Anulare act. Decizia 936/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ ȘI PT. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIE Nr. 936
Ședința publică de la 11 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Oana Ghiță
JUDECĂTOR 2: Maria Cumpănașu
JUDECĂTOR 3: Costinela Sălan
Grefier - -
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din data de 4 2008, privind recursurilor formulate de reclamanții, de intimata SC CONF. SERV L și de pârâții, împotriva deciziei civile nr. 140 din 2 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații PRIMĂRIA DTS, intimat CONSILIUL LOCAL DTS, PREFECTURA M, intimatele pârâte și, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal, au lipsit părțile.
Procedură legal îndeplinită.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 04 2008, care face parte integrantă din prezenta decizie, și când instanța, față de complexitatea actelor și lucrărilor de la dosar, având nevoie de timp pt. deliberări, a amânat pronunțarea pentru data de azi 11 2008.
CURTEA
Asupra recursurilor de față:
Prin cererea adresată la 13.01.2006 și înregistrată la Tribunalul Mehedinți, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții Primăria Tr.S și Prefectura M contestând Dispoziția nr.2519/16.12.2005 a Primăriei Tr. Prin aceeași cerere reclamanții au solicitat ca în contradictoriu cu pârâții, i, și Conf Serv SRL Tr.S să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare nr.50/1997, 56/1997, 264/2004 și 10183/2003.
Tribunalul Mehedinți, în dosar nr.257/2006 a disjuns capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare și a trimis cauza Judecătoriei Dr.Tr.
Prin sentința civilă nr.1530 /2006 a Judecătoriei Dr.Tr.S, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți. S-a constatat conflict negativ de competență și s-a trimis cauza la Curtea de APEL CRAIOVA pentru soluționarea acestuia.
Prin decizia nr.10/2006, Curtea de APEL CRAIOVAa stabilit competența de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Dr.Tr.
Cauza fost înregistrată sub nr.7398/2006.
La termenul din data de 25.09.2006, urmare a decesului reclamantului, s-a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor acestora, și.
Au fost administrate proba testimonială și proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.4815/2006 a Judecătoriei Dr.Tr.S a fost admisă excepția lipsei calității procesuale de folosință a pârâtei i, s-a admis excepția prescripției dreptului de acțiune privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare nr.50/97 și nr.10183/2003.
S-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr.264/2004
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr.264/2004 încheiat de pârâții și cu Consiliul local Tr.S, fiind respinsă acțiunea față de ceilalți pârâți.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții și pârâții, iar prin decizia nr.391/R/2007, Tribunalul Mehedinți a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare.
Cauza a fost înregistrată la 02.05.2007, sub nr-.
În cauză a fost introdusă în calitate de moștenitor al pârâtei i, fiica acesteia,.
Judecătoria Drobeta Turnu S, prin sentința civilă nr.5254/ 9 2007, admis acțiunea formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții, Conf Serv SRL-Tr. și intimații Primăria Tr.S, Consiliul Local Tr.S și Prefectura M; a respins excepția prescripției dreptului de acțiune privind constatarea nulității absolute invocate de pârâți.
A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare nr.50/1997,încheiat între pârâții și A Lotus, nr.56/1997, încheiat între i ( cu moștenitori ) și A Lotus, nr.10183/2003, încheiat între pârâții SC Conf Serv SRL -Tr.S și Primăria Tr. și nr.264/2004,încheiat de pârâții și cu Consiliul Local Dr.Tr.S.
Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că reclamanții, prin acțiunea formulată, au solicitat anularea dispoziției de restituire nr.2519/2005 a Primăriei Tr.S și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu privire la imobilul din-, ce a fost preluat prin Decretul nr.92/1950.
Că, prin cererea nr.4515/1996 adresată Comisiei pentru Aplicarea Legii nr.112/1995, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului din-, situație reluată în anul 2001 prin notificare adresată BEJ și ulterior în anul 2005.Acestora le-a fost respinsă cererea prin Dispoziția nr.9/2001 și Dispoziția nr.2519/2005 în baza Lg.10/2001 și Lg.247/2005.S-a dispus ca restituirea să se facă prin echivalent în despăgubiri, pe care însă reclamanții nu le-au primit nici în prezent.
Imobilul din- a fost vândut chiriașilor la cererea acestora, respectiv, pârâților încheindu-se contracte de vânzare - cumpărare între A Lotus cu nr.50/1997, cu i, nr.56/1997, de către Primăria Tr.S cu C Conf Serv SRL nr.10183/2003 și de către Consiliul Local Tr.S cu și cu nr.264/2004.
