Anulare act. Decizia 7237/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.4529/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.7237/
Ședința publică de la 09 decembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Uță Lucia
JUDECĂTOR 2: Dragomir Florentina
JUDECĂTOR 3: Cristescu Simona
GREFIER - - -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta Agenția de Reglementare a de Serviciu - Canal a Municipiului B -, împotriva sentinței civile nr.3062 din data de 09.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.44598/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect:"anulare act".
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta Agenția de Reglementare a de Serviciu - Canal a Municipiului B -, prin avocat în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 15.06.2009 depusă la dosar-fila 16 și intimatul,personal și asistat de avocat în baza împuternicirii avocațiale nr.55040 din 07.10.2009 depusă la dosar-fila 34.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-au depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la datele de 23.11.2009 și respectiv 08.12.2009, cereri din partea ambelor părți în cauză prin care depun la dosar fotocopia Hotărârii nr.339 din 30.09.2009 a Consiliului General al Municipiului B, privind înființarea Autorității Municipale de Reglementare a Serviciilor Publice () și aprobarea statutului, organigramei, numărului total de posturi, statutul de funcții și a grilei de salarizare a membrilor Consiliului executiv ale acestei instituții publice.
Recurenta Agenția de Reglementare a de Serviciu - Canal a Municipiului B -, prin avocat, având cuvântul, arată că în această fază procesuală înțelege să depună la dosar împuternicirea avocațială nr.5 din 03.12.2009 privind reprezentarea în cauză a Autorității Municipale de Reglementare a Serviciilor Publice ().
Curtea, în ședință publică, dispune rectificarea citativului întocmit în cauză, în sensul menționării în calitate de recurentă Autorității Municipale de Reglementare a Serviciilor Publice (), ca succesoare în drepturi a Agenției de Reglementare a de Serviciu - Canal a Municipiului B -.
Totodată, Curtea, în ședință publică, acordă părților cuvântul asupra excepției nulității hotărârii instanței de fond, față de lipsa încheierii de dezbateri din data de 26.03.2009, invocată din oficiu de către instanță la termenul de judecată din data de 18.11.2009.
Recurenta Autoritatea Municipală de Reglementare a Serviciilor Publice (), prin avocat, având cuvântul, arată că atâta vreme cât excepția invocată, este o excepție de ordine publică, instanța de judecată are obligația de aop une în discuția părților și față de această împrejurare solicită admiterea acesteia.
Intimatul, prin avocat, având cuvântul asupra excepției invocate, arată că lasă la aprecierea instanței soluționarea acesteia.
Curtea, reține cauza în pronunțare asupra excepției invocate.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3062 din data de 09.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.44598/3/LM/2008, a fost dmisă acțiunea, formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Reglementare a de Servicii - Canal a Municipiului B (), a fost anulată decizia de încetare a contractului individual de muncă nr.16/07.08.2008, emisă de intimată, s-a dispus repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei, în sensul că, dispune reluarea raporturilor de muncă stabilite în temeiul contractului individual de muncă nr.23/20.05.2006 încheiat pe durată determinată până la expirarea termenului și a fost obligată intimata să plătească contestatorului o despăgubire egală cu drepturile salariate indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care a fost lipsit, de la data încetării raporturilor de muncă și până la data reluării efective a raporturilor de muncă.
Prin aceeași sentință, au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte cereri.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, petentul a fost numit în funcția de director tehnic al ca urmare a validării rezultatelor concursului de selecție, prin Hotărârea CGMB nr.81/18.04.2002, inițial fiind încheiat contractul individual de muncă nr.3/20.05.2002 pe o durată determinata de 4 ani, respectiv pe perioada 20.05.2002-20.05.2006, ulterior fiind încheiat contractul individual de muncă nr.23/20.05.2006 pe o durata determinata de 48 de luni, respectiv pe perioada 21.05.2006-20.05.2010.
S-a constatat că, prin decizia nr.16/07.08.2008 a Directorului General al s-a dispus încetarea raporturilor de muncă dintre părți, începând cu data de 07.08.2008, pe motiv că, contractul individual de muncă și-a încetat valabilitatea, urmând a fi organizat un nou concurs pentru ocuparea postului de director tehnic al, potrivit prevederilor statului aprobat prin nr.155/15.04.2008.
Împotriva deciziei de încetare a contractului individual de muncă contestatorul a formulat contestație in termenul legal, solicitând anularea deciziei pentru nelegalitate și netemeinicie.
