Anulare act. Decizia 832/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(461/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.832
Ședința publică de la 14 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ilie MARI -
JUDECĂTOR 2: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 3: Rodica Susanu
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenta - intervenientă și de recurentul - reclamant -, împotriva deciziei civile nr.1647/A/19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți -. -, -, și cu intimații - pârâți ,.
Obiectul cauzei - nulitate certificat moștenitor.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta - intervenientă prin apărător, în baza împuternicirii avocațiale nr.380/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (pe care o depune), recurentul - reclamant - prin apărător, în baza împuternicirii avocațiale nr.381/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (pe care o depune), intimații - reclamanți -. -, -, prin apărător, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (fila 26), lipsind intimații - pârâți ,.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Apărătorul intimaților - pârâți învederează faptul că la termenul anterior s-a precizat de către apărătorul recurentei - intervenientei că aceasta are domiciliul ales în B,--A, sect. 1.
Curtea ia act de precizarea apărătorului recurentei - intervenient, în sensul că aceasta are domiciliul ales în B,--A, sect. 1 și urmează să facă cuvenita rectificare.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentului - reclamant și al recurentei - interveniente, învederează faptul că, instanța de apel a făcut o greșită aplicarea a prevederilor legale incidente în materia acceptării unei moștenirii, precum și în privința termenului de prescripție în care trebuia acceptată moștenirea. Totodată, mai arată că deși a reținut că acceptarea poate fi expresă, adică printr-o declarație notarială sau tacit prin acte sau fapte săvârșite de către erede și din care rezultă neîndoielnic intenția sa de a accepta moștenirea conform art. 689 Cod civil, instanța de apel a dat eficiență unor declarații, date de intimații în cauză, în anul 2003, în fața notarului public, apreciind că aceste declarații înlocuiesc cele două singure modalități legale de acceptare a unei succesiuni.
Apărătorul recurentului - reclamant și al recurentei - interveniente, învederează că, acceptarea prin reprezentant presupune existența neîndoielnică a mandatului sau a ratificării actului de acceptare, ceea ce în cauză nu s-a dovedit. De asemenea, mai arată că, instanța de apel a apreciat că pârâții - intimați au declarat că au cunoștință că s-au acceptat tacit moștenirile lăsate de și în anul 1946 și respectiv în anul 1952. Mai învederează că, modalitatea de acceptare a succesiunii nu este prevăzută de Codul civil, potrivit prevederilor art. 689 fiind neîndoielnice acceptarea poate fi sau expresă sau tacită, deoarece este expresă când se însușește titlul sau calitate de ered într-un act autentic sau privat și este tacită când eredele fac un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede și care lasă a se presupune neapărat intenția sa de acceptare.
Apărătorul recurentului - reclamant și al recurentei - interveniente, solicită să se observe că, din înscrisurile aflate în cele două dosare notariale, nu rezultă că, în anul 2003 au fost furnizate probe concludente și indubitabile, din care să rezulte că, moștenitorii lui și, ar fi acceptat expres moștenirea. De asemenea, mai arată că nu există probe care să conducă la concluzia că moștenirea celor doi ar fi fost acceptată tacit de moștenitorii cu vocație, respectiv soția și sora acesteia și în materia acceptării tacite a succesiunii intimații - pârâți aveau obligația să producă dovezile provenind din perioada imediat următoare deschiderii succesiunii, din care să rezulte acele fapte care țin de esența acceptării tacite a moștenirii. Totodată, învederează faptul că, declarațiile unor persoane interesate, date la distanță de zeci de ani de la deschiderea moștenirilor, nu pot constitui dovezi de acceptare tacită, care ar fi trebuit făcută de pretinșii moștenitori acceptanți, iar dosarele notariale nu probează săvârșirea unor astfel de acte juridice sau fapte.
Apărătorul recurentului - reclamant și al recurentei - interveniente, învederează că, neexistând nici un fel de dovezi, din care să rezulte că, chiar cele două moștenitoare și-au exprimat personal opțiunea de a accepta moștenirea lăsată, mai întâi de și apoi de soția sa, apreciază că subzistă motivul de nulitate absolută a celor două certificate de moștenitor, prevăzut de art. 948 pct. 2 Cod civil, întrucât exprimarea voinței de a accepta moștenirea nu s-a făcut personal. Mai arată că, tot în privința constatării nulității absolute a celor două certificate de calitate de moștenitor, instanța de apel nu a observat motivarea în drept a acestui capăt de cerere, respectiv art. 948 pct. 2 Cod civil.
