Anulare act. Decizia 85/2010. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr-

(593/2009)

ROMAN I

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 85

Ședința publică din 4.02.2010

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Ilie Mari -

JUDECĂTOR 2: Mihai Andrei Negoescu Gândac

Grefier - - -

- X X -

Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de apel formulate de apelanții reclamanți A, și - decedată pe parcursul procesului și continuat de moștenitorii acesteia - și, de apelanta pârâtă (cerere de aderare la apel), precum și de către apelanții pârâți, și, împotriva sentinței civile nr.1809 din 28.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, SC SA, - decedată pe parcursul procesului și continuat de moștenitorul său -,.

Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru anulare contract de vânzare-cumpărare și revendicare.

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 21 ianuarie 2010, care face parte integrantă din prezenta, când pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 28 ianuarie, apoi la 4 februarie 2010 și a decis următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B la data de 12.10.2006, reclamanții, lIiescu, - și au chemat în judecată pârâții Municipiul B prin Primar General, SC SA, și solicitând obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie prin comparare de titluri în baza art.480 civ. coroborat cu dispozițiile Legii nr.10/2001, imobilele din-, sector 2 (fostă - - nr.15), B, compus din teren în suprafață de 338 mp. și două corpuri de casă,- (fostă - - nr.17), sector 2, B, compus din teren în suprafață de 345,52 mp și construcție parter plus etaj, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, nr.2236/17.01.1997, nr.2641/17.02.1997 și nr.1490/12.12.1996, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanții arată că sunt moștenitorii legali ai bunicilor lor, și, proprietarii de drept ai imobilelor din- (- nr. 15), sector 2 și - - nr. 17 (- nr. 17), sector 2. Aceste imobile au fost preluate abuziv, fără titlu de către Statul Român prin aplicarea greșită a Decretului nr.92/1950 poz.326, deși proprietarul era de profesie mic meseriaș, cizmar și nu intra în prevederile art.1 din decret.

După naționalizare, familia a continuat să locuiască în calitate de chiriaș, în prezent locuind cu familia. Titlul de proprietate al reclamanților este preferabil titlurilor cumpărătorilor în baza Legii 112/l995, fiind mai vechi, mai bine conturat, pârâții cumpărând de la un detentor precar, Statul Român în frauda legii, pentru un preț derizoriu și cu rea credință, știind că moștenitorii foștilor proprietari sunt chiriași în imobil.

Pârâta SC SA a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece nu a fost decât mandatar la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, din partea Primăriei Municipiului B, care a avut calitatea de vânzătore. Pârâta a invocat pe capătul doi de cerere excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind depășit termenul prin care aveau dreptul reclamanții să solicite anularea contractelor de vânzare-cumpărare potrivit art.46 alin.5 din Legea nr.10/2001.

Pârâtul Municipiul B prin Primar General a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive motivată de faptul că nu mai dețin nici titlul și nici posesia imobilelor solicitate. Pârâtul a mai invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare motivată de faptul că potrivit art.46 alin.5 din Legea nr.10/2001, sunt prescrise astfel de acțiuni indiferent de cauza de nulitate invocată.

Reclamanții au depus la dosar completare la acțiune în sensul că solicită revendicarea celor două imobile din- (- nr. 15), parter cu două corpuri de casă și curte și- (- nr.17), parter, etaj, curte, evacuarea (eliberarea spațiilor) de către toți chiriașii, urmând a preciza numele acestora și nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare întocmite în frauda legii.

Pârâta llinca a depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii, deoarece este cumpărătoare de bună credință. Actul de vânzare-cumpărare a fost întocmit în baza Legii nr.112/1995, iar cele două părți au respectat toate condițiile contractuale. Pârâta a invocat lipsa calității sale procesuale pasive deoarece între aceasta și reclamanți nu există raporturi judiciare.

La termenul din 25.01.2007, reclamanții prin apărător au arătat că valoarea celor două imobile este peste 5 milioane lei vechi și a solicitat declinarea dosarului la Tribunalul București. Potrivit art.2 pct.1.b, tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 milioane lei. Astfel, instanța în baza art.158 Cod procedură civilă, a declinat soluționarea cauzei la Tribunalul București Secția Civilă.

Prin sentința civilă nr. 1804 din 28.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a respins cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți în temeiul Legii nr.112/1995, ca prescrisă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC SA, s-a respins acțiunea față de acesta pârâtă, pentru lipsa calității procesuale pasive și s-au respins celelalte excepții ca nefondate.

Prin aceeași sentință, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanți.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că cererea reclamanților prin care solicită a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, a fost formulată la data de 12.10.2006, cu mult peste termenul impus de art.46 alin.5 din legea nr.10/2001 astfel cum a fost modificat prin nr.OUG109/2001 și nr.OUG145/2001, termen special în ce privește exercițiul dreptului material la acțiune și potrivit cu care indiferent de motivul de nulitate invocat, acțiunea în anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate in temeiul legii nr.112/1995 pot fi formulate pana la data de 14.08.2002, astfel încât excepția este fondată. Tribunalul a admis această excepție și a constatat ca prescris acest capăt de cerere.

Apărările reclamanților în sensul ca au luat cunoștința de existența contractelor de vânzare cumpărare în anul 2006 nu pot fi reținute câta vreme termenul este impus de dispoziții legale imperative, astfel încât necunoașterea acestora nu este în măsură a atrage întreruperea acestui termen.

În ce privește calitatea procesuală pasivă a SC SA, instanța a constatat că această persona nu a avut calitatea de proprietar vânzător în contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se solicita a se constata, acționând ca mandatar - prestator de servicii pentru proprietarul Primăria Municipiului B, iar pe capătul de cerere privind revendicarea nu se poate reține că imobilul este în prezent în posesia sau proprietatea SC SA, astfel încât chemarea acestuia în judecată nu este justificată, întrucât nu are calitate procesuală pasivă, acțiunea față de aceasta pârâta fiind respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului B prin Primar General nu a putut fi reținută ca fondată, întrucât obiectul acțiunii este constituit din revendicarea imobilului situat în B,--17, din titlul opus de reclamanți rezultând că imobilul are în compunere o suprafața de teren de 338 respectiv 360 mp. obiectul contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind constituit din construcțiile edificate pe acest teren cu cota aferentă din terenul aflat sub construcție, astfel că terenul neconstruit reprezentat de curtea imobilului a rămas în proprietatea Municipiului B prin Primar General, justificând astfel chemarea sa în judecată în calitate de pârât.