Contractul individual de muncă al contestatorului a fost încheiat inițial pe o durată determinata, de 4 ani, pe perioada 20.05.2002-20.05.2006, iar ulterior pe o durata de 48 de luni pe perioada 21.05.2006-20.05.2010, astfel că, la data de 7.08.2008, nefiind expirată durata celui de-al doilea contract nu se poate vorbi despre o încetare a valabilității acestuia.
La baza măsurii încetării au stat o serie de documente indicate de intimata: referatul inspectorului de personal nr.385/04.08.2008, scrisoarea Comisiei Juridice și de disciplină din cadrul CGMB nr.3038/05.08.2008 care precizează faptul că mandatul directorului Tehnic nu a fost reînnoit, nici validat de către CGMB, referatul întocmit de directorul de servicii și avocatul Dumbraveanu privind acțiunea de verificare a contractelor de muncă ale personalului, hotărârea Consiliului Executiv al, precum și prevederile art.55 lit.c, 56 al.1 lit.j, si 82 al.1 Codul muncii.
La data numirii în funcție a contestatorului erau în vigoare prevederile statutului aprobat prin Hotărârea CGMB nr.153/23.08.2001.
Potrivit cap.3 art.6 din acesta activitatea este condusă de un Consiliu Executiv compus dintr-un director general, un director tehnic și un director pentru servicii. Membrii consiliului executiv vor fi validați prin hotărâre a CGMB, iar în cazul directorului tehnic, validarea se face pe baza propunerii directorului general al pentru maxim 2 mandate, a câte 4 ani fiecare.
Mandatul membrilor poate înceta prin expirarea duratei mandatului, demisie, deces, imposibilitate efectivă de exercitare a mandatului mai mult de 90 de zile consecutiv, incompatibilitate, demitere, pentru încălcarea clauzelor conflictului de interese, nerespectarea atribuțiilor sau pentru intervenirea unei condamnări penale prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
Deși procedura de numire s-a făcut cu respectarea prevederilor legale, la încetarea contractului individual de muncă nu s-au respectat nici prevederile Codului muncii și nici dispozițiile statutare.
Astfel, deși în privința contestatorului nu există nici un motiv pentru încetarea mandatului, durata contractului de muncă nefiind expirată, neexistând nici o cauză de incompatibilitate sau imposibilitate de exercitare a mandatului, totuși contractul de muncă al acestuia a fost încetat din dispoziția directorului general.
Prevederile legale indicate ca temei al încetării sunt de asemenea incorecte și inexacte, întrucât încetarea unilaterală ca urmare a voinței uneia dintre părți, în cazurile și condițiile limitativ prevăzute de lege(art.55 lit.c coroborat cu art.56 al.1 lit j) nu era posibilă în condițiile în care contractul nu ajunsese la termen, iar salariatul nu a comis vreo faptă care să denote o necorespundere profesională sau care să fie considerată abatere disciplinară, cazuri în care oricum trebuia respectată o altă procedură.
Legat de apărările făcute de către intimata în sensul că erau incidente prevederile art.82 alin.1 muncii (contractul individual de muncă pe durată determinată nu poate fi încheiat pe o perioadă mai mare de 24 de luni), susținerile acesteia sunt eronate.
Astfel, este adevărat că, la data încheierii contractului individual de muncă cu contestatorul -20.05.2006 prevederile art.82 nu erau modificate și nu aveau forma actuală, însă în acea perioada era în vigoare o altă formă a art.82 care reglementa o durată determinata a contractului de muncă de maxim 18 luni.
Ca atare, eroarea făcută de părți cu privire la durată determinată a contractului nu poate fi scuzabilă întrucât și la momentul încheierii contractului s-ar putea spună că, există obligația legală de a respecta durata determinata de 18 luni, prevedere pe care părțile oricum au încălcat-o, stipulând o durata a contractului de 4 ani.
Ca urmare, adoptarea o lună mai târziu a OUG nr.65/29.06.2005 aprobată prin Legea nr.371/2005 nu o putea legitima pe intimata să-i înceteze contractul de muncă contestatorului, fiind greu de crezut că a dorit să se conformeze prevederilor legale astfel cum au fost modificate (24 de luni), în condițiile în care la încheierea contractului a nesocotit aceleași norme care reglementau durata contractului de muncă, chiar dacă aceasta durata era diferită (18 luni).