Apărătorul recurentului - reclamant și al recurentei - interveniente, învederează faptul că au arătat în apelul și în acțiunea introductivă că, lipsa opțiunii proprii, personal exprimată, fie printr-o acceptare expresă, fie tacită constituie o lipsă a consimțământului, a voinței de a accepta moștenirea, ceea ce constituie motiv de nulitate absolută. De asemenea mai arată că, au invocat nulitatea absolută a celor două certificate de calitate de moștenitor, motivate de lipsa consimțământului, iar nu în privința prescripției, cum în mod eronat motivează instanța de apel. Cu privire la al doilea capăt de cerere, respectiv cel a constatării ca prescris a dreptului intimaților - pârâți de a accepta moștenirea lăsată de și, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale, respectiv art. 700 Cod civil, astfel cum a fost modificat prin Decretul nr.73/1954, iar anterior prin Decretul nr.88/1951.
Apărătorul recurentului - reclamant și al recurentei - interveniente, învederează faptul că, după moartea lui, soția lui încă din anul 1951 era obligată să-și exprime opțiunea, în virtutea principiului aplicării imediate a noi legi civile, iar în caz contrar sancțiunea este prescripția dreptului de a accepta moștenirea soțului său. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active invocată de către intimații - pârâți prin întâmpinare, solicită respingerea, ca nefondată.
Apărătorul recurentului - reclamant și al recurentei - interveniente, solicită admiterea recursurilor, astfel cum au fost formulate, casarea deciziei recurate, admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței civile, în sensul admiterii cererii de intervenție, fără cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimaților - pârâți -, -, - și, învederează faptul că, intimații - pârâți sunt moștenitorii celor doi defuncți și și în mod corect instanța de fond și instanța de apel au respins acțiunea ca neîntemeiată, respectiv apelul ca nefondat, constatând că neacceptarea succesiunii în termenul de 6 luni nu atrage nulitatea absolută a certificatului de moștenitor abținut la data de 06.03.2003, ci cel mult ar atrage o nulitate relativă, care pe de o parte nu a fost invocată de reclamant în cererea introductivă de instanță, iar pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost invocată, aceasta ar fi fost deja prescrisă, acțiunea fiind introdusă la data de 02.11.2007.
Apărătorul intimaților - pârâți învederează faptul că, față de recursurile declarate reiterează ca apărări de fond, excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active. Cu privire la excepția lipsei de interes arată că, prin introducerea prezentei acțiuni, dar și prin promovarea acestui recurs recurenții nu justifică nici un interes legitim pentru că nu sunt îndeplinite condițiile esențiale ale interesului, întrucât nu este născut și actual, nu este legitim, nu este personal și direct.
Apărătorul intimaților - pârâți învederează faptul că, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în formularea acestei acțiuni întrucât dispozițiile art.88 alin. 1 din Legea nr.36/1995 prevede că cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor pot cerere instanței judecătorești anularea acestuia și stabilirea drepturilor conform legii, iar până la anularea prin hotărâre judecătorească certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte.
Apărătorul intimaților - pârâți mai arată că având în vedere că art. 88 alin. 1 din Codul d e procedură civilă vorbește de vătămarea în drepturile succesorale a moștenitorilor prin emiterea unui certificat de moștenitor, iar reclamanții nu au calitatea de moștenitori al defuncților, astfel că, apreciază că în mod clar, această acțiune nu reprezintă altceva decât un mijloc de a încerca împiedicarea soluționării cauzelor civile care au ca obiect revendicarea în baza dreptului comun, în prezent suspendate.
Apărătorul intimaților - pârâți, arată că, în ceea ce privește afirmația recurenților potrivit căreia moștenitorii existenți nu au acționat chiar atunci pentru acceptarea succesiunii celor doi defuncți, pot spune că ei au acționat, au acceptat moștenirea în mod tacit însă nu au solicitat emiterea unui certificat de moștenitor.
Apărătorul intimaților - pârâți, solicită respingerea recursurilor, ca neîntemeiate, menținerea deciziei recurate, ca fiind temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3667/18.04.2008 a Judecătoriei Sectorului 2 B au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei de interes și calitate procesuală activă a reclamantului și intervenientei. De asemenea a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de către reclamantul idis în contradictoriu cu pârâții, și. De asemenea, a fost respinsă și cererea de intervenție în interes propriu formulată de către.