Referitor la excepția lipsei calității procesoare active a reclamanților aceasta a fost respinsă ca nefondată reținând că imobilul din B,--1 7 sector 2, fosta - -, a fost dobândit de către și, așa cum rezulta din contractul de vânzare cumpărare nr.10302/10.08.1911 din care Jaf ost constituit dotă în favoarea numitei, din actele civile depuse la dosar (certificate de naștere) rezultând că reclamanții sunt descendenții acestora.

Excepția inadmisibilității acțiunii a fost, de asemenea, respinsă ca nefondată, întrucât deși este adevărat că după apariția Legii nr.10/2001, persoanele îndreptățite la obținerea măsurilor de reparație preluate de acest act normativ, trebuie să urmeze procedură administrativă descrisă în legea specială, în acord cu dispozițiile art. 21 din Legea nr.10/2001 republicată, procedura administrativă are în vedere situația în care imobilul se mai găsește în patrimoniul statului și atunci cererea persoanei îndreptățite poate avea ca obiect restituirea în natură sau situația în care imobilul nu se mai găsește în patrimoniul statului în aceasta ipoteză persoană îndreptățită are calea cererii de despăgubire în echivalent.

Cum în speța cererea reclamanților vizează restituirea în natură, imobilul fiind trecut în patrimoniul statului aceasta nu putea fi adresată în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru ca situația juridică a imobilul nu se mai încadra dispozițiilor art. 20 din Legea nr.10/2001 așa încât a considerat inadmisibilă acțiunea în justiție întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, fostului proprietar, ar reprezenta "un fine de neprimire", o îngrădire a dreptului de a apela la justiție.

Acțiunea în revendicare este nefondata motivat de faptul că în cererea lor, reclamanții invocă drept titlu de proprietate al autorului sau contractul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr.14185/1921 și nr.10302/10.08.1911, acțiunea în revendicare prin comparare de titluri presupunând existența concomitentă a două titluri valabil încheiate.

În ipoteza în care, în cadrul acestei forme de acțiunii în revendicare, după verificarea valabilității titlului statului, se ajunge la concluzia că titlul nu este valabil, rezultă că titlul statului nu există, iar în aceste condiții lipsesc cele două titluri care trebuie comparate și deci acțiunea în revendicare prin comparare de titluri este imposibil de realizat.

Titlu pe care reclamanții îl exhibă în fața instanței este însăși titlul autorilor.

De la autorul reclamanților (în locul cărora se poziționează reclamanții) dreptul de proprietate a trecut către stat prin efectul legii, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, iar de la stat către pârâții intimați, urmare aplicării dispozițiilor Legii nr.112/1996.

Rezultă că suntem în fața aceluiași autor și deci nu se poate face comparație de titluri prevenind de la autori diferiți.

deci cerința autorilor diferiți nu se poate face compararea de titluri provenind de la autori diferiți.

În speță, nu există două titluri care pot fi comparate și deci acțiunea în revendicare prin compararea de titluri provenind de la același autor este imposibilă.

Imposibilitatea realizării raționamentului în cele două forme dovedește că dreptul de proprietate al reclamanților este stins, singurii care dețin titlul și dreptul de proprietate asupra imobilului fiind pârâții.

În raport de cele reținute, cei ce au beneficiul ocrotirii dreptului de proprietate în temeiul art.480 Cod civil, sunt pârâții al căror titlu nu a fost desființat pe cale judecătorească, aceștia având dreptul a se bucura de prerogativele proprietății, lăsarea imobilului în proprietatea și folosința reclamanților, evacuarea pârâților persoane fizice din imobil nefiind întemeiata, acțiunea fiind respinsă în consecința.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat apel reclamanții și, respectiv, pârâții, și a, formulându-se ulterior și o cerere de aderare la apel d e către pârâta.

Apelanții-reclamanți au solicitat admiterea căii de atac promovată, casarea sentinței atacate și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, precizată și completată.

În dezvoltarea primului motiv de apel - instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia - apelanții-reclamanți arată că prin acțiunea introductivă completată au solicitat revendicarea celor două imobile din- (fostă-) și - - nr.17 (fostă-) - parter, etaj, curte - eliberarea spațiilor de către chiriași și proprietari pe Legea nr. 112/1995, nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare și compararea de titluri, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 Cod civil, ale Legii nr.10/2001, art. 968, 969 Cod civil, ale Legii nr. 112/1995, precum și ale Legii nr. 247/2005.

Reclamanții fiind moștenitorii foștilor proprietari și în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate de Tribunalul Ilfov sub nr.14185/1921 și nr.10302/10.08.1911, imobile preluate abuziv de statul român prin aplicarea greșita a Decretului nr.92/1950 la poziția 326.

Potrivit Constituției Populare Romane art. 8 din 1948, era recunoscut și garantat în mod expres cu de principiu, dreptul de proprietate particulară. Textele ulterioare ale art.10 și 11 prevedeau excepții care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară, fiind însă norme cu caracter de excepție de strictă interpretare și aplicare. Prin art.10 se prevedea posibilitatea exproprierii pentru cauze de utilitate publică și cu dreaptă și justă despăgubire, iar art.11 prevedea că mijloacele de producție, băncile, societățile de asigurare, proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat.

Conform art.6 alin.1 din Legea nr. 213/1998 sunt preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituției în vigoare, la data preluării, iar art. 6 alin.3 din Legea nr. 213/1998 conferă instanțelor judecătorești puterea de a verifica valabilitatea preluării de către stat și a titlului statului,fără a distinge după temeiul preluării și natura titlului statului.

În mod eronat prima instanța a respins acțiunea de revendicare prin comparare de titluri, constatând faptul ca titlul statului nu este valabil prin preluare abuzivă, însă are o argumentare ilogică în sensul că nu pot fi comparate cele 2 titluri provenind de la același autor.

Titlurile nu provin de la același autor, proprietarii și au dobândit imobilele prin cumpărare de la persoane fizice în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate de Tribunalul Ilfov sub nr.14185/1921 și nr.10302/10.08.1911, imobilele au fost preluate în baza Decretului nr.92/1950, poziția 326, și înstrăinate de către Primăria Municipiului B prin în baza Legii nr.112/1995, lege în vigoare și care își produce efectele foștilor chiriași, și și.

Compararea de titluri se face intre titlul reclamanților și titlul proprietarilor pe Legea nr.112/1995, care au crezut că Statul Român este adevăratul proprietar nepunând la îndoiala valabilitatea titlului vânzătorului.

In opinia apelanților, sunt 2 titluri care provin de la 2 autori diferiți, prin expropriere au pierdut dreptul de proprietate, noul proprietar fiind Statul Român prin Municipiul B și, care și-a exercitat dreptul de proprietate ca un nou și adevărat proprietar, a acceptat imobilele, le-a închiriat și chiar înstrăinat, obținând prețul solicitat. În situația în care titlul reclamanților ar fi fost valabil în acel moment, fiind un singur autor, nu se puteau face înstrăinări în baza Legii nr.112//995 și nu se putea închiria imobilul în baza Legii nr.114/1996, iar Legea nr.10/2001 nu le dădea posibilitatea să notifice chiriașii și Municipiul B pentru reconstituirea dreptului de proprietate.

Reclamanții vor avea câștig de cauză în revendicarea prin comparare de titluri în temeiul principiuluinemo plus juris ad alium transfere potes quam ipse habet. Reclamanții au făcut dovada că pârâții au un autor, că între autori au existat raporturi juridice, în temeiul cărora autorul pârâților, pierzând calitatea de proprietar, a devenit un detentor precar, iar pârâtul un dobânditor de bună sau rea-credință.

Văzând dispozițiile art. 46 din Legea nr.10/2001 republicată, conform cărora prevederile acestei legi sunt aplicate și în cazul acțiunilor în curs de judecată, tribunalul trebuia sa aibă în vedere și analiza valabilității contractelor de vânzare-cumpărare și dispozițiile art.45 alin 2, care prevăd că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afara de cazul când au fost încheiate cu bună-credință.

Legea ocrotește buna-credință în sensul manifestării unor minime diligențe din partea chiriașilor pentru aflarea situației juridice exacte a imobilelor, dacă există sau nu notificări din partea foștilor proprietari.

B-credință este înlăturată prin faptul că reclamantul a notificat Municipiul B în baza Legii nr.112/1995, a Legii nr.10/2001 și verbal chiriașii cu privire la revendicarea imobilelor.

Prin cel de-al doilea motiv de apel, apelanții-reclamanți arată că în mod greșit instanța de fond a considerat ca fiind prescris capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, înlăturând apărările reclamanților în sensul că au luat la cunoștința de contractele de vânzare cumpărare în anul 2006, fără să observe toate diligențele făcute de reclamanți cererile notificările în baza Legii nr.112/1995 la Primăria sector 2 și Primăria Municipiului B, de restituire în natura a imobilelor, cereri privind situația juridică, dacă au fost sau nu înstrăinate apartamentele, cereri care au rămas fără răspuns oficial și abia în anul 2006 s-au obținut de la. sector 2 copii după actele de proprietate, conform înscrisurilor anexate, putând fi repuși în acest termen.

În dezvoltarea celui de al treilea motiv de apel - hotărârea este dată fără temei legal, cu încălcarea și aplicarea greșita a legii - apelanții- reclamanți consideră neîntemeiată respingerea acțiunii în revendicare atâta timp cât a fost dovedită calitatea acestora de proprietari, prin transmiterea succesorală a dreptului de la autorii proprietari, bunicii lor, preluarea imobilelor de către Statul Român s-a făcut fără titlu valabil în mod abuziv, astfel conform dispozițiilor constituționale de protecție a dreptului de proprietate și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care considera conform art.1 al Protocolului nr.1 o privațiune a dreptului de proprietate, sunt îndreptățiți să li se lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele revendicate, și evacuarea chiriașilor și proprietarilor.

În dezvoltarea motivului de apel întemeiat pe dispozițiile art.304¹Cod procedură civilă - recursul declarat împotriva unei hotărâri, care potrivit legii nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat de motivele de casare prevăzute în art.304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.

Comparând titlul reclamanților în calitate de succesori ai proprietarilor deposedați abuziv și titlul pârâților, care invoca calitatea de subdobânditori de buna credință ai aceluiași imobil, instanța de recurs trebuia să dea câștig de cauza numai titlurilor reclamanților.

In materia vânzării lucrului altuia, cu excepția când părțile au încheiat contractul știind ca lucrul vândut este proprietatea altei persoane - când vânzarea are o cauza ilicită și este nulă absolut - se admite că acest contract poate fi doar anulat la cererea cumpărătorilor. Adevăratul proprietar fiind terț față de contractul încheiat în aceste condiții are la îndemână numai acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorului care posedă bunul, potrivit art.480 Cod civil, iar în cadrul acestei acțiuni nu se reanalizează atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros al bunului.

B credință nu poate constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiunii reale petitorii cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil.

Exista două titluri valabil încheiate - actul reclamanților de proprietate și contractele încheiate în baza Legii nr.112/1995, lege care își produce efectele și în prezent.

Apelanții-reclamanți mai arată că există două titluri care au fost transcrise, însă al lor are o dată mai veche, fiind preferabil și mai bine conturat.

In momentul vânzării apartamentelor de către Municipiul B, acesta era adevăratul proprietar, fiind o vânzare valabilă, calitatea de detentor precar al Statului Român sau preluarea cu titlu sau fără titlu a fost analizată de instanța judecătorească abia în anul 2008, când a constatat nevalabilitatea titlului statului, până în acest moment actul și-a produs efectele.