Legat de durata contractului, instanța subliniază următoarele: regula în privința duratei contractelor individuale de muncă este că, se încheie pe durata nedeterminata (art.12 Codul muncii ), doar excepțional contractul putând să se încheie și pe durată determinată, potrivit art.81 Codul muncii, numai în cazurile strict determinate de lege și cu respectarea prevederilor art.82 alin.1 Codul muncii, care reglementează că durata unui asemenea contract nu poate fi mai mare de 24 de luni.
Ipoteza de față s-ar fi încadrat însă în prevederile art.81 lit.e Codul muncii angajarea urmând a se face in conformitate cu prevederile statutare pe durata exercitării unui mandat sau a doua mandate, fără a mai fi necesara respectarea prev.art.82 alin.1 Codul muncii, ipoteza în care se deroga de la prevederile privind durata de 24 de luni a contractului.
Totodată, împrejurarea că părțile au încheiat la început un contract ce avea o durata mai mare decât cea prevăzută de lege, nu poate constitui o justificare pentru încetarea acestuia, după 6 ani, pe considerentul că legea a fost încălcată.
Intimata a mai invocat în justificarea măsurii luate, considerentele sentinței civile nr.2201/02.04.2007 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a în dosarul nr.- prin care s-a reținut că, potrivit prevederilor statutare (art.6.2 din Statutul ) directorul tehnic este numit în funcție pentru maxim 2 mandate, de câte 4 ani fiecare, însă prin hotărârea de investire s-a dispus numirea pentru un singur mandat.
Prin aceasta hotărâre, instanța nu a făcut decât să constate că, persoanele din consiliul executiv au fost investite pentru un singur mandat și nu pentru două, neexcluzând însă posibilitatea de a mai fi numite pentru al doilea mandat sau chiar de a exercita un nou mandat în baza primei numiri.
Instanța oricum constata că, aceasta este o simpla interpretare de speță, de care nu este ținuta și care nu are autoritate de lucru judecat, obiectul cu care a fost sesizata instanța de contencios nefiind similar cu cel ce face obiectul prezentei cauze.
Ca urmare, instanța a apreciat că pentru exercitarea unui al doilea mandat de către o persoană care avusese deja exercițiul primului mandat, nu mai este necesară o noua hotărâre a CGMB de investire, atâta timp cât candidatul a obținut funcția în urma unui concurs deja validat de către CGMB, anterior numirii în cadrul primului mandat și cu atât mai mult cu cât, prevederile statutare nu fac nici o referire la necesitatea unei noi numiri în funcție.
Intimata s-a aparat în sensul că, salariatului nu i s-au conferit niciodată 2 mandate, afirmație care este însă contrazisă de prevederile celui de-al doilea contract de muncă, care expiră în 2010 și care denota intenția de prelungire a raporturilor de muncă și după expirarea primului mandat.
Este de asemenea irelevant și faptul că prin hotărârea CGMB de numire în funcție contestatorul nu a fost numit pentru două mandate, însă acest lucru nu era imperativ necesar la acel moment, opțiunea conferirii unui nou mandat putând fi exercitată oricând, înainte sau după expirarea primului mandat, întrucât legea sau statutul nu interzic aceasta.
Împrejurarea că, prin Hotărârea nr.102/2008 a CGMB a fost eliberat din funcție directorul General al, fapt ce denotă necesitatea încetării și a contractului contestatorului, nu a putut fi reținută de către instanța, întrucât, potrivit prevederilor statutare, directorul general este numit în funcție pentru o perioada de 2 ani pentru primul mandat și pentru o perioada de 4 ani pentru al doilea mandat, în timp ce directorul tehnic și directorul de servicii pot fi numiți pentru maximum 2 mandate, de câte 4 ani fiecare, pe de altă parte, intimata a invocat faptul că, raporturile de muncă nu ar fi putut continua oricum, întrucât contestatorul nu mai îndeplinea cerințele de studii prevăzute în anexa la noul statut aprobat prin nr.155/2008.
Nici aceste apărări nu pot fi reținute, întrucât cerințele de studii și de competenta profesională se apreciază la momentul numirii, cu atât mai mult cu cât contestatorul susținuse un concurs pe care îl promovase și fusese numit în funcție tocmai pentru că îndeplinea anumite exigente legale și statutare.
Împrejurarea că, pe parcursul exercitării unui mandat se schimbă cerințele de studii sau criteriile de selecție pentru obținerea aceluiași post, nu face ca persoana care exercită acel mandat să devină incompatibila cu exigentele postului, pentru că altfel, ar însemna că angajatorul poate să folosească acest pretext oricând împotriva unui salariat devenit incomod și s-ar crea o nouă cauza de încetare a contractului de muncă, în afara Codului muncii și statutului.
Intimata a justificat păstrarea pe post a contestatorului după expirarea primului mandat, printr-o tacită relocațiune fără un termen precis, care îi dădea dreptul oricând să denunțe unilateral contractul, fapt care este oricum contrazis de existența celui de-al doilea contract de muncă.
Asemenea susțineri sunt hilare în condițiile în care raporturile dintre părții erau raporturi de muncă, guvernate de prevederi speciale și specifice, nici pe departe înrudite cu contractul de locațiune.
Sub aspectul legalității deciziei de încetare a contractului individual de munca s-a arătat că decizia a fost insuficient și inexact motivată în fapt, a fost eronat motivată în drept, s-a apreciat în mod eronat că durata contractului expirase deși acesta urma să expire la data de 20.05.2010; nu a fost indicat termenul legal în care decizia putea fi contestată și instanța competența, toate aceste aspecte fiind de natura să conducă la constatarea nulității deciziei de încetare a contractului de muncă, în considerarea prevederile art.62 alin.2 și 268 din Codul muncii.
Legat de al doilea petit care privește obligarea directorului general să încheie cu contestatorul un contract de muncă sau un contract de mandat, întrucât contractul de munca existent nu a ajuns la termen, instanța apreciază ca nu exista un interes legitim in acest sens, astfel ca, urmează a califica cererea contestatorului ca fiind de fapt o cerere de repunere a pârtilor in situația anterioara, întemeiata pe prev.art.78 Codul muncii, pe care a admis-o și a dispus reluarea raporturilor de muncă stabilite în temeiul contractului de muncă nr.23/20.05.2006 până la expirarea termenului și a obligat intimata la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care a fost lipsit, de la data încetării raporturilor de muncă și până la data reluării efective.
Solicitarea contestatorului vizând acordarea unor despăgubiri materiale constând în valoarea salariilor și primelor de vacanță neîncasate, ca urmare a încetării raporturilor de muncă, a fost respinsă ca neîntemeiata, întrucât instanța s-a pronunțat deja, dispunând obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care a fost lipsit.
Și solicitarea vizând acordarea unor daune morale în valoare de 50.000 lei pentru lezarea imaginii, prestigiului social și profesional, a sănătății și a standardului de viață urmează a fost respinsă, întrucât instanța a apreciat raportat la soluția pronunțata asupra cererii, că prin repunerea părților în situația anterioară salariatului i s-a oferit o justă reparație, daunele morale nefiind justificate și nici dovedite.
Potrivit art.269 al.1 din " angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să-l despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătura cu serviciul."
Ca urmare, acordarea unor daune morale este condiționată de producerea unui minimum de probe și de indicii din care să rezulte atât existența prejudiciului moral adus salariatului, cat si întinderea acestuia, întrucât nu se poate prezuma nici existența, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial în însăși măsura încetării contractului individual de muncă, chiar dacă aceasta a fost nelegală sau netemeinică.
Pe de altă parte, pentru a fi reparat, prejudiciul trebuie să aibă o anumită gravitate, să se datoreze culpei angajatorului și să fi rezultat în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătura cu serviciul, condiții care nu au fost dovedite pentru a justifica repararea prejudiciului moral.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, recurenta-pârâtă Agenția de Reglementare a de Serviciu - Canal a Municipiului B -, în prezent Autoritatea Municipală de Reglementare a Serviciilor Publice (), criticând hotărârea primei instanțe ca fiind nelegală și netemeinică.
În argumentarea motivelor de recurs, recurenta a arătat:
1. Sub aspectul excepției tardivității contestației
Potrivit art. 73 lit. a) din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, coroborat cu art. 283 alin (1) lit. a) din Codul muncii, măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului de muncă pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă. Cererile privind soluționarea conflictelor de drepturi, inclusiv contestațiile, se adresează instanței judecătorești (art. 72 din Legea nr. 168/1999).
În speța supusă judecății, Decizia unilaterală a nr. 16 din 07.08.2008 privește încetarea contractului individual de muncă al salariatului, aceasta este supusă prevederilor Codului muncii, ale prevederilor Legii nr. 168/199 și în general prevederilor ce reglementează raporturile de muncă.
Decizia nr. 16/07.08.2008 fiindu-i comunicată salariatului Ia data de 07.08.2008, acesta putea contesta Decizia nr. 16/07.08.2008 cel târziu la data de 08.07.2008 inclusiv.
Or, așa cum rezultă din documentele aflate la dosar contestația salariatului a fost formulată tardiv aceasta fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr. 44598/3/LM/2008 la data de 24.11.2008.
Contestația salariatului este tardiv formulată și anume introdusă ulterior expirării termenului de 30 zile, care a început să curgă de la data comunicării Deciziei nr. 16/07.08.2008, respect de la data de 07.08.2008.
Chiar dacă salariatul a considerat Decizia nr. 16/07.08.2008 ca fiind un act administrativ și prin urmare a procedat la contestarea actului pe cale administrativă prin formularea la data de 13.08.2008 a unei plângeri prealabile, în speță au aplicabilitate prevederile legislației muncii respectiv art. 283 alin (1) lit. a) din Codul muncii, derogări de la dreptul comun și obligatorii potrivit interpretării legii civile, ținând seama de raportul dintre legea generală (regula) și legea specială (excepția), exprimat în adagiile "generalia specialibus non derogant" și "specialia generalibus deroganf, fapt reținut și de Curtea de APEL BUCUREȘTI, secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflictele de Muncă și Asigurări Sociale, decizia civilă nr. 1113/R/2006.
Se susține că și plângerea prealabilă este formulată tardiv, potrivit art. 7 alin (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 aceasta trebuia formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării actului respectiv în 30 zile de la data de 07.08.2008.
Termenul de 30 zile prevăzut de art. 283 alin (1) lit. a) din Codul muncii este un termen de decădere și nicidecum un termen de prescripție pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Având în vedere cele de mai sus, trebuie constatat faptul că introducerea contestației a avut loc după expirarea termenului legal prevăzut la art. 283 alin (1) lit. a) din Codul muncii și respectiv art. 73 lit. a) din Legea nr. 168/1999, motiv pentru care contestația trebuie respinsă operând excepția tardivității, excepție absolută.
2. Sub aspectul legalității deciziei 16/07.08.2008 Hotărârea instanței de fond se bazează pe pretinsa nerespectare a dispozițiilor art. 62 alin (2) și ale art. 268 din Codul muncii.
În primul rând subliniem că în nici un moment pe parcursul procesului problema nerespectării acestor dispoziții nu a fost discutată în contradictoriu de către părți. Desigur, instanța poate lua în considerare din oficiu orice aspecte consideră ca fiind necesar, însă, în baza art. 127 și 129. proc. civ. este obligată a le supune mai întâi dezbaterii părților.
În speță, dispozițiile menționate nu au fost invocate prin contestație și nu au fost puse în discuția părților de instanță din oficiu cu ocazia dezbaterilor (fapt ce rezultă din încheierile de ședință), însă au fost esențiale pentru motivarea deciziei luate, după cum reiese din sentința recurată. Procedând astfel, instanța a încălcat principiile contradictorialității și oralității procesului civil, fapt pentru care considerăm că hotărârea recurată este nelegală. In acest sens menționăm și faptul că în mod constant jurisprudența a apreciat că încălcarea contradictorialității procesului este de natură a determina casarea hotărârilor atacate pentru acest motiv. într-o Decizie a Curții de Apel Bacău se arată că: "Două din principiile de bază după care este organizat procesul civil sunt contradictorialitatea și oralitatea dezbaterilor. Contradictorialitatea în procesul civil înseamnă posibilitatea acordată de lege părților din proces de a pune concluzii cu privire la toate elementele de fapt și de drept ale cauzei, iar oralitatea constă în dezbaterea verbală a pricinilor ori de câte ori, prin lege, nu se dispune altfel (art. 127 Cod procedură civilă).
In cauză, așa cum a reieșit din expunerea rezumativă, prima instanță a anulat decizia de imputare, reținând din oficiu, o excepție dirimantă, constând în nemotivarea în fapt a deciziei de imputate, excepție care însă nu a constituit obiect de dezbatere contradictorie a părților.
Într-adevăr, din încheierea de ședință din 19.09.2001, dată la care litigiul a fost soluționat, rezultă că instanța constatând terminată cercetarea judecătorească, a dat cuvântul părților pe fondul cauzei, fără a pune în discuție excepția, încălcând astfel principiile de drept susmenționate, pronunțând deci o hotărâre ce se apreciază ca nelegală. "
În ceea ce privește motivația conform căreia decizia de concediere nu respectă dispozițiile art. 62 alin (2) și ale art. 268 din Codul muncii, precizează următoarele:
Art. 62 alin (2) din Codul muncii face referire la conținutul obligatoriu al unei decizii de concediere pentru motive care țin de persoana salariatului. Or, cazurile în care angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului sunt limitative și sunt prevăzute la art. 611 din Codul muncii, încetarea contractului de muncă al salariatul neputându-se încadra în niciuna din dispozițiile acestui articol deoarece este în fapt o decizie de încetare a unui contract de muncă pe durată determinată încheiat conform prevederilor art.80 ale Codului muncii și încetat conform art. 82(1) din același cod.
Din analiza prevederilor Codului muncii și cele ale legislației muncii în general se poate observa că nu există o dispoziție obligatorie care să prevadă că decizia angajatorului emisă în cazul expirării duratei contractului individual de muncă trebuie să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată și instanța la care poate fi contestată.
În același timp, Codul muncii prevede în mod expres cazurile în care decizia trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității absolute, precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată decizia și instanța la care poate fi contestată (art. 62 alin (2), art. 268 alin (2) lit. e) și f)), încetarea contractului individual de muncă pe durată determinată ca urmare a încetării valabilității sale nefiind cuprins în cazurile limitativ prevăzute de lege în care decizia trebuie să îmbrace o anume formă și să cuprindă termenul de contestare și instanța la care poate fi contestată.
Art. 268 din Codul muncii cuprinde dispoziții numai cu privire la decizia de concediere emisă de angajator prin care se dispune aplicarea unei sancțiuni disciplinare. Ori în speță, salariatul nu a săvârșit abateri disciplinare și nu a fost sancționat disciplinar pentru a putea fi aplicabile prevederile art. 268 din Codul muncii, cum în mod total eronat a apreciat instanța de fond.
În ceea ce privește ipoteza reținută de instanța de fond conform căreia speța în cauză s-ar încadra în prevederile art. 81 lit. e) din Codul muncii recurenta precizează că în primul rând, pentru soluționarea cauzei, trebuie făcută distincție între mandatul d-lui pentru funcția de Director Tehnic al care este problemă de drept civil supusă regulilor mandatului civil și calitatea sa de salariat supusă prevederilor legislației muncii. Fără a face o astfel de distincție și de separare a noțiunilor considerăm că nu se va putea ajunge la o soluție corectă în speța de față.
Potrivit Art. 81 lit. e) din Codul muncii, conform căruia contractul individual de muncă poate fi încheiat pentru o durată determinată ""în alte cazuri prevăzute expres de legi speciale ori pentru desfășurarea unor lucrări, proiecte, programe, în condițiile stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național și/sau la nivel de ramură.
Or, contractul individual de muncă al salariatului a fost încheiat în condiții normale de muncă pe o perioadă determinată acesta nefiind un caz prevăzut expres de o lege specială.Astfel:
- statutul nu este lege și nu are putere de lege. In plus, nicăieri în Statutul nu se face referire la încheierea de contracte de muncă cu membrii Consiliului executiv al. De asemenea, mandatul de membru al Consiliului executiv al, nu poate fi confundat și nici asimilat unui contract individual de muncă, acestea fiind guvernate de acte normative și reguli diferite.
- contractul individual de muncă al salariatului nu a fost încheiat pentru realizarea unor lucrări, proiecte sau alte programe care să fie stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau printr-un contract colectiv de muncă la nivel de ramură.
Prin urmare, contractul individual de muncă al salariatului nu a fost încheiat în condiții speciale sau ca urmare a unor prevederi speciale.
Intenția prin noua sa conducere a fost de a proceda la regularizarea contractelor individuale de muncă ale salariaților săi în sensul conformării cu prevederile legislației în vigoare, în mod special în ceea ce privește contractele individuale de muncă pe perioadă determinată a căror durată a încetat sau nu se încadrează în rigorile Codului muncii.