La pronunțarea sentinței, instanța a reținut, în esență, că reclamantul și intervenienta justifică un interes născut și actual în solicitarea lor de constatare a nulității absolute a certificatelor de calitate de moștenitor în condițiile în care împotriva lor a fost promovată acțiunea în revendicare în care pârâții se folosesc chiar de actele a căror nulitate este cerută prin acțiunea de față. Cu privire la calitatea procesuală activă a acestora, s-a reținut că reclamantul și intervenienta au probat legitimitatea lor procesuală activă întrucât împotriva acestora au fost promovate acțiuni în revendicare, acțiuni prin care pârâții se folosesc de certificatele a căror nulitate se solicită a fi declarată.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a apreciat că reclamantul și intervenienta nu au reușit să-și probeze pretențiile în sensul dispozițiilor art.1169 Cod civil, limitându-se doar în a face afirmații, fără ca acestea să fie susținute de probe pertinente. În cauză, fiind vorba de acceptarea tacită a succesiunii, întocmirea certificatului de calitate de moștenitor nu este condiționată de un termen. Întrucât reclamantul și intervenienta nu au probat că succesiunea nu ar fi fost acceptată în termenul de prescripție, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul cât și intervenienta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelurilor, au arătat că instanța de fond a respins acțiunea principală, reținând că nu ar fi probat-o în înțelesul art.1169 Cod civil.
Primul capăt al cererii de chemare în judecată și al intervenției în interes propriu, viza constatarea nulității absolute a certificatelor de moștenitor nr.12/06.03.2003 și nr.13/06.03.2003, nulitate generată de împrejurarea că în anul 2003, pretinșii succesori ai decedaților și, nu se mai aflau în viață.
In condițiile în care cele două moșteniri nu au fost acceptate expres, ele puteau fi acceptate și tacit. În această situație, chiar în anul 2003, era necesar a se dovedi notarului public că au existat acte juridice săvârșite în anul 1946 și, respectiv, în anul 1952, pe care succesibilii le-au săvârșit și pe care nu le puteau face decât în calitatea lor de erezi, iar din aceste acte să fi rezultat neîndoielnic intenția lor de a accepta moștenirile. Săvârșirea acestor fapte ține de esența acceptării tacite a moștenirii.
În dosarele notariale nu se probează săvârșirea unor astfel de acte juridice. În aceste condiții, acceptarea moștenirii lui și a lui nu s-a dovedit a fi fost făcută nici expres și nici tacit, astfel cum prevede art.689 Cod civil, în vigoare și în anii 1946 și 1952, anii când s-au deschis cele doua moșteniri.
S-a mai susținut că instanța de fond a făcut o greșită evaluare a probelor administrate în cauză, reclamantul și intervenienta dovedind tocmai împrejurările că cele două succesoare, și nu au făcut personal acceptarea moștenirii, nici expresă și nici tacită.
Celor două succesiuni le sunt aplicabile dispozițiile în vigoare la data deschiderii lor, adică anul1946 și 1952, iar legea civilă dispune doar pentru viitor nu și pentru trecut. În cele două certificate de moștenitor a căror nulitate este solicitată precum și înscrisurile aflate la dosarele notariale de dezbatere a succesiunii se menționează că acestea au fost dezbătute în anul 2003, în temeiul Legii nr.36/1995, ceea ce este vădit nelegal. În plus, în anul 1946 Codul Civil nu fusese încă modificat prin Decretul nr.88/1951 și ulterior prin Decretul nr.73/1954. Decretul nr.88/1951 a instituit un termen de prescripție a acceptării succesiunii de 6 luni, iar cel de-al doilea decret a modificat expres art.700 Cod civil.
Acceptarea moștenirii este un act personal de voință. Întrucât nu s-a dovedit în cauză că această voință a fost exprimată tacit sau expres, chiar la deschiderea succesiunii, sancțiunea juridică este aceea a nulității absolute. Aceasta poate fi invocată de oricine are interes, fiind imprescriptibilă.
Față de regimul juridic al nulității absolute, aceștia au calitatea procesuală activă în cauza de față. de dispozițiile art.700 Cod civil, în anul 2003, intimații-pârâți nu mai erau în termenul legal de 6 luni de acceptare a moștenirii, intervenind prescripția.
Intimații-pârâți, și au formulat întâmpinare la data de 18.11.2008 solicitând respingerea apelului ca nefondat.
În apel, intimații pârâți au solicitat administrarea probei testimoniale, probă care a fost respinsă.
Prin decizia civilă nr.1647A din 19.12.2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că la întocmirea dosarelor succesorale, notarul public a avut în vedere solicitările efectuate de către intimații-pârâți și declarațiile acestora cum că ar fi acceptat succesiunea defunctului său soț, și că succesiunea defunctei a fost acceptată de către sora acesteia,.
De asemenea, au fost consemnate declarațiile martorilor și, prin care primul declară că i-a cunoscut pe defuncții și și aceștia au decedat fără descendenți, iar cel de-al doilea martor a declarat că a decedat fără a avea frați, surori, unchi sau părinți în viață la data decesului.
Astfel, la întocmirea dosarului succesoral notarul public a respectat dispozițiile legale cu privire la procedura succesorală, prevăzută de Secțiunea a III-a din Legea nr.36/1995.
In ceea ce privește susținerile apelantului-reclamant și apelantei-interveniente referitoare la dezbaterea succesiunilor de pe urma defuncților și abia în anul 2003, tribunalul a reținut că așa cum s-a arătat și în sentința atacată, nu este prevăzut un termen în care să se întocmească certificatul de calitate de moștenitor. Ceea ce interesează este dacă succesiunea a fost acceptată în termenul de opțiune succesorală de către succesibili pentru ca aceștia să dobândească calitatea de moștenitori ai defunctului. Acceptarea poate fi expresă, adică printr-o declarație notarială sau tacită, prin acte sau fapte săvârșite de către erede și din care rezultă neîndoielnic intenția sa de a accepta moștenirea, conform art.689 Cod civil.
Este adevărat că actul de acceptare este un drept personal al succesibilului, însă prin declarațiile date de către intimații-pârâți aceștia nu au acceptat ei succesiunea în locul celor două persoane ci au declarat pe proprie răspundere că au cunoștința că acestea au acceptat tacit succesiunile, fapt ce nu este interzis cu atât mai mult cu cât dovada acceptării poate fi făcută și în fața notarului prin declarații de martori sau înscrisuri.
Cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor legale în vigoare la data deschiderii succesiuni lor și anume Decretul nr.88/1951 și ulterior Decretul nr.73/1954, prin care s-a modificat art.700 Cod civil, aceste modificări se referă la termenul de opțiune succesorală și nu la întocmirea certificatului de calitate de moștenitor care, poate fi întocmit oricând atâta timp cât moștenirea a fost acceptată în termenul prevăzut la data deschiderii succesiunii de lege.
S-a mai reținut că motivele invocate de către apelanți, atât prin acțiune și cererea de intervenție cât și în criticile aduse sentinței civile, nu atrag nulitatea absolută a celor două certificate de moștenitor, apreciindu-se că chiar dacă acceptarea succesiunii este prevăzută a se realiza în termenul de 6 luni, care este un termen de prescripție, întocmirea certificatului de moștenitor prin care se atestă calitatea unei persoane că moștenitor deși acesta nu a acceptat succesiunea în termenul de prescripție, nu atrage nulitatea absolută a certificatului ci doar nulitatea relativă, întrucât interesul ocrotit prin art.700 cod civil nu este unul general, obștesc ci unul particular, al eventualelor persoane ce au fost înlăturate de la moștenire prin emiterea certificatului de moștenitor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul idis și intervenienta în interes propriu.
Cererile de recurs au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București Secția III a Civilă, la data de 27.02.2009.
În motivarea recursurilor, recurentii au arătat că deși în apel s-a reținut că "acceptarea poate fi expresă, adică printr-o declarație notarială, sau tacită prin acte sau fapte săvârșite de către erede și din care rezultă neîndoielnic intenția sa de a accepta moștenirea, conform art.689 Cod civil", instanța de apel, dă eficiență unor declarații date de intimații în cauză, în anul 2003, în fața notarului public, apreciind că aceste declarații înlocuiesc cele doua singure modalități legale de acceptare a unei succesiuni.
Se arată că acceptarea prin reprezentant presupune existenta neîndoielnică a mandatului sau a ratificării actului de acceptare, ceea ce în cauză nu s-a dovedit. În cauza de față, instanța de apel a reținut că, la dosarele de dezbatere a succesiunii defuncților decedat la 26 ianuarie 1946 și a soției acestuia, decedată la 5 decembrie 1952, există numai declarațiile intimaților - pârâți date în anul 2003.
Instanța de apel apreciază că, pârâții-intimați au declarat că au cunoștință că au fost acceptate tacit moștenirile lăsate de și în anul 1946 și, respectiv 1952. Arată că o astfel de modalitate de acceptare a succesiunii, nu este prevăzută de Codul civil, prevederile art.689 din Codul civil fiind neîndoielnice.
