Drepturi salariale (banesti). Decizia 7240/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.5831/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.7240/
Ședința publică de la 09 decembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Uță Lucia
JUDECĂTOR 2: Dragomir Florentina
JUDECĂTOR 3: Cristescu Simona
GREFIER - - -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta - "" -, împotriva sentinței civile nr.5717 din data de 29.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.7236/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect:"drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta -""-, prin consilier juridic în baza delegației nr.13305 din 02.12.2009 depusă la dosar-fila 23 și intimatul,prin avocat în baza împuternicirii avocațiale nr.173 din 05.11.2009 depusă la dosar-fila 18.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 18.11.2009, întâmpinare din partea intimatului.
Curtea, în ședință publică, procedează la întâmpinării formulată de intimatul către reprezentantul legal al recurentei.
Părțile prezente, interpelate fiind, arată că nu au cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată acordă părților cuvântul în susținerea și combaterea cererii de recurs.
Recurenta -""-, prin consilier juridic, având cuvântul, susține oral motivele de recurs,solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea în parte a sentinței civile recurate în sensul respingerii cererii cu privire la obligarea societății la plata celor 11 salarii compensatorii, în raport de fluxul de numerar depus la dosar și pe cale de consecință, să se constate temeinicia și legalitatea acordării de către angajator a unei compensații egale cu un salariu cu ocazia concedierii colective; constatarea ca temeinică și legală a reținerii contribuției la bugetul asigurărilor sociale din compensația acordată și respingerea cererii cu privire la restituirea acestei contribuții; constatarea faptului că societatea recurentă nu a calculat și nu a reținut contribuția individuală la bugetului asigurărilor pentru șomaj din compensația acordată la concediere, precum și respingerea capătului de cerere privind obligarea societății la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatul, prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile recurate ca fiind temeinică și legală.
Cu cheltuieli de judecată.
Curtea, în temeiul art.150 Cod procedură civilă declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5717 din data de 29.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.7236/3/LM/2009, a fost dmisă, în parte acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta, a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului suma de bani reprezentând echivalentul a 11 salarii compensatorii conform contractului colectiv de muncă și să-i restituie contribuțiile deduse nelegal din salariul compensatoriu acordat, a fost respinsă în rest cererea și a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1400 lei.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, prin decizia nr.75/21.01.2009, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, prin concediere, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta. In conformitate cu art.7 din decizia menționată, reclamantei i s-a acordat o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii.
S-a constatat din înscrisurile depuse la dosar, că, în cauză, s-a dispus concedierea petentului pentru motive independente de persoana sa. De asemenea, concedierea colectivă nu a fost determinată de motive ce țin de situația financiară a societății, ci așa cum rezultă din notificare a fost determinată de reorganizarea activității.
Ca măsuri pentru atenuarea consecințelor concedierii și compensațiile ce urmează a fi acordate salariaților concediați, se face trimitere la contractul colectiv de muncă, însă motivat de aprecierea posibilităților financiare ale societății, se constată că angajatorul poate acorda o compensație la nivelul unui salariu brut lunar, conform art.78 din contractul colectiv de muncă la nivel național.
S-a considerat că, în conformitate cu art.64 alin.1 lit.a din contractul colectiv de muncă, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuală sau colectivă, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective.
S-a precizat că din analiza textului legal menționat a rezultat că acordarea compensației echivalente cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, este condiționată de situația financiară a societății. Din actele contabile depuse la dosar, respectiv situația contului de profit și pierderi, instanța nu poate reține că societatea intimată se confruntă cu dificultăți financiare, cu atât mai mult cu cât nici concedierea colectivă nu a fost impusă de situația financiară a societății.
În aceste condiții, instanța nu a reținut susținerea intimatei că art.64 alin. 1 prevede o posibilitate angajatorului și nu o obligație a acestuia. Art.236 alin.l din Legea nr. 53/2003 definește contractul colectiv de muncă, ca fiind convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă, iar potrivit art. 243 Codul muncii executarea contractului de muncă este obligatorie între părți.