A reținut instanța de fond că, în speță, situația imobilului din- este cea a unui imobil preluat de stat fără titlu, respectiv Decretul 92/1950, prin proces - verbal de inventariere din 1950. Că, în asemenea caz, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât statul nefiind proprietar, asemenea imobil nu putea fi vândut chiriașilor, ci restituit în natură moștenitorilor fostului proprietar, întrucât statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate. Conform art.20 din Legea nr.247/2005, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și după caz, judiciare generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, grevarea sub orice formă a bunurilor notificate potrivit legii. Iar conform art.43 din Legea 10/2001 se suspendă vânzările până la soluționarea cererilor de restituire în natură ale foștilor proprietari. Că, în speță, din probatoriul testimonial s-a reținut că pârâții cunoșteau sau cu diligențe minime puteau să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al Primăriei și al A Lotus de la care au cumpărat.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâți, instanța de fond a respins-o, cu motivarea că, acțiunea în constatarea nulității absolute este inpresciptibilă extinctiv. Că în cazul nulității absolute, orice persoană interesată, are dreptul să ceară constatarea ei, fără să i se poată opune prescripția, ceea ce primează, fiind interesul general.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel Consiliul Local al municipiului DTS, Primăria municipiului DTS, SC Conf. Serv.SRL, și.
In motivele de apel, Consiliul local DTS și Primăria DTS au criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât instanța de fond a interpretat eronat disp.art.45 al.5 din 10/2001 și nu a constatat împlinirea termenului special de prescripție a dreptului de acțiune privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, contracte care au fost încheiate în mod legal.
Apelanta a criticat sentința în sensul printr-o greșită aplicare a legii instanța a admis acțiunea reclamanților și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 56/1997 încheiat la 11.03.1997 între numita (actualmente decedată),și fosta RA LOTUS. In acest sens că instanța nu a avut în vedere că reclamanții fuseseră despăgubiți în temeiul 12/1995 conform Hotărârii nr. 167/1996 a Primăriei DTS și puteau cere restituirea în natură conform art.19 din 10/2001 numai în ipoteza în care acesta nu fusese vândut până la data intrării în vigoare a legii.
Apelanta SC Conf. Serv SRL a criticat sentința în primul rând pentru faptul că instanța de fond a încălcat disp.art.45 al.5 și art.46 al.5 din 10/2001 cu privire la prescripția dreptului la acțiune promovată de reclamanți, constatând în mod greșit că în speță își găsesc aplicabilitatea dispozițiile dreptului comun în materie. Totodată, că în mod greșit instanța de fond a reținut reaua credință a pârâților apelanți la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 10183/2003 - contract ce a fost încheiat în baza 550/2002. Că acest contract a fost încheiat după ce s-a făcut corespondență cu Primăria Tr.S și după ce imobilul a fost trecut în anexa Hotărârii Consiliului Local 160/2002 pe lista spațiilor comerciale scoase la vânzare în condițiile legii de mai sus.
Pârâții apelanți, și au criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, fiind dată cu eronata interpretare a probelor de la dosar și greșita aplicare a legii. Sub acest aspect că, deși au invocat buna credință atât a vânzătorilor cât și a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare cumpărare nr. 50/11.03.1997 și nr. 264/08.11.2004 și deși au arătat că imobilul a fost preluat cu titlu în condițiile 92/1950, instanța de fond în mod greșit a respins toate aceste susțineri. Că, nu se putea reține preluarea fără titlu a imobilului atât timp cât din categoria marii burghezii făcea parte și exploatatorii care dețin un M număr de imobile, ori la data preluării autoarea reclamanților avea în proprietate patru imobile. Totodată că, în mod greșit s-a reținut că proprietarul imobilului era meșteșugar și ca atare imobilul nu putea fi naționalizat devreme ce acesta decedase cu doi ani înainte, și ca atare la data naționalizării erau proprietari moștenitorii acestuia care nu făceau parte din categoria persoanelor exceptate de na naționalizare.
Apelanții au susținut cu privire la buna credință, că instanța nu a avut în vedere că aceste contracte de vânzare cumpărare au fost încheiate în urma corespondenței purtate în vederea aflării vreunei situații de nelegalitate a vânzării și conform actelor de la dosar rezultă că aceste contracte au fost încheiate cu bună credință. Au mai susținut că în mod greșit instanța de fond nu a făcut aplicabilitatea dispozițiilor speciale privind prescripția acțiunii și a făcut aplicabilitatea în mod greșit art.2 din 167/1958. Totodată au arătat că sentința intră în contradicție cu practica CEDO în materie.
Prin decizia nr.140 A din 2 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-, s-au admis apelurile formulate de Consiliul Local D Tr.S, Primăria D Tr S, domiciliată în DTS -, si, domiciliată în DTS -, împotriva sentinței civile nr.5254 din 09 2007 pronunțată de Judecătoria Drobeta Tr S în dosar nr-.