Solicită să se observe că, în materia succesiunii, acceptarea expresă se face fie personal, fie prin mandatar, iar din înscrisurile aflate în cele două dosare notariale, nu rezulta că, în anul 2003, au fost furnizate probe concludente și indubitabile, din care să rezulte că, moștenitorii lui și ai lui, ar fi acceptat expres moștenirea.
În aceste condiții, interpretarea instanței de apel, în sensul că declarațiile date după cinci decenii, de către cea de-a patra generație de urmași, nu poate fi primită ca act de acceptare personală a moștenirii lăsate de și.
Și în materia acceptării tacite a succesiunii, intimații - pârâți aveau obligația să producă dovezile provenind din perioada imediat următoare deschiderii succesiunii, din care să rezulte acele fapte care țin de esența acceptării tacite a moștenirii.
In aceste condiții, acceptarea moștenirii lui și a lui, nu s-a dovedit a fi fost făcută nici expres și nici tacit, astfel cum prevede art.689 Cod civil, în vigoare și în anii 1946 și 1952, anii când s-au deschis cele două moșteniri.
Din aceste rațiuni, apreciază că instanța de apel a făcut o greșita aplicare a dispozițiilor privind acceptarea moștenirii, prevăzute de art.689 Cod. civil.
Neexistând nici un fel de dovezi, din care să rezulte că, chiar cele două moștenitoare și-au exprimat personal opțiunea de a accepta moștenirea lăsată, mai întâi de și apoi de soția sa, apreciază că subzistă motivul de nulitate absolută a celor două certificate de moștenitor prevăzut de art. 948 pct. 2 Cod civil, întrucât exprimarea voinței de a accepta moștenirea nu s-a făcut personal.
Se mai arată că în mod greșit, instanța de apel nu observat motivarea în drept a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute certificatelor de moștenitor, respectiv art.948 pct.2 Cod civil, susținând că, motivul de nulitate este reprezentat de lipsa opțiunii proprii, personal exprimată, fie printr-o acceptare expresă, fie tacită, care constituie o lipsă a consimțământului, a voinței de a accepta moștenirea, ceea ce constituie motiv de nulitate absolută.
Precizează recurenții că fost invocată nulitatea absolută a celor două certificate de calitate de moștenitor, motivată de lipsa consimțământului, iar nu în privința prescripției, cum în mod eronat motivează instanța de apel.
Solicită să se observe că și în privința celui de al doilea capăt de cerere, cel al constatării ca prescris a dreptului intimaților-pârâți de a accepta moștenirea lăsată de și, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale, respectiv art.700 Cod civil, astfel cum a fost modificat prin Decretul nr.73/1954, iar anterior prin Decretul nr.88/1951.
Prin urmare, după moartea lui, soția lui încă din anul 1951 era obligată să-și exprime opțiunea, în virtutea principiului aplicării imediate a noii legi civile. În caz contrar, sancțiunea este prescripția dreptului de a accepta moștenirea soțului ei. După moartea, intervenita în 1952 și pretinșii moștenitori ai acesteia aveau aceeași obligație, întrucât la scurt timp a fost modificat și art.700 Cod civil. Față de dispozițiile art.700 Cod civil, cu modificările suferite de-a lungul timpului, în anul 2003, intimații-pârâți nu mai erau în termenul legal de șase luni, de acceptare a moștenirii, intervenind prescripția. In acest sens, s-au pronunțat în mod constant instanțele - Decizia nr.2633/2001 a B - Secția a III-a Civilă.
Instanța de apel motivează că, termenul legal de șase luni se aplica opțiunii succesorale, iar nu întocmirii certificatului de calitate de moștenitor. Este însă neîndoielnic faptul că, eliberarea certificatului de calitate se poate face, numai dacă s-a dovedit exprimarea opțiunii în termenul legal de șase luni, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 din Codul d procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulata la data de 02.04.2009, intimații pârâți au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
În motivare, se arată că intimații pârâți au calitatea de moștenitori ai celor doi defuncți, astfel cum rezultă din certificatele de calitate de moștenitor, aflate la dosarul de fond.
S- susținut că în mod corect instanța de fond respins acțiunea, apreciind că neacceptarea succesiunii în termenul de prescripție de 6 luni, nu atrage nulitatea absolută a certificatului de calitate de moștenitor ci doar nulitate relativă, care pe de parte nu a fost invocată de către reclamant iar pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost invocată, ar fi fost deja prescrisă, acțiunea fiind introdusă la 02.11.2007.
Totodată intimații pârâți au invocat faptul că recursul este nefondat întrucât succesiunea a fost acceptată tacit de către autorii lor, susținând că aceștia au preluat în proprietate și au folosit bunurile ramase de pe urma defuncților.