S-a apreciat că redactarea textului art.64 alin.1 din contractul colectiv de muncă reprezintă o clauză îndoielnică ce este susceptibilă de mai multe înțelesuri, astfel că intimata a interpretat această prevedere în sensul că nu este obligată la plata sumelor compensatorii, în timp ce petentul a invocat ca temei al dreptului de a solicita aceste sume. In conformitate cu art. 978 Cod civil, clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care ele pot produce un efect. In acest sens, tribunalul va interpreta această clauză ca o obligație în sarcina angajatorului, și nu doar o posibilitate, întrucât interpretând în sens contrar, această prevedere contractuală nu ar produce nici un efect juridic, venind în contradicție cu art. 978 Cod civil. De asemenea, această obligație a angajatorului de a plăti cele 12 salarii brute ca o compensație pentru concedierea salariatului, este condiționată doar de situația financiară a societății și nu de aprecierile subiective ale angajatorului. Or, așa cum s-a menționat anterior, situația financiară a societății permite plata acestor sume compensatorii.
În ceea ce privește cererea privind restituirea contribuțiilor reținute în mod nelegal de către angajator din salariu compensatoriu acordat, instanța a reținut, pe baza înscrisului depus, că intimata a reținut impozitul, CAS, sănătatea și șomajul.
Conform art. 55 alin.2 din Legea nr.571/2003 și art. 68 lit. 1 din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal, sunt incluse în categoria veniturilor impozabile și veniturile reprezentante de compensații bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, motiv pentru care în mod corect a fost reținut și virat impozitul de 16%.
S-a avut în vedere că dispozițiile art. 55 alin. 4 lit. j din Codul fiscal potrivit cărora sumele reprezentând plățile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, nu sunt incluse in veniturile salariale si nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât baza de calcul în situația dedusă judecății o constituie salariul brut, deci venitul din care nu s-au dedus contribuțiile obligatorii legale, iar nu venitul net.
De asemenea, în aceeași ordine de idei, tribunalul apreciat că în mod corect i s- reținut contribuția de asigurări sociale de sănătate și contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale căci, art. 257 alin. 2 lit. a din Legea nr. 95/2006 dispune că persoana asigurată are obligația plății unei contribuții bănești lunară pentru asigurările de sănătate care se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit. Or, dacă s-a stabilit că veniturile din plăți compensatorii raportate la salariul brut realizat anterior concedierii sunt supuse impozitării, atunci si contribuțiile de asigurări de sănătate sunt datorate.
În ceea ce privește contribuția la asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale, astfel că în mod eronat i s-a reținut reclamantului această contribuție.
S-a menționat că pârâta i-a reținut reclamantului și contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, deși art. 14 alin 2 lit. e din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2000 interzice acest lucru. De altfel, pârâta însăși a recunoscut în cuprinsul întâmpinării că nu ar fi trebuit să rețină contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, aceasta susținând fără temei că nici nu au avut loc respectivele rețineri.
Referitor la cererea privind acordarea sumei de 10.000 lei reprezentând daune morale, tribunalul a considerat că temei al acordării acestora îl reprezintă prejudiciul suferit de reclamant. Sarcina dovedirii prejudiciului revine reclamantei, conform art.169 Cod civil. Or, în cauză tribunalul a constatat că reclamantul nu a indicat în motivarea acțiunii în ce mod a fost prejudiciat și prin ce acțiune a pârâtei și nici nu a produs vreo probă din care să rezulte existența acestui prejudiciu, pentru ca apoi instanța să poată aprecia asupra necesității reparării sale.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâta - -, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta - -, în motivarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7,8 și 9 și art.3041Cod procedură civilă a criticat hotărârea în principal sub următoarele aspecte:
1. instanța de fond interpretând greșit actul juridic dedus judecății, nu a ținut cont de probele administrate în cauză, care evidențiază lipsa lichidităților, neluând în considerare faptul că societatea se confruntă cu dificultăți de plată, prin lipsa numerarului, apreciind eronat că situația financiară este favorabilă dacă societatea a încheiat anul cu profit.
În mod netemeinic instanța de fond reține că nu s-a făcut dovada situației financiare precare a societății,neluând în considerare fluxurile de numerar și că nu există o justificare a diminuării drepturilor prevăzute în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
În acest sens, s-a arătat că sintagma situația financiară din cuprinsul art.64 al Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul - -, nu se rezumă doar la bilanț și contul de profit și pierdere, ci la toate componentele situațiilor financiare, potrivit legilor contabile.