De asemenea susține recurenta, încetarea contractului de muncă pe durată determinată a intimatului oricum ar fi fost decisă în urma:
a) unui control al legalității înscrierilor în cărțile de muncă efectuat de o instituție abilitată în acest scop.
b) unui control intern al persoanei însărcinate cu problemele de personal ale. In cazul de față este vorba de un control intern al persoanei însărcinate cu problemele de personal ale care a comunicat conducerii s-a ajuns la încălcarea prevederilor imperative ale art.82(l) din Codul muncii și conducerea a luat singura măsură ce se impunea, emiterea Deciziei nr. 16/07.08.2008 prin care se consemna încetarea contractului de muncă nr.23 din 20.05.2006, deoarece depășise durata de 24 de luni prevăzută limitativ si imperativ de prevederile legale ale art.82(l) din Codul muncii.
În ceea ce privește aspectele reținute de către instanța de fond cu privire la legalitatea decizie de încetarea a contractului individual de muncă, recurenta arată că:
- "decizia a fost insuficient și inexact motivată în fapt" - Ori, contrar celor reținute de instanță decizia nr. 16/07.08.2008 are la bază o serie de referate, despre care salariatul avea cunoștință, al căror conținut motivează în fapt această decizie. Prin urmare nu se poate reține faptul că decizia nu este suficient sau exact motivată;
- "a fost eronat motivată în drept" - Ori, decizia a fost corect motivată, respectiv pe prevederile art. 82 alin (1) din Codul muncii conform căruia "contractul individual de muncă pe durată determinată nu poate fi încheiat pe o perioadă mai mare de 24 de luni".
Prin urmare, după expirarea celor 24 luni contractul individual de muncă își încetează de drept valabilitatea, ceea ce s-a întâmplat și în speța de față. Indicarea oricărui alt articol pentru încetarea contractului individual de muncă al salariatului ar fi însemnat ca angajatorul să declare încetarea contractului individual de muncă pentru un motiv care nu este real;
-"s-a apreciat în mod eronat că durata contractului expirase, - Or, așa cum am arătat mai sus, având în vedere durata de maximum 24 de luni a unui contract individual de muncă pe durată determinată, din punct de vedere legal, respectiv conform art. 82 alin (1) din Codul muncii, durata contractului individual de muncă al salariatului expirase.
II. În fapt, recurenta învederează că, din conținutul "ACȚIUNII" prezentate de Domnul, nu rezultă nicio dovadă care să confirme afirmațiile făcute. Astfel: 1. în privința concursului pentru doua mandate. Nici o parte a Contractului de Concesiune nu a confirmat ca ar fi acordat directorului tehnic al doua mandate. De fapt cele doua parti ale Contractului de Concesiune s-au exprimat ferm, in sensul ca fostul director tehnic al nu a avut abilitarea legala de a continua activitatea in aceasta funcție pentru un al doilea mandat.
Astfel, punctul de vedere al Comisiei Juridice și de Disciplină a CGMB care este parte in Contractul de Concesiune ne-a fost trimis cu adresa nr. 3038/05.08.2008(anexa 2) și in care se stipulează:"Din verificările efectuate nu rezulta ca mandatul directorului a fost prelungit, iar dumneavoastră nu ne-ați prezentat vreun act in acest sens." nici nu putea sa prezinte un astfel de act, deoarece acesta nu există.
De asemenea, SC B SA, cealaltă parte a Contractului de Concesiune, prin adresa nr.22171/25.08.08 ne comunica următoarele:"va comunicam ca nu a mandatat pe domnul pentru al doilea mandat de director tehnic al."("anexa 3). În consecință, nici cele doua parti contractuale nu recunosc ca ar fi existat un al doilea mandat valabil pentru deținătorul funcției de director tehnic.
Deoarece un al doilea mandat nu a fost validat conform prevederii imperative stipulate in art.2 din nr.l53/23.08.2001(anexa 4), situație confirmată de CGMB prin adresa nr.3038/05.08.2008(anexa 2), Contractul individual de muncă pe durată determinată (așa cum îl consideră și instanța de fond) a trebuit să se supună legislației muncii, respectiv art.82(l) din Codul muncii care prevede Contractul individual de munca pe durata determinata nu poate fi încheiat pe o perioada mai mare de 24 de luni.
Situația respectivă este confirmată și de declarația d-lui care a deținut funcția de director general al de la înființarea agenției până în anul 2008 și care a încheiat cu contractul de muncă nr.23 din 20.05.2006.
2.Instanța de judecata și - a depășit limitele pentru care a fost investită prin acțiunea introductivă și a acordat mai mult decât s - a cerut.