S-au respins apelurile formulate de SC Conf. Serv SRL DTS cu sediul ales în M- B, județul T, si domiciliați în DTS -, împotriva aceleiași sentințe civile.
S-a schimbat parțial sentința.
S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr.50/1997 și nr.56/1997 și ca atare s-a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtelor si.
S-au menținut restul dispozițiilor sentinței.
Au fost obligați intimații reclamanți la 350 lei cheltuieli de judecată către apelanta.
Pentru a decide astfel, Tribunalul a reținut că, potrivit art. 45, alin.5, din legea 10/2001, cererea pentru constatarea nulității absolute contractele de vânzare cumpărare nr. 50/1997 și nr. 56/1997 este prescrisă, fiind formulată după expirarea termenului de 1 an instituit de lege.
Cât privește contractele de vânzare-cumpărare nr.10183/2003 și 264/2004, încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, acțiunea în nulitate absolută nu este supusă termenului special de prescripție, ci este imprescriptibilă, potrivit art.2 din Decretul Lege nr. 167/1958.
Pe fondul cererii, s-a reținut că, față de faptul că perfectarea contractelor a intervenit înainte ca procedura Legii 10/2001 să se fi finalizat prin expirarea termenului de contestație, și în raport de depozițiile testimoniale, este exclusă buna credință a părților contractante, astfel că este incidentă sancțiunea nulității absolute, dispozițiile art. 45, alin.2, din legea 10/2001 nefiind aplicabile.
Tribunalul a apreciat ca nefondat motivul de apel referitor la caracterul preluării imobilului de către stat, având în vedere că autorul reclamanților nu făcea parte din categoriile profesionale vizate de Decretul nr. 92/1950, și nu s-a făcut dovada că era exploatator de locuințe. Prin urmare, s-a considerat că preluarea bunului s-a făcut fără un titlu valabil, a fost abuzivă, și cade astfel sub incidența legii speciale de reparație nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii civile, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâții SC Conf. Serv. SRL, și și, criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenții reclamanți au susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale ce guvernează materia prescripției extinctive. Astfel, cererea dedusă judecății este o acțiune de drept comun în nulitate absolută, și este imprescriptibilă sub aspect extinctiv. În teză subsidiară, au arătat că și ipoteza în care s-ar accepta teza conform căreia litigiul este guvernat de legea 10/2001, care prevede un termen special de prescripție, acesta a început să curgă la data când s-a născut dreptul la acțiune al reclamanților, respectiv la momentul când le-a fost comunicată dispoziția nr. 2519/16.12.2005, a Primăriei Dr. T S, în cuprinsul căreia s-a făcut referire la existența acestor contracte.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304, pct.9, cod pr. civ.
Recurenta pârâtă SC Conf. SRL a arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea competenței materiale absolute a altei instanțe, aspect ce face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct.3, cod pr. civ. În acest sens, s-au invocat dispozițiile Legii 550/2002, potrivit cu care competența materială de soluționare a litigiilor ce au ca obiect contracte de vânzare cumpărare a spațiilor comerciale și de prestări servicii, proprietate privată a statului sunt de competența instanțelor de contencios administrativ. A fost invocată în acest sens o decizie de speță pronunțată de instanța supremă, și s-a solicitat casarea ambelor hotărâri de fond și trimiterea cauzei pentru judecare în primă instanță la secția de contencios administrativ a Tribunalului Mehedinți.
O altă critică a vizat greșita calificare ca imprescriptibilă a acțiunii, dedusă din interpretarea eronată a dispozițiilor art. 46, alin.5 și art.45, alin.5, coroborate cu art. 50, alin.5 din legea 10/2001, potrivit cu care termenul de prescripție pentru acțiunile în nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ se prescriu în termen de 1an și 6 luni. În consecință, pentru contractul de vânzare cumpărare nr. 10381/2003, termenul de prescripție a acțiunii în nulitate absolută a început să curgă de la data perfectării actului, și era împlinit la data introducerii acțiunii.
Cu privire la fondul cauzei, s-a susținut că este contrară realității reținerea instanței de apel referitoare la faptul că nu s-a făcut dovada comunicării dispoziției nr. 9/21.12.2001 emisă de Lotus Dr. T S, din probatoriul administrat rezultând contrariul.
Recurenta pârâtă SC Conf SRL a mai criticat și concluzia potrivit căreia preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, întrucât autorul era decedat la data naționalizării, iar proprietara imobilului era soția sa,.
Cu privire la buna credință, s-a arătat că instanța de apel a dat relevanță juridică superioară declarațiilor de martori față de înscrisurile administrