cunoaște o dublă limitare, care îmbracă forma imprescriptibilității și anume imprescriptibilitatea executării pedepselor pentru infracțiunile contra umanității și imprescriptibilitatea executării pedepselor complementare și a măsurilor de siguranță.
Referitor la motivele invocate în apărare de pârâți, instanța de fond a reținut că formularea de către reclamantă a unei cereri de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 privitoare la imobilul din litigiu, cerere soluționată anterior de instanțele judecătorești în sensul respingerii ca fiind tardiv formulată, nu exclude posibilitatea formulării unei alte acțiuni în condițiile dreptului comun, neputându-se reține tripla identitate de părți, obiect și cauză.
Față de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală și având în vedere Hotărârea Consiliului Local nr. 391/2007 privind înființarea și funcționarea Administrației Imobiliare O, instituție publică cu personalitate juridică din subordinea Consiliului Municipiului O, ținând cont și de prevederile art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1938, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, prin care a solicitat admiterea acestuia, admiterea acțiunii sale conform petitului, în sensul de a se constata nulitatea absolută a înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra porțiunii de 4/8 din imobilul în litigiu.
Tribunalul Bihor, prin decizia civilă nr. 594 din 27 noiembrie 2008 pronunțată în dosar nr-, a respins ca nefondat apelul, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța în acest mod, instanța de apel a reținut următoarele:
Conform situației din nr. 11192 O, nr. top 9610/2, reprezentând în natură casă și teren de 500 mp. situat administrativ în O,- (fostă str. -), au aparținut în proprietate defuncților și -. Sub B 3 fost notat în favoarea Statului Român sechestrul asigurator, asupra porțiunii de proprietate a lui, în baza Ordonanței nr. 1037/1947 a Parchetului Curții C din 21 februarie 1951, iar sub B 4 fost notat dreptul de proprietate al defunctului asupra porțiunii de 1/4 parte din cota defunctei Potrivit mențiunilor efectuate sub B 6 - 7 din aceiași carte funciară, rezultă că defunctul a înstrăinat cota de 1/8 parte numiților și, iar asupra porțiunii de proprietate de sub B 2, respectiv cota de 186/500 părți, a fost întabulat dreptul de proprietate în favoarea lui și reclamantei - apelante - cu titlu de moștenire în părți egale. De asemenea, sub B 10 fost întabulat Statul Român cu titlu de confiscare asupra porțiunii de sub B 1, asupra cotei de 4/8 părți din imobilul în litigiu, în baza Deciziei Penale nr. 730/1954 a Tribunalului Militar al și a procesului - verbal de confiscare.
Ulterior, sub B 11 - 12 din cartea funciară, și-au întabulat dreptul de proprietate cu titlu de vânzare - cumpărare, apelanta reclamantă și soțul acesteia, ca bun comun, asupra porțiunii de sub B 6, 7 și 9 din imobilul în litigiu, respectiv cota de 5/16 părți, iar aceeași cotă din terenul aferent casei, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, a fost întabulată în favoarea Statului Român, suprafață care ulterior a fost dobândită în proprietate de către apelantă și soțul acesteia în baza Ordinului Prefectului nr. 171/1998.
Din cuprinsul extrasului și a certificatului de deces depus la fila 13 dosar fond, rezultă că defuncta a decedat la data de 29 ianuarie 1971, iar defunctul a decedat la data de 30 ianuarie 1977. Conform testamentului depus la dosarul instanței de fond, reclamanta apelantă - este nepoata de soră a defunctei, iar în privința defunctului, decedat ulterior soției acestuia, reclamanta apelantă nu a depus nici un act de stare civilă cu care să-și dovedească gradul de rudenie după acest defunct, cum în mod corect a reținut și prima instanță.
De asemenea, din actele depuse la dosarul instanței de fond, tribunalul mai reține că apelanta reclamantă a urmat și procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel prin Dispoziția nr. 1922/14 mai 2004 emisă de Primarul Municipiului s-a dispus respingerea ca tardivă a cererii formulate de către reclamanta apelantă, dispoziție menținută definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 103/C/2005 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr. 3496/C/2004 și decizia civilă nr. 13/A/2006 pronunțată în dosar nr. 2136/2005 al Curții de Apel Oradea.
Pe de altă parte, instanța de apel mai reține că potrivit deciziei penale nr. 730/30 aprilie 1954 Tribunalului, pronunțată în dosar nr. 2245/1952, pe lângă pedeapsa principală aplicată defunctului pentru fapta prevăzută de art. 3 lit. a și b din Decretul nr. 207/1952 și art. 157 Cod penal, s-a dispus și confiscarea averii acestuia în baza dispozițiilor art. 4 din aceeași lege. Împrejurarea că abia în anul 1975 fost operat dreptul de proprietate al Statului Român în cartea funciară, nu prezintă relevanță câtă vreme dreptul statului nu era obligatoriu a fi întabulat în cartea funciară și prin urmare nici problema prescripției nu operează în situația de față, în condițiile în care trecerea imobilului în proprietatea statului a operat în baza hotărârii judecătorești mai sus arătate.
Instanța de apel apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut că în cauză reclamanta apelantă nu deține un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat, în sensul că nu s-a făcut dovada că hotărârea penală de condamnare a fost desființată până în prezent, în condițiile în care defunctul nu a fost victima unei condamnări penale de natură politică, urmare manifestării opoziției sale față de sistemul comunist.
În contextul tuturor acestor considerente, apelul a fost respins ca nefondat, sentinței judecătoriei fiind păstrată în totalitate.
Împotriva acestei decizii, în termen a declarat recurs reclamanta -, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii apelului și schimbarea în tot a sentinței civile nr. 3463/2008 a Judecătoriei Oradea, iar pe cale de consecință a admite acțiunea astfel cum a fost ea formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a învederat că ambele hotărâri atacate sunt nelegale, întrucât instanța nu poate menține o pedeapsă complementară în vigoare după prescrierea executării acesteia, ceea ce ar fi o perpetuare a unei măsuri abuzive, situație în care se impune constatarea faptului că, după 21 de ani și 2 luni de la condamnarea definitivă, nu mai poate opera transferul de proprietate, fiind prescris titlul, în speță măsura pedepsei complementare, care nu s-a operat în termenul legal, prescripția intervenind ca și sancțiune pentru neoperarea în termen a măsurii transferului de proprietate.
Se mai susține că indiferent de teoria instanței, la data operării în coala funciară a încheierii nr. 8801, respectiv la 30 iunie 1975, transferului de proprietate pe seama Statului Român, titlul de preluare, respectiv sentința penală, era prescrisă sub aspectul pedepsei complementare, respectiv era ieșită din termenul de 20 de ani.
Nu se poate susține teza dreptului de proprietate al Statului Român asupra cotei de imobil a defunctului, în măsura în care acest drept nu a fost înscris în coala de nr. 11192 O, pentru că numai în regim de carte funciară se poate dovedi proprietatea.
Se mai arată că, referitor la Legea nr. 10/2001, aceasta nu era aplicabilă în situația lui, considerat criminal de război, fiind exceptat - chiar dacă trăia - de la aplicarea dispozițiilor acestei legi.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul Consiliul Local al Municipiului Oas olicitat respingerea recursului civil de față.
Verificând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, conform art. 306 sub aspectul tuturor nulităților prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, Curtea de Apel Oradeaa reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 16.11.2007, reclamanta - aas olicitat a se constata nulitatea absolută a înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra porțiunii de 4/8 parte de sub B 1 din nr. 11192 O, cu nr. top. 9610/2, aparținând lui, înscriere efectuată potrivit încheierii nr. 8801/1975, cu titlu de confiscare a averii în baza deciziei penale nr. 730/30.04.1954 a fostului Tribunal al - Colegiul 1 - Penal, având în vedere că la acea dată a intervenit prescripția atât a pedepsei principale, cât și a celei complementare, și a se dispune restabilirea situației anterioare.
Prin decizia penală evocată mai sus, numitul a fost condamnat la 10 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru crimă împotriva umanității, prevăzută de art. 3 lit. "a" și "b" din Decretul nr. 207/1952, și s-a dispus totodată confiscarea averii acestuia.
Asupra imobilului înscris în nr. 11192 O, nr. top. 9610/2, reprezentând în natură casă și teren, numitul a avut calitatea de proprietar tabular asupra cotei de 4/8 părți, cealaltă cotă de 4/8 părți aparținând soției sale, născută -.
Potrivit procesului verbal încheiat la data de 21.06.1975 de executorul judecătoresc din cadrul Judecătoriei Oradea, s-a procedat la executarea pedepsei complementare aplicată prin decizia penală nr. 730/1954, dreptul de proprietate al Statului Român fiind apoi întabulat în coala funciară asupra cotei de 1/2 parte, prin încheierea nr. 8801 din 30 iunie 1975, cu titlu de confiscare, sub B 10 (fila 11 - dosar fond).
Potrivit testamentului autentificat sub nr. 615 din 29 ianuarie 1971 de către fostul notariat de Stat Județean B (fila 12 - dosar fond), numita a testat în favoarea soțului său, uzufructul viager asupra părții sale din casa și locul de casă din O,-, iar în favoarea nepoților săi de soră, - și, nuda proprietate asupra casei și locului de casă.
Testatoarea, reclamantei recurente, a decedat la data de 29 ianuarie 1971 (fila 13 - dosar fond), iar soțul acesteia, a decedat ulterior, respectiv la data de 1 februarie 1977.
În baza certificatului de moștenitor nr. 2111/1974, sub B 8 și B 9 din aceeași coală funciară, se întabulează apoi dreptul de proprietate al celor doi moștenitori și -, în părți egale, asupra cotei de proprietate a mătușii lor, de 3/8 părți, cealaltă cotă din moștenire de 1/8 părți fiind, întabulată sub B 4, cu același titlu (moștenire), în favoarea soțului supraviețuitor, la data de 8.02.1973.
Din cele relevate mai sus rezultă fără nici un echivoc că recurenta reclamantă are calitatea de moștenitoare după sa, în calitate de moștenitoare testamentară, în baza testamentului evocat mai sus.
Aceasta nu a dovedit însă calitatea sa de succesoare după defunctul, soțul mătușii sale, decedat ulterior soției lui, cu toate că reclamanta, în susținerea acțiunii sale, a motivat calitatea sa procesuală cu aceea de moștenitoare a defunctului, a cărui proprietate face obiectul prezentului litigiu.
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care ar fi titular al dreptului afirmat (calitatea procesuală activă), precum și între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală pasivă).
Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă, iar excepția lipsei calității procesuale este o excepție de fond, absolută și peremptorie.
Pentru ca o persoană să poată moșteni, în temeiul legii sau a testamentului, legea cere ca această persoană să aibă capacitate succesorală și să fie chemată la moștenire.
Or, în speță, recurenta reclamantă nu are vocație succesorală după defunctul, nefăcând parte din nici una din clasele de moștenitori prevăzute de lege și nici nu a făcut dovada chemării sale la moștenire în temeiul vreunui testament.
Întrucât în cauză nu există identitate între persoana reclamantei și titularul dreptului pretins, în mod corect cele două instanțe au reținut lipsa calității procesuale active a reclamantei.
Cu privire la această excepție, recurenta nu a formulat nici o critică și nici nu a produs dovezi în sens contrar, limitându-se doar să arate că instanța de apel ar fi analizat problema succesiunii defunctului, cu toate că instanța de fond, în considerentele hotărârii pronunțate, a motivat pe larg această excepție, pe care în mod corect a apreciat-o ca fiind întemeiată.
Deși excepția lipsei calității procesuale este, așa cum s-a arătat mai sus, o excepție de fond, absolută și dirimantă, care împiedică analizarea cauzei pe fond, având în vedere că cele două instanțe au cercetat cauza și sub aspectul celorlalte motive invocate, Curtea reține că nici criticile care vizează excepția prescripției executării pedepsei complementare, nu sunt fondate.
Astfel, în mod corect s-a reținut de instanțele anterioare că, potrivit art. 171 din Codul penal din anul 1948, prescripția executării pedepsei, atât acelei principale cât și a celei complementare, se întrerupe prin executarea condamnării, iar defunctul a executat efectiv pedeapsa principală aplicată.
Pe de altă parte, la data la care a fost încheiat procesul verbal de confiscare - 21 iunie 1975 - era în vigoare Codul penal din 1968, care, la art. 69 alin. (2) prevedea că bunurile confiscate trec în patrimoniul Statului din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar potrivit art. 125 din același cod, prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale pronunțate pentru infracțiuni contra umanității, cum este cea din speță.
Față de considerentele evocate mai sus, apreciind că nu subzistă nici una din criticile formulate, Curtea de Apel Oradea, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul civil de față, constatând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE ca nefondat recursul civil declarat de reclamanta împotriva deciziei civile nr. 594 din 27 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 7 aprilie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - - - R - - -
red.
în concept la 23.04.2009
jud.fond.
jud.apel. -
dact.
2 ex./23.04.2009
Președinte:Bocșe ElenaJudecători:Bocșe Elena, Pantea Viorel, Roman Florica