Prin aceeași cerere s-a invocat excepția lipsei de interes recurenților și excepția lipsei calității procesuale active a acestora.
În motivare, s-a susținut că recurenții nu justifica un interes personal, direct, legitim și actual în formularea acțiunii, întrucât în prezent, nu se periclitează un interes existent al acestora cu privire la eventuale drepturi pe care le-ar putea primi cu privire la moștenirea autorilor pârâților, recurenții nu au vocație succesorala, la aceasta succesiune și prin urmare, nu justifica un interes legitim în a solicita nulitatea celor doua certificate de calitate de moștenitor și nici nu pot beneficia în mod direct de anularea acestora.
S- mai susținut că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 88 alin. 1 din legea nr. 36/1995, întrucât recurenții nu sunt vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor, neavând calitate procesuală activă, în opinia intimaților pârâți cererea formulată având doar scopul de tergiversa soluționarea cauzelor care au că obiect revendicarea, în prezent suspendate.
Analizând legalitatea deciziei civile recurate, în raport de criticile formulate și de prevederile legale incidente în cauza, curtea, constată recursul ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește apărarea intimaților pârâți întemeiată pe excepția lipsei de interes a recurenților în promovarea acțiunii civile și pe excepția lipsei calității procesuale active a acestora, curtea constată că această excepție nu se prezintă ca o excepție de procedură în recurs, ci constituie o apărare față de acțiunea formulată, astfel că nu o va analiza pe cale separată ci pe fondul recursului.
Astfel, potrivit art. 99 din legea nr. 36/1995, actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc, în condițiile art. 100 iar potrivit art. 100 din legea nr. 36/1995, actele notariale pot fi atacate de părți sau de orice persoană interesată prin acțiune în anulare la instanța judecătorească, în conformitate cu prevederile Codului d e procedură civilă.
Totodată, potrivit art. 88 alin. 1 din legea nr. 36/1995, cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței judecătorești anularea acestuia și stabilirea drepturilor lor, conform legii.
Așadar, pe de parte, legea nr. 36/1995, nu limitează sfera persoanelor îndreptățite să solicite nulitatea unui certificat de moștenitor exclusiv la cei care emit pretenții asupra succesiunii, interpretarea sistematică acestor dispoziții legale conducând indubitabil la concluzia că justifică legitimare procesuală activă toți cei care se pretind prejudiciați prin eliberarea sau cuprinsul certificatului de moștenitor. Pe de alta parte, în speță, recurenții au sesizat instanța de fond cu o acțiune în constatarea nulității absolute a unor acte juridice-certificatele de calitate de moștenitor nr. 12/2003 și respectiv 13/2003, susținând că autorii intimaților pârâți nu și-au exprimat voința de accepta succesiunea defuncților - și, or, acțiunea în constatarea nulității absolute, poate în principiu, să fie formulată de orice oricine, singura condiție necesară și utilă, în promovarea unei astfel de acțiuni fiind aceea ca titularul acțiunii să justifice un interes personal, născut, legitim și actual.
În cauză, așa cum a reținut și instanța de fond, recurenții au reușit să justifice interesul, respectiv folosul imediat, material pe care l-ar obține, în cazul în care acțiunea ar fi admisă, câtă vreme, aceștia au probat că au calitatea de pârâți, într-un alt litigiu, în care intimații pârâți din cauza de față se legitimează procesual, întemeindu-se pe cele doua certificate de calitate de moștenitor, în raport de care se invocă în prezenta cerere, existenta unei cauze de nulitate absolută.
Faptul că recurenții nu au calitatea de moștenitori, în raport de cei doi defuncți a căror succesiune fost dezbătută în cadrul procedurii succesorale notariale finalizată prin eliberarea celor două certificate de calitate de moștenitor, nu este de natură să înlăture constatarea îndeplinirii în persoana acestora celor două condiții de exercițiu acțiunii civile, prin raportare la motivele de fapt și de drept invocate în susținerea cererilor cu care au fost investite instanțele de fond și în raport de prevederile legale înscrise în art. 99-100 din legea nr. 36/1995 raportat la art. 88 din actul normativ de referință.
În acest sens, curtea retine că art. 84 din legea nr. 36/1995, stabilește că,încazul în care nu s-a făcut dovada existenței unor bunuri în patrimoniul defunctului ori determinarea acestora necesită operațiuni de duratăși moștenitorii solicită să li se stabilească numai calitatea, se poate emite certificat de calitate de moștenitor" iar potrivit art. 88 alin. 1 din legea nr. 36/1995, "cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței judecătorești anularea acestuia și stabilirea drepturilor lor, conform legii. Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitorface dovada deplină în privința calității de moștenitorși a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte".
În raport de aceste dispoziții legale, concluzia este aceea că certificatul de calitate de moștenitor eliberat de notarul public în baza art. 76 și 84 din Legea nr. 36/1995, în cadrul procedurii succesorale necontencioase, face dovada deplină în privința calității de moștenitor,ceea ce înseamnă că, față de forța probantă recunoscută de lege acestui act, câta vreme aceste acte nu sunt anulate, trebuie reținută ca dovedită calitatea pârâților de moștenitori ai proprietarului originar al imobilului, fără a mai fi necesară administrarea altor dovezi pe acest aspect. Puterea doveditoare a acestui înscris rezidă atât din acordul moștenitorilor cu privire la succesiune cât mai ales din verificările pe care autoritatea reprezentată de notarul public, le face personal, ceea ce ii conferă autoritate și credibilitate deosebită.
Este deci dovedit în cauză interesul recurenților în promovarea acțiunii de față, fiind evident că în lipsa instrumentului probator al calității de succesori intimaților pârâți, reprezentat de certificatele de calitate de moștenitor căror nulitate se invocă, pârâții nu și-ar putea justifica pe deplin legitimarea procesuală activă în revendicarea bunului față de care recurenții opun un drept de proprietate.
Curtea reține totodată că, potrivit art. 76 alin. 1, 3 și 4 din legea nr. 36/1995, în cadrul procedurii succesorale, notarul public stabilește calitatea moștenitorilor și legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum și compunerea masei succesorale. Pe bază de declarație sau probe administrate în cauză se va stabili dacă succesorii au acceptat succesiunea în termenul legal. Declarațiile de renunțare la succesiune și cele de acceptare sub beneficiu de inventar se înscriu într-un registru special.
În același timp, potrivit art. 77 din același act normativ,calitatea de moștenitor și numărul acestora se stabilesc prin acte de stare civilă și cu martori, iar bunurile ce compun masa succesorală se dovedesc prin înscrisuri sau orice ale mijloace de probă admise de lege.
Potrivit art. 651 din Codul civil, succesiunile se deschid prin moarte iar în conformitate cu prevederile art.686 din Codul civil,nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine".Totodată, art. 700 din Codul civil stabilește că,dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni, socotit de la deschiderea succesiunii.
În raport de dispozițiile legale sus citate,transmiterea patrimoniului succesoral operează din momentul deschiderii moștenirii, însă, aceasta transmisiune nu are caracter definitiv și obligatoriu, întrucât, unul dintre principiile de ordine publică care reglementează aceasta materie, consacrat expres de art. 686 din Codul civil, este acela că,nimeni nu poate fi silit a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine". Prin urmare, succesibilul, care are vocație succesorala concretă - în sensul că, în raport de gradul sau de rudenie cu defunctul nu este înlăturat de la moștenire de către rudă mai apropiată, nu este exheredat și nici nu este nedemn - are dreptul de a alege - numit drept de opțiune succesorală - între consolidarea titlului de moștenitor prin acceptarea succesiunii sau desființarea acestui titlu.
Pe de altă parte, acceptarea succesiunii este un act juridic unilateral, esențialmente personal și voluntar și care are caracter declarativ de drepturi, ceea ce înseamnă că acceptarea succesiunii se face de către fiecare succesibil, iar în cazul în care exista mai mulți succesibili, ei nu exercită dreptul de opțiune în mod colectiv, ci fiecare în parte trebuie să se pronunțe individual, soarta juridică a opțiunii făcută de unul dintre ei neputând afecta opțiunea făcută de ceilalți, succesibilul având dreptul absolut de alege între posibilitățile conferite prin dreptul de opțiune succesorală. Dacă există pluralitate de succesibili, fiecare este liber să opteze în sensul dorit, indiferent de alegerea făcută de ceilalți, fiind deci posibil ca unii să accepte succesiunea iar ceilalți să renunțe la ea, dar odată exprimată voința de a accepta succesiunea, opțiunea succesibilului produce efecte retroactiv, de la data deschiderii succesiunii. În același timp, toți succesibilii care au vocație succesorală, au obligația de a-și exercita dreptul de opțiune succesorală, în termenul de prescripție de 6 luni, termen care începe să curgă, potrivit art. 700 alin.1 Cod civil, de la data deschiderii succesiunii.