In această situație trebuie înlăturată ca fiind netemeinică logica instanței cu privire la faptul că titlul statului nu există (a existat până în prezent, data pronunțării sentinței civile nr.1804 F/28.11.2008) și că lipsesc cele 2 titluri care trebuie comparate provenind de la autori diferiți, autorii reclamanților nu au vândut chiriașilor în baza Legii nr.112/1995, ci statul român în baza unui titlu la momentul respectiv al perfectării vânzării valabile, nu au vândut în numele foștilor proprietari ci în numele statului care a încasat prețul casei.

Logica primei instanțe îngrădește în mod voit dreptul de proprietate care este inviolabil și perpetuu, dar și posibilitatea soluționării cererilor de revendicare stopând acțiunile de acest gen, contrar Drepturilor Omului și Jurisprudenței Curții Europene.

Instanța nu s-a pronunțat nici pe cererea de evacuarea a chiriașilor, mulți dintre ei locuind fără forme legale împreună cu rudele titulare de contract, care nu au nici un titlu, locuind în proprietatea reclamanților fără a plăti chirie, mai mult proprietarii în baza Legii nr. 112/1995 având spațiu excedentar au închiriat apartamentele, eludând fiscul. Reclamanții arată că au fost de nenumărate ori amenințați ca vor da foc la imobile pentru a nu obține nimic, iar ei au oricum câștig de cauză.

Mai mult instanța nu s-a pronunțat cu privire la terenul - curtea aferentă și la faptul că Legea nr.112/1996, și acordă doar un drept de folosință terenului de sub apartament, cota indiviză, cumpărătorilor în baza Legii nr.112/1995.

Prin cererea de aderare la apel pârâta arată că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesual active, în condițiile în care reclamanții nu și-au dovedit aceasta calitate, în sensul ca nu au dovedit că sunt moștenitorii persoanei de la care s-a naționalizat bunul revendicat, prin acceptarea moștenirii în termenul legal prevăzut de art. 700 cod civil de către antecesorii lor, și față de autorul lor comun, de la care s-a naționalizat bunul revendicat (conform înscrisului de la pagina 49 dosar fond, nici nu s-a deschis procedura). Nici reclamanții față de antecesorii lor nu și-au dovedit această calitate, nici măcar prin actele de stare civilă depuse, care sunt incomplete. Consideră ca reclamanții nu se pot prevala în acest scop de cererea (notificarea) făcută în condițiile art.4 alin.3 din Legea nr.10/2001. În plus, nu au dovedit că autorul lor era proprietarul imobilelor pe care le revendica, existând neconcordanțe între vechile și actualelor adrese, actul dotal de la p. 17, de exemplu, referindu-se la str. - - 7 (?).

De asemenea, greșit nu a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților de revendicare întemeiată atât pe dreptul comun, art. 480 Cod civil, cât și pe dispozițiile legii speciale, Legea nr.10/2001, sau când pe dreptul comun când pe legea specială, în condițiile în care legea specială, derogă de la dreptul comun în materie și are prioritate, acesta din urma lege extinzând aplicarea principiului restitutio în integrum și diversificând gama masurilor reparatorii.

În acest sens, sunt de observat notificările depuse de reclamanți în dosar din care rezultă că s-au cerut, în conformitate cu dispozițiile legii nr.10/2001, masuri reparatorii, pe calea procedurii administrative prevăzute de aceasta lege, procedură care este obligatorie și prealabilă, astfel că, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun.

În același sens, sunt și modificările și completările recente aduse prin dispozițiile Legii nr.1/2009, ale Legii nr.10/2001, respectiv, art.46(4) și art.7(1/ind.1), decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.33/09.06.2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 dec.1989, precum și deciziile Curții Constituționale nr.1351/2008 și nr.56/2009.

Acțiunea reclamanților și calea de atac exercitată sunt nefondate. În mod corect, instanța de fond a respins acțiunea ca nefondată, întrucât, contrar susținerilor reclamanților statul a avut un titlu valabil, Decretul nr.92/1950, poz.326, naționalizarea făcându-se cu respectarea dispozițiilor legale la data preluării, ținând seama ca chiar autorul reclamanților în Actul Dotal din 5 iulie 1938, p. 17 dosar fond, declara ca este "industriaș". Decretul nr.92/1950 este titlu menționat în art.1 (2) din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, iar opțiunea de cumpărare conform art.9 din lege a fost legală.

Existând, pe de o parte, un titlu valabil al statului, care nu a fost declarat nul anterior, conform art.6 din Legea nr.213/1998, și nici în cadrul acțiunii de față instanța nu a fost sesizată cu un astfel de capăt de cerere iar, pe de altă parte, încheind cu statul contractul de vânzare-cumpărare nr.1490/ 12.12.1996, titlu autentic de proprietate care, de asemenea, nu a fost anulat în justiție până la momentul soluționării acțiunii, corect a admis instanța de fond excepția dreptului material la acțiune în acest sens, termenul de 18 luni (termen de decădere) fiind expirat la 14.08.2002.

Cunoscând că prin lege, Decretul nr.92/1950 este declarat titlu legal, a avut reprezentarea ca a cumpărat de la adevăratul proprietar, deci a fost cumpărătoare de buna-credință la momentul încheierii actului de cumpărare a locuinței legal deținute, bună-credință care se prezumă conform art.1898 Cod civil, iar reclamanții nu fac nicio dovada în sensul răsturnării acestei prezumții.

Chiar și în situația în care dispunătorul nu ar avea titlu valabil, considerat astfel anterior Legii nr.213/1998 (deci, chiar dacă ar fi anulabil prin aplicarea acestei legi), Legea nr.10/2001 apără buna-credința prevăzând în art.45(2) ca actele de înstrăinare având ca obiect astfel de imobile, sunt nule, insă, în afara de cazul în care actul a fost încheiat cu buna-credința. în acest fel legea face preferabil titlul cumpărătorului celui al adevăratului proprietar. În multe cauze, Curtea Constituțională a aparat buna-credință, făcând o aplicație fermă a principiului "error communis facit ius",

În același sens, sunt și dispozițiile art.7(1/ind.1), art.18 lit.c, art.45 (2¹) din Legea nr.10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.1/2009.

In sfârșit, arată apelanta că în mod corect s-a respins ca nefondată acțiunea reclamanților cu motivarea că, invocând titlul autorului lor fără verificarea valabilității titlului statului, dreptul de proprietate a trecut de la autorul reclamanților către stat, iar de la stat către noi, intimații, lipsind deci cerința autorilor diferiți.

De altfel, consideră că și dacă ar exista cerința autorilor diferiți, nu se impune o comparare a titlurilor față de ultimele modificări aduse legii - inclusiv abrogarea art.2 (2) prin care se recunoștea explicit și retroactiv vechiul drept de proprietate din care rezultă voința ferma a legiuitorului de a despăgubi foștii proprietari prin măsuri reparatorii în echivalent, ceea ce este și în spiritul jurisprudenței CEDO, potrivit căreia, atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube.

Prin motivele de apel formulate de apelanții-pârâți (fila 134) aceștia au susținut că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesual active, în condițiile în care reclamanții nu și-au dovedit aceasta calitate, în sensul ca nu au dovedit că sunt moștenitorii persoanei de la care s-a naționalizat bunul revendicat, prin acceptarea moștenirii în termenul legal prevăzut de art. 700 Cod civil de către antecesorii lor, și față de autorul lor comun, de la care s-a naționalizat bunul revendicat. Au apreciat apelanții că reclamanții nu se pot prevala în acest scop de cererea (notificarea) făcută în condițiile art.4 alin.3 din Legea nr.10/2001 și au susținut și aceștia că nu s-a dovedit că autorul reclamanților era proprietarul imobilelor pe care le revendică, existând neconcordanțe între vechile și actualelor adrese.

De asemenea, s-a susținut și de acești apelanți că greșit prima instanță nu a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților de revendicare întemeiată atât pe dreptul comun, art. 480 Cod civil, cât și pe dispozițiile legii speciale, Legea nr.10/2001, sau când pe dreptul comun când pe legea specială, în condițiile în care legea specială, derogă de la dreptul comun în materie și are prioritate, acesta din urma lege extinzând aplicarea principiuluirestitutio în integrumși diversificând gama masurilor reparatorii.

S-au invocat totodată modificările și completările aduse prin dispozițiile Legii nr.1/2009, ale Legii nr.10/2001, respectiv, art.46(4) și art.7(1/ind.1), decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.33/09.06.2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 dec.1989, precum și deciziile Curții Constituționale nr.1351/2008 și nr.56/2009.

La data de 23.04.2009 pârâții, și a au formulat întâmpinare prin care au arătat că acțiunea reclamanților și calea de atac formulată de aceștia sunt nefondate.

În mod corect, instanța de fond a respins acțiunea ca nefondata, întrucât, contrar susținerilor reclamanților, statul a avut un titlu valabil, Decretul nr. 92/1950, poz.326, naționalizarea făcându-se cu respectarea dispozițiilor legale la data preluării, ținând seama că chiar autorul reclamanților în Actul Dotal din 5 iulie 1938, p. 17 dosar fond, declară ca este "industriaș".

Decretul nr. 92/1950 este titlu menționat în art.1 alin.2 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/l995, iar intimații în continuare, puteau opta, conform art. 9 din aceasta lege, pentru cumpărarea locuințelor pe care le dețineau în mod legal.

Existând, pe de o parte, un titlu valabil al statului, care nu a fost declarat nul anterior, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, și nici în cadrul acțiunii de față instanța nu a fost sesizată cu un astfel de capăt de cerere iar, pe de alta parte, încheind cu statul contractele de închiriere depuse la dosar care, nefiind anulate în justiție până la momentul soluționării acțiunii, reprezintă titlurile intimaților - pârâți legale pentru folosința în continuare a locuințelor pe care le dețin, astfel că instanța corect a respins acțiunea reclamanților, ca nefondată, întrucât, invocând titlul autorului lor fără verificarea valabilității titlului statului, dreptul de proprietate a trecut de la autorul reclamanților către stat, iar statul le-a închiriat locuințele, în mod legal.

Intimații-pârâți consideră că ca nu se impune o comparare a titlurilor, față de ultimele modificări aduse Legii nr.10/2001 - inclusiv abrogarea art.2(2), prin care se recunoștea explicit și retroactiv vechiul drept de proprietate, și dispozițiile art. 46 alin.4, potrivit cărora foștii proprietari au obligația de a urma calea prevăzută de această lege, care se aplică cu prioritate - dispoziții din care rezulta voința fermă a legiuitorului de a despăgubi foștii proprietari prin măsuri reparatorii în echivalent, ceea ce este și în spiritul jurisprudenței, potrivit căreia atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube.

Articolul 1 din Protocolul Adițional la. și jurisprudența în materie apără, în aceeași măsura în care apără interesele foștilor proprietari, și legitimă cu privire la dobândirea unui bun, a unei locuințe, în cazul pârâților. Ar fi nedrept ca după ce și-au cumpărat locuințele atribuite de fostul primii să beneficieze și de restituirea în natură a proprietăților, iar intimații să fie lipsiți de singura posibilitate de a avea o locuință.

Intimații-pârâți, și a au formulat apel arătând că instanța de fond a respins greșit excepția lipsei calității procesual active, în condițiile în care reclamanții nu și-au dovedit aceasta calitate, în sensul că nu au dovedit că sunt moștenitorii persoanei de Ia care s-a naționalizat bunul revendicat, prin acceptarea moștenirii în termenul legal prevăzut de art.700 Cod civil de către antecesorii lor, și față de autorul lor comun, de Ia care s-a naționalizat bunul revendicat (conform înscrisului de Ia p. 49 dosar fond, nici nu s-a deschis procedura). Nici reclamanții față de antecesorii lor nu și-au dovedit aceasta calitate, nici măcar prin actele de stare civilă depuse, care sunt incomplete. Consideră că reclamanții, nu se pot prevala în acest scop de cererea (notificarea) făcuta în condițiile art.4 alin.3 din Legea nr.10/2001. În plus, nu au dovedit că autorul lor era proprietarul imobilelor pe care le revendica, existând neconcordanțe între vechile și actualelor adrese, actul dotal de Ia l p. 7, de exemplu, referindu-se Ia str. - - 7(?).

De asemenea, greșit nu a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților de revendicare întemeiată atât pe dreptul comun, art.480 Cod civil, cât și pe dispozițiile legii speciale, Legea nr.10/2001, sau când pe dreptul comun când pe legea specială, în condițiile în care legea specială, derogă de Ia dreptul comun în materie și are prioritate, acesta din urmă lege extinzând aplicarea principiuluirestitutio in integrumși diversificând gama măsurilor reparatorii.

În acest sens, sunt de observat notificările depuse de reclamanți în dosar din care rezultă că s-au cerut, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, măsuri reparatorii, pe calea procedurii administrative prevăzute de aceasta lege, procedură care este obligatorie și prealabilă, astfel că, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun.

Dacă reclamanții își dovedesc calitatea în condițiile art.4 alin.3 din Legea nr.10/2001 așa cum au arătat anterior, cu atât mai mult trebuia respinsă acțiunea reclamanților întemeiată pe dreptul comun.

Prin încheierea de ședință din data de 21.01.2010 Curtea a calificat căile de atac declarate în cauză ca fiind apeluri, conform art. 282.proc.civ. și a respins excepția nulității cererii de aderare la apel, pentru considerentele expuse în cuprinsul acestei încheieri.

.-se decesul în cursul procesului (la data de 9.02.2009) a apelantei-reclamante, Curtea a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor acesteia, și.

De asemenea, s-a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor intimatei-pârâte, și, ca urmare a decesului acesteia.

Nu s-au administrat alte probe în apel.

Examinând sentința apelată și probele administrate prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză și în raport de criticile formulate prin apelurile declarate de apelanții-reclamanți și apelanții-pârâți și, respectiv, cele aduse de pârâta prin cererea de aderare la apel, Curtea constată următoarele:

In ceea ce privește criticile vizând modul de soluționare a excepțiilor procesuale invocate în cauză, Curtea reține că prin cel de-al doilea motiv de apel invocat apelanții-reclamanți au susținut că în mod greșit instanța de fond a considerat ca fiind prescris capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995.

Acest motiv este nefondat, Curtea constatând că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale speciale incidente în materia prescripției extinctive cuprinse în Legea nr.10/2001, astfel cum acestea au fost modificate prin nr.OUG109/2001 și nr.OUG145/2001, conform cărora, indiferent de motivul de nulitate invocat, acțiunea în anulare a acestor acte juridice putea fi formulată până la data de 14.08.2002, astfel încât este evident că cererea în speță a fost formulată după mai mult de 4 ani de la împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiune.

Normele ce reglementează această instituție sunt de ordine publică, iar apărările reclamanților în sensul că ar fi luat la cunoștință de contractele de vânzare-cumpărare în anul 2006, deși au solicitat restituirea imobilelor și în baza Legii nr.112/1995, nu au nicio relevanță juridică în privința curgerii termenului de prescripție, neputând fi luate în considerare nici ca argumente pertinente în raport de dispozițiile Decretului nr. 167/1958 pentru o eventuală cerere de repunere în acest termen, cum aceștia au susținut, repunere care, de altfel, nici nu a fost solicitată în speță.

Atât prin motivarea cererii de apel formulată de apelanții-pârâți, cât și prin motivele cuprinse de cererea de aderare la apel s-au reiterat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active privind cererea de revendicare imobiliară, situație în care aceste motive vor fi analizate împreună cu prioritate.

Apelanții-pârâți au invocat în fața primei instanțe inadmisibilitatea acțiunii promovate de reclamanți prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, apreciind că acest act normativ cuprinde norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, prin care se stabilește regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, arătând și condițiile în care aceste imobile pot fi restituite în natură, o acțiune în revendicare în condițiile dreptului comun neputând fi primită. Prin prezentul apel, aceștia au reiterat această excepție, susținând că a fost respinsă în mod eronat, invocând totodată Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite și prevederile Legii nr. 1/2009.

Prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 (publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 108 din -), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite - decizie bligatorie pentru instanțe în conformitate cu art. 329 alin. 3 din proc.civ. - s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, că "concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială", iar "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate", prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai "în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".

Astfel, prin această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.

Cu toate acestea, Înalta Curtea sesizat și faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curtea mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Inadmisibilitatea acțiunii deduse judecății - o acțiune introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rin p. care se revendica un bun imobil, invocându-se preluarea acestuia de către stat în mod abuziv de la proprietari, în perioada regimului politic comunist - nu poate fi reținută nici în raport de Legea nr. 1/2009, care este un act normativ de modificare și completare a Legii nr. 10/2001.

Prin Legea nr. 1/2009 (publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 63 din -) a fost modificată și completată Legea nr. 10/2001 - legea specială incidentă în materie potrivit celor arătate anterior - fiind introduse prevederi exprese în sensul aplicării cu prioritate a Legii nr. 10/2001 (art. I pct.13) și stabilindu-se totodată opozabilitatea ca titluri de proprietate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (art. I pct.11).

Soluția sus-menționată se impune chiar în raport de considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, menționată anterior.

Chiar dacă prin dispozițiile Legii nr. 1/2009 s-a prevăzut obligativitatea recurgerii la procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor preluate abuziv de stat, principiul a fost reținut deja prin decizia instanței supreme, în interpretarea textelor legale anterioare.

Prin urmare, Curtea reține că îngrădirea exercițiului acțiunii în revendicare formulată de reclamant, în raport de dispozițiile legale interne incidente și de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului privind imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenție, ar reprezenta o încălcare a liberului acces la justiție, din moment ce nu există alt mijloc procedural pentru obținerea restituirii în natură a bunului - ținând seama că legea specială se referă și la relația persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditorii acestora, cărora le permite să păstreze, imobilele în anumite condiții expres prevăzute, situație în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială de reparație, reclamantul în speță nu ar mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în echivalent.

Acesta este motivul pentru care instanța de apel a considerat că nu se poate vorbi despre o inadmisibilitatede planoa acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, instanța trebuind sa le analizeze de la caz la caz în funcție de criteriile enunțate de decizia dată în recursul în interesul legii.

Faptul că imobilul în litigiu este un imobil preluat abuziv și că temeinicia acțiunii în revendicare se analizează și se apreciază în raport de criteriile stabilite de instanța supremă în decizia nr. XXXIII/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii nu este de natură să conducă la o altă concluzie.

Nu se poate deci susține că reclamanții sunt privați la modul absolut de posibilitatea de a supune pretenția sa unei judecați, în fața unui organ de jurisdicție care să răspundă cerințelor de independență și imparțialitate, acesta putând să promoveze o acțiune în revendicare, care s-a conturat în doctrină și jurisprudență ca fiind mijlocul specific și cel mai eficace de protejare a dreptului de proprietate.

Acțiunea în revendicare, ca și tip de acțiune civilă, nu are o reglementare expresă în legislația românească, dar teoria revendicării a fost cristalizată de practica judecătorească și de doctrina juridică în criterii precise, aplicate în mod constant și unitar.

Ținând seama și de caracterul petitoriu al acestei acțiuni reale, se impune analizarea în prealabil a legitimării procesuale a reclamanților în raport de calitatea acestora de titulari al dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu.

O atare analiză este necesară de altfel și prisma dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât pe ntru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul acestor dispoziții, este necesar, potrivit jurisprudenței, să avem de face cu un bun actual aflat în patrimoniul său sau cel puțin cu o "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.

In speță, reclamanții au invocat pentru argumentarea îndeplinirii acestei condiții de exercițiu a acțiunii calitatea de proprietari ai antecesorilor lor lor și transmiterea acestui drept pe calea devoluțiunii succesorale legale - aceste aspecte urmând a fi stabilite cu prioritate față de cele legate de caracterul actual al "bunului" revendicat.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților tribunalul a reținut că imobilul din B,--17 sector 2, fosta - -, a fost dobândit de către și prin contractul de vânzare-cumpărare nr.10302/10.08.1911 din care Jaf ost constituit dotă în favoarea numitei, arătându-se totodată prin sentința apelată că din actele civile depuse la dosar, respectiv certificatele de naștere rezultă că reclamanții sunt descendenții acestora.

Curtea constată însă că, deși în speță apelanții-reclamanți invocă în revendicarea imobilelor în litigiu calitatea de moștenitori ai fostului proprietar deposedat de Statul Român, prin transmiterea succesivă a drepturilor succesorale, prin probele administrate nu s-a făcut dovada, conform art. 1169.civ. a acestei transmiteri și, implicit, a legitimării lor procesuale în prezenta cauză.

Se reține în acest sens că, în conformitate cu clauzele contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 10302/1911 și, respectiv, nr. 14185/1921, și au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în B,- (- nr. 15, potrivit adresei Serviciului din fila 79 dosar fond), sectorul 2 - compus din teren în suprafață de 338 mp și două corpuri de casă - și respectiv,- (- nr. 17), sectorul 2 - compus din teren în suprafață de 345,52 mp și o construcție edificată pe acesta cu parter și un etaj - ulterior, prin actul autentificat sub nr. 24839/1938, cota de din acest ultim imobil fiind constituită dotă fiicei.

Ca urmare a aplicării Decretului-Lege nr. 92/1950 ambele imobile situate în--17 au făcut obiectul naționalizării, fiind preluate de stat, la poziția nr. 326 din Anexa acestui decret fiind menționat ca proprietar (adresa de la fila 55 dosar fond).

Conform relațiilor oferite de Camera Notarilor Publici B (adresele de la pagina 48-49 dosar fond) pentru defunctul, decedat la data de 23.03.1962, cu ultimul domiciliu în B,-, sectorul 2, nu s-a deschis nicio procedură succesorală, iar certificatele de moștenitor depuse la dosar privesc doar dezbaterile succesiunilor rămase după o parte dintre descendenții acestuia din urmă (, ), fără a se face eventual vreo mențiune despre un act de acceptare a moștenirii rămase după.

Această împrejurare nu a fost contestată de reclamanți, aceștia învederând expres și Comisiei Municipiului B de Aplicare a Legii nr. 10/2001 că "nu au fost dezbătute toate succesiunile de la autori până la petenți și în afară de certificatele de moștenitor depuse nu există altele" (fila 87 dosar fond).

Trebuie adăugat totodată că instanța de apel a pus în vedere apelanților-reclamanți să complinească eventualele lipsuri sub aspect probator în legătură cu excepția pusă în discuție de părțile adverse, acordând și un termen în acest scop,

Rezultă deci că în cauză nu s-a dovedit împrejurarea că reclamanții sunt moștenitorii persoanei de la care s-a naționalizat bunul revendicat, prin acceptarea moștenirii în termenul legal prevăzut de art.700 Cod civil de către autorii lor, și față de antecesorul lor comun, de la care s-a naționalizat bunul revendicat, fiind evident că, pe de altă parte, certificate de stare civilă depuse la dosar nu pot suplini din punct de vedere probator lipsurile constatate.

Acțiunea introductivă de instanță este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480. civ. instanța neputând da așadar eficiență dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în privința dovedirii legitimării procesuale active, cum neîntemeiat pretind apelanții-reclamanți.