Prin cererea introductivă reclamantul a solicitat instanței de fond anularea Deciziei Directorului General al nr. 16 din data de 07.08.2008 și să oblige Directorul General al să încheie cu acesta "un contract de mandat sau un contract de muncă adecvat asigurării condițiilor statutare de continuare a exercitării mandatului de Director Tehnic al instituției, aprobat de către CGMB prin Hotărârea CGMB nr. 81/2002, până la expirarea acestuia în 2010".
Or, prin sentința recurată instanța a anulat decizia atacată, iar în același timp a dispus:repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei, în sensul că, dispune reluarea raporturilor de muncă stabilite în temeiul contractului individual de muncă nr. 23/20.05.2006, aspect care nu a fost solicitat; plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și cu drepturile de care a fost lipsit, de la data încetării raporturilor de muncă și la data reluării efective a raporturilor de muncă, aspect care, de asemenea, nu a fost solicitat de reclamant în cererea introductivă determinată, considerăm că aceasta a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale și prin urmare, hotărârea recurată este netemeinică.
La termenul de judecată din 18.11.2009, având în vedere răspunsul instanței de fond comunicat prin adresa din 15.10.2009, din oficiu, Curtea a invocat excepția nulității hotărârii instanței de fond, față de lipsa din dosarul de fond a încheierii de dezbateri din data de 23.03.2009.
Analizând cu prioritate excepția invocată din oficiu la termenul de judecată din 18.11.2009, în conformitate cu dispozițiile art.137 din Codul d e procedură civilă, Curtea o apreciază ca fiind întemeiată pentru următoarele considerente:
În preambulul sentinței civile nr. 3062 din 09.04.2009 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, se precizează că dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 26.03.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta hotărâre, a cărui pronunțare s-a amânat pentru data de 02.04.2009.
Din actele și lucrările dosarului precum și din răspunsul comunicat de Tribunal prin adresa din 15.10.2009 rezultă că încheierea de dezbateri din data de 23.03.2009 lipsește de la dosarul cauzei, nefiind întocmită, situație care atrage nulitatea hotărârii pronunțate.
Potrivit dispozițiilor art. 147 din Codul d e procedură civilă dezbaterile urmate în ședință se vor trece în încheierea de ședință, care va fi semnată de judecători și grefier.
Dacă instanța a amânat pronunțarea, cu respectarea dispozițiilor art. 260 din Cod procedură civilă, dezbaterile asupra fondului sunt consemnate într-o încheiere ce face parte integrantă din hotărâre. Neîntocmirea acestei încheieri cum este și în cauza de față atrage nulitate hotărârii.
Nefiind vorba de o nulitate expresă, ci virtuală, vătămarea la care se referă art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă decurge din imposibilitatea exercitării controlului judiciar.
Curtea reține că lipsa încheierii de dezbateri atrage nulitate hotărârii, care se justifică prin aceea că lipsa încheierii de dezbateri împiedică exercitarea controlului judiciar, nefiind posibil a se verifica dacă s-au respectat regulile de procedură privind legala compunere a instanței, prezența părților, conținutul concluziilor formulate, probele administrate, cererile de noi probe și alte împrejurări esențiale, referitor la modul în care au decurs dezbaterile.
Or, în cauză lipsa încheierii din 26.03.2009 împiedică Curtea de a exercita un control judiciar al hotărârii atacate conform prerogativelor legale, sub aspectul motivelor de recurs invocate de recurenta Autoritatea Municipală de Reglementare a Serviciilor Publice () succesoare în drepturi a Agenției de Reglementare a de Serviciu - Canal a Municipiului B - referitoare la tardivitatea formulării contestației de către intimatul - reclamant, respectarea principiilor contradictorialității și oralității procesului civil privind modificarea deciziei de încetarea a raporturilor de muncă dintre părți.
În concluzie, prin neîntocmirea încheierii de dezbateri s-a adus părților o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii nr. 3062 din 09.04.2009 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.
Pentru aceste considerente, Curtea va admite excepția nulității hotărârii și în baza art.312 alin. 1 Cod procedură civilă va dispune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta Agenția de Reglementare a de Serviciu - Canal a Municipiului B -, împotriva sentinței civile nr.3062 din data de 09.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.44598/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul.
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.:
Dact.: /2ex.
28.12.2009
Jud. fond:;
Președinte:Uță LuciaJudecători:Uță Lucia, Dragomir Florentina, Cristescu Simona