Situațiile financiare sunt alcătuite potrivit Legii nr.82/1991 a contabilității din mai multe situații financiare fluxurile de fonduri analizându-se prin prisma raportării financiare situația financiară a societății fiind dată de posibilitățile de plată la acel moment și nu numai prin prisma bilanțului și a conturilor de profit și pierderi; chiar dacă din bilanțul și contul de profit și pierdere rezulta că societatea a realizat profit, repartizarea acestuia se efectuează pe destinațiile prevăzute de legile în vigoare conform Hotărârii Adunării general a Acționarilor. După plata obligațiilor către stat profitul net este la dispoziția exclusivă a acționarilor ce decid asupra destinației lui direcționarea profitului către fondul de salarii, înainte de aprobarea bilanțului și contului de profit și pierderi constituind o infracțiune.
Chiar dacă în anul 2008 societatea a realizat profit, aceasta a fost consecința rezultatelor bune din anul 2008 care s-au deteriorat spre sfârșitul anului, astfel că acordarea compensațiilor la nivelul a 12 salarii ar fi dus societatea în imposibilitatea de plată a creditorilor săi.
Recurenta a mai susținut și faptul că instanța de fond a interpretat în mod greșit hotărârea Consiliului de Administrație al societății din 19.01.2009,și că aceasta trebuia să interpreteze art.64 din Contractul colectiv de muncă-ca nefiind dispoziții imperativ, potrivit intențiilor comune a părților, deoarece au folosit termenul "se poate acorda" referitor la compensațiile bănești-potrivit art.967 Cod civil, și art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, după intenția comună a părților contractante, aceea de a nu obliga imperativ angajatorul, iar pe de altă parte să privească situațiile financiare ca pe un tot unitar nu doar raporta la contul de profit și pierderi.
2. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 pr.civ. recurenta a arătat că hotărârea este netemeinică cuprinzând motive contradictorii, deoarece pe de o parte, instanța obligă pe pârâtă să achite 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii neluând în considerare că din suma brută acordată trebuie reținut impozitul și celelalte contribuții datorate potrivit legii, iar pe de altă parte, a fost respins ce de-al doilea capăt de cerere, considerând că angajatorul temeinic a calculat, reținut și virat impozitele și contribuțiile aferente salariului compensatoriu, acordat la concediere.
Recurenta susține că instanța de fond nu a luat în considerare apărările recurentei formulate prin întâmpinare și prin concluziile de pe fondul cauzei, respectiv că din suma datorată intimatului trebuia scăzute sus-menționatele sume.
3.În susținerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. recurenta a arătat că la formularea art.64 din Contractul colectiv de muncă părțile au convenit ca angajatorul să aibă posibilitatea de a decide asupra acordării compensațiilor în funcție de conjunctură și dacă situația financiară îi permite acest lucru, angajatorul aplicând corect legea și asigurându-le salariaților o protecție socială minimă impusă de lege ce își are temeiul în dispozițiile art.78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010.
Recurenta a mai susținut că instanța de fond a încălcat dispozițiile art.969 Cod civil, art.7 alin.2 din Legea nr.13/1996 și art.41 alin.5 din Constituția României, întrucât potrivit art.64 din Contractul colectiv de muncă al unității s-a prevăzut că angajatorul are posibilitatea de a decide asupra acordării compensațiilor în funcție de conjunctura și situația sa financiară, art.78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 1007-2010, prevăzând acordarea unui singur salariu compensatoriu.
Având în vedere situația financiară a recurentei fluxul numerar negativ din ultimul trimestru al anului 2008 și art.64 în Contractul colectiv de muncă ce prevede o posibilitate a angajatorului, angajatorul a apreciat în condițiile lipsei disponibilității de plată, în mod corect acordarea unui singur salariu de bază brut ca plată compensatorie, posibilitatea acordării unui salariu compensatori fiind reanalizată de Consiliu de Administrație a -, care ținând seama de suma rezultată pentru cei 129 de salariați disponibilizați, a constatat că aceasta reprezintă fondul de salarii a societății pe 2 luni și J generând imposibilitatea plății salariilor salariaților societății.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul - reclamant a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenta - -, Curtea reține următoarele:
Raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul muncii, princoncediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art.78 alin.1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007- 2010,însă,după cum corect a reținut și instanța fondului, CCM unic la nivel național pe anii 2007 - 2010 prevede niște drepturi minimale, în timp ce contractul colectiv de muncă la nivel de unitate prevede drepturi mai favorabile pentru salariații supuși concedierii, în conformitate cu dispozițiile art.238 din Codul muncii.
Instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății angajatoare, conform cărora în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Sintagma "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensații ține de voința exclusivă a angajatorului, acordarea compensațiilor fiind condiționată în speță de situația financiară bună a societății, deci obligația angajatorului este afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispozițiilor art.1006 Cod civil.
Nu se poate reține că plata compensațiilor în discuție depinde de voința exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispozițiilor art.1010 cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiția potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Astfel, angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, fiind bună situația financiară a societății.
Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât și din răspunsul dat de patronat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăți economice, ci dereorganizarea efectivă a activității societății, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acționarilor, care a aprobat structura organizatorică a societății și numărul maxim de personal la 330 salariați, astfel încât la nivelul societății să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societății, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condițiile menținerii competitivității societății.
Prin urmare, în condițiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauza dificultăți de natură economică, ci doar rațiuni organizatorice, se poate reține că plata compensațiilor pretinse prin acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligație impusă de lege și de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichiditățile societății, iar nu și împrejurarea că angajatorul are dificultăți economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.
Având în vedere bilanțul contabil al societății care dovedește obținerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum și prevederile art.80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, art.241 alin.1 lit. d), art.243 din Codul muncii și art.30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reține că în speță angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensațiile pretinse prin acțiunea dedusă judecății.
Prin urmare, instanța de fond a obligat în mod corect pârâta-recurentă la plata diferenței de 11 salarii brute din luna premergătoare concediului, cu titlu de compensații, către reclamantă.
Mai mult,sunt nefondate și susținerile recurentei pârâte potrivit cărora instanța fondului ar fi dispus în mod contradictoriu, pe de o parte, obligarea pârâtei să achite 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii neluând în considerare că din suma brută acordată trebuie reținut impozitul și celelalte contribuții datorate potrivit legii, iar pe de altă parte, a respins în rest cererea, considerând că angajatorul temeinic a calculat, reținut și virat impozitele și contribuțiile aferente salariului compensatoriu, acordat la concediere deoarece chiar dacă suma prevăzută de dispozițiile art.64 din contractul colectiv de muncă al unității în favoarea salariaților disponibilizați a fost cuantificată de părți la nivelul a 12 salarii de bază brute,în raport de dispozițiile art.55 alin.2 din Codul fiscal și 68 lit. l) din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal și art.257 al.2 lit.a din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății modificată, din suma reprezentând plăți compensatorii acordate salariaților la concediere se deduc contribuțiile legale obligatorii datorate fondurilor speciale și cele cu titlu de impozit pe venit.
Prima instanță a reținut judicios că prevederile art.55 alin.4 lit j din Codul fiscal care stipulează că "nu sunt supuse impozitului sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe bazasalariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colectiv", nu sunt incidente în cauză, de vreme ce în litigiul dedus judecății baza de calcul o constituie venitul brut, iar nu venitul net.
În ceea ce privește contribuția de asigurări sociale de sănătate, Curtea reține că potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificată, contribuția lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.
Așadar, de vreme ce compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, acestea sunt supuse și reținerii contribuției de asigurări sociale de sănătate.
Obligația calculării contribuției individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de muncă în virtutea calității de salariat.
În speță, pârâta a procedat corect la calcularea, reținerea și virarea contribuției la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, în condițiile în care compensațiile bănești sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale și apare obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.
Prin urmare, Curtea consideră ca și instanța de fond că asigurările sociale de sănătate sunt datorate inclusiv pentru plățile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale și nu sunt exceptate de la plata acestei contribuții, în baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.
În ceea ce privește contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, Curtea constată ca fiind neîntemeiată critica recurentei pârâte, întrucât din analiza statului de plată aflat la dosarul cauzei faptul că pârâta a calculat și a reținut această contribuție, eludând astfel prevederile art. 14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, care interzic reținerea acestei contribuții.
Față de cele mai sus arătate, în baza art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta -.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, va fi obligată recurenta la 1100 lei, cheltuieli de judecată către intimat(fila 24 dosar).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta - "" -, împotriva sentinței civile nr.5717 din data de 29.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.7236/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul.
Obligă recurenta la 1100 lei, cheltuieli de judecată către intimat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.:
Dact.: /2ex.
18.12.2009
Jud. fond: a;
Președinte:Uță LuciaJudecători:Uță Lucia, Dragomir Florentina, Cristescu Simona