Legea nr. 10/2001, fiind o lege cu caracter reparatoriu, stabilește o regulă derogatorie de la dreptul comun prin dispozițiile art. 4 alin.3 în legătură cu modalitatea de acceptare a succesiunii și apare noțiunea de "succesibil" care diferă de cea de moștenitor folosită în alin. 2 al art. 4 din același act normativ, legiuitorul făcând ca atare o diferențiere între cei care sunt moștenitori prin acceptarea succesiunii în termenul prevăzut de dreptul comun și cei care au doar vocație succesorală și prin cererea de restituire sunt repuși în termenul de acceptare a moștenirii (o reglementare similară întâlnim și în materia fondului funciar, din rațiuni identice).

Aceste prevederi legale stabilesc expres că repunerea în drept în termenul de acceptare a succesiunii operează numai pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestei legi, conform procedurii acesteia, nu și pentru bunurile care sunt revendicate în justiție pe calea dreptului comun.

Din aceleași considerente, nu se poate ține seama de existența notificărilor formulate de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001.

In acest cadru procesual, stabilit, conform principiului disponibilității, chiar de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, aceștia din urmă nu se pot prevala de o simplă cerere (notificare) făcută în condițiile art.4 alin. 3 din Legea nr.10/2001.

ererea de restituire formulată de succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea (dovada acceptării succesiunii nefiind făcută în cauză, în condițiile în care nu au fost depuse de reclamantă nici certificate de moștenitor) are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul legii speciale, iar această situație juridică derogatorie stabilită de legiuitor nu se poate dovedi decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire (în natură sau în echivalent, dacă prin ipoteză restituirea în natură este imposibilă, cum este și cazul de față).

Împrejurarea că notificarea nu a fost încă soluționată nu are nicio relevanță sub aspectul analizat, cu atât mai mult cu cât acest impediment putea fi depășit anterior promovării acestei acțiuni în revendicare de drept comun, instanța supremă reținând în mod constant în deciziile sale că obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/200) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, față de posibilitatea contestării dispoziției emise de autoritatea competentă sau după caz, chiar a refuzului emiterii unui răspuns, instanțele având în această situație jurisdicție deplină, legea specială aducând, de altfel, chiar perfecționări sistemului reparator.

Față de cele reținute mai sus, în lipsa identității dintre titularul dreptului subiectiv pretins și reclamanți, Curtea constată că excepția procesuală invocată este întemeiată, soluția de respingere a excepției dată de prima instanță fiind deci greșită, tribunalul neputând trece la soluționarea în fond a capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară, în condițiile neîndeplinirii de către reclamanți a acestei cerințe pentru exercitarea acțiunii.

In consecință, Curtea reține că nu mai pot fi examinate toate celelalte critici aduse hotărârii de apelanții-reclamanți, acestea vizând în esență fondul acțiunii lor și implicit, modalitatea de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părți, inclusiv valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilele revendicate sau întinderea drepturilor conferite prin acestea cumpărătorilor asupra terenului aferent construcției.

Este lipsită de obiect critica acelorași apelanți vizând nepronunțarea primei instanțe asupra cererii de evacuare a tuturor pârâților proprietari sau chiriași din imobilele revendicate, pentru lipsa titlului locativ, Curtea reținând numai că prima instanță s-a pronunțat asupra întregii acțiunii cu care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată, completată ulterior, motivând distinct și respingerea acestui capăt de cerere. Împrejurarea că nu s-a menționat separat care este situația juridică a chiriașilor din aceste imobile prin raportare la imposibilitatea reclamanților, învederată de aceștia în cauză, de a se bucura de toate prerogativele conferite de dreptul lor de proprietate conform art. 480.civ. nu face necesară adoptarea unei alte soluții în apel asupra acestei cereri, ținând seama de cele reținute anterior privind nedovedirea existenței acestui drept real în patrimoniul apelanților-reclamanți.

Pentru considerente similare celor prezentate mai sus, Curtea nu va examina apărările invocate de pârâți pe fondul cererii de revendicare.

În consecință, Curtea, în baza art. 296.proc.civ. va admite apelul declarat de apelanții-pârâți, și a, precum și cerere de aderare la apel formulată de pârâta și va schimba, în parte, sentința apelată în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active și a respingerii cererii de revendicare ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.

Va fi respins, ca nefondat, apelul formulat împotriva aceleiași sentințe de apelanții-reclamanți, situație în care, față de culpa procesuală reținută în apel, nu se va da curs nici cererii acestora de acordare a cheltuielilor de judecată în conformitate cu prevederile art. 274 rap. la art. 298.proc.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul declarat de apelanții-pârâți, și toți cu domiciliul în B,-, sector 2, împotriva sentinței civile nr.1809 din 28.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu apelanții-reclamanți A, și (în prezent decedată), toți cu domiciliul ales la avocat, în B,-,.20,.2,.1,.21, sector 2, cu apelanta-pârâtă, cu domiciliul în B,-, sector 2, și cu intimații-pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5, SC "" SA cu sediul în B,-, sector 2, cu domiciliul în B,-, sector 2, (decedată pe parcursul procesului și continuat de moștenitorul său) - cu domiciliul în B, șos. -, nr.26,.4C,.1,.8,.33, sector 4, cu domiciliul în P, b- -, -.H,.25, județul A, și, ambele cu domiciliul în B,-, sector 2.

Admite cererea de aderare la apel împotriva aceleiași sentințe formulată de pârâta.

Schimbă, în parte, sentința apelată în sensul că,

Admite excepția lipsei calității procesuale active.

Respinge cererea de revendicare ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Respinge, ca nefondat, apelul formulat împotriva aceleiași sentințe de apelanții-reclamanți -, și - decedată pe parcursul procesului și continuat de moștenitorii acesteia, cu domiciliul în B,-,.9A,.1,.10,.63, sector 6, și, cu domiciliul în B, nr.20,.3,.A,.4, sector 6.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 4.02.2010.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

MARI -

GREFIER,

Red.NG.

Tehnodact.

Ex.24/23.04.2010

Secția a V-a Civ. -

Președinte:Ilie
Judecători:Ilie, Mihai Andrei Negoescu Gândac

Anulare act. Decizia 85/2010. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Anulare act. Decizia 85/2010. Curtea de Apel Bucuresti