În cauză, din verificarea actelor dosarului rezultă că probele avute în vedere de către notarul public care a eliberat cele două certificate de calitate de moștenitor, au fost reprezentate de: declarațiile autentice ale martorilor și și declarațiile date în formă autentică de către intimații pârâți potrivit cu care autorii lor au acceptat succesiunea defuncților.
Totodată, din verificarea conținutului celor două declarații de martor rezultă că acestea nu cuprind elemente relevante sub aspectul acceptării succesiunii defuncților și, ci exclusiv aspecte legate de vocația succesorală concretă, utilă autorilor pârâților în raport de aceste succesiuni, referindu-se la inexistența altor rude ale acestora sau a unor descendenți în viată.
Este adevărat că în raport de art. 81 din legea nr. 36/199, certificatul de moștenitor se eliberează potrivit acordului moștenitorilor, în temeiul acestui acord, însă, din verificarea înscrisurilor aflate la dosarul notarial, se constată că declarațiile privind existența unor acte de acceptare moștenirii, provin de la pârâți iar nu de la persoanele în raport de care s-a constatat calitatea de moștenitor, or, la data deschiderii succesiunilor astfel dezbătute, nu pârâții justificau vocație succesorală concretă.
În același timp, curtea nu poate face abstracție de susținerea intimaților pârâți în sensul că manifestarea de voință căreia aceștia i-au dat curs fost exprimată de către autorii lor, înăuntrul termenului de opțiune succesorală, sub forma acceptării tacite succesiunilor celor doi autori, prin luarea în posesie a bunurilor succesorale.
În raport de cele constate, câtă vreme ceea ce se contestă în cauză este tocmai lipsa manifestării de voință autorilor pârâților, în vederea acceptării succesiunilor dezbătute și finalizate prin eliberarea celor doua certificate de moștenitor a căror nulitate de invocă, curtea apreciază că în mod eronat instanțele de fond nu s-au preocupat de administrarea de probatorii pertinente și concludente în vederea verificării acestor susțineri, cu respectarea principiilor ce țin de contradictorialitate și de echitatea procesului, iar nu să se limiteze la aprecierea formală că declarațiile date de către pârâți, nefiind contestate, produc efecte juridice.
În acest sens, curtea reține interpretarea obligatorie dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prevederilor art. 6 din Convenția Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Lungoci contra României și împotriva României, potrivit cu care,dreptul de acces la justiție nu este absolut; el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuși, restricțiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În plus, aceste restricții nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenție decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat". Aceasta ultima cerință, din perspectiva CEDO, trebuie sa aibă în vedere,o posibilitate clară și concretă oferită reclamantei de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale".
Curtea Europeană statuat totodată că, deoarece Convenția nu urmărește să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective ( împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, 33), Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat "reținute", adică analizate corespunzător de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 prevede în sarcina "instanței" obligația de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, cu condiția să le aprecieze relevanța și fără ca asta să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte ( de împotriva Olandei, citată mai sus, p. 19-20, 59 și 61). Importanța acestei sarcini poate în funcție de natura deciziei. De aceea, întrebarea dacă o instanță și-a încălcat obligația de a motiva, conform art. 6 din Convenție, nu se poate analiza decât în lumina circumstanțelor speței ( împotriva Spaniei, citată mai sus, p. 12, 29).
Cum instanțele de fond au soluționat cauza fără a avea în vedere toate aceste aspecte, relevante în soluționarea cererilor cu care au fost sesizate, situația de fapt nefiind complet stabilită, reținând totodată că potrivit actualei reglementari textului art.304 din Codul d e procedură civilă, recursul reprezintă cale extraordinară de atac, nondevolutivă, având în vedere și prevederile cu caracter imperativ cuprinse în art. 305 din Codul d procedură civilă, care restricționează regimul probator, în calea extraordinara de atac a recursului, limitând atât dreptul instanței de recurs cât și al părților, de a administra probe, exclusiv la înscrisuri, reținând totodată că în cauză, se impune administrarea de probe sub aspectul verificării efectuării de acte de acceptare a succesiunilor celor doi defuncți, inclusiv a unei probe testimoniale, urmează ca în conformitate cu prevederile art. 312 din Codul d procedură civilă, să se dispună admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurentul - reclamant și de recurenta - intervenientă împotriva deciziei civile nr.1647 A din 19.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații., și.
Casează decizia recurată și trimite cauza la aceeași instanță.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
MARI - - - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnodact.
Ex.2/10.06.2009
Secția a III-a Civ. -
-
Jud.sector 2. -
Președinte:IlieJudecători:Ilie, Ionelia Drăgan, Rodica Susanu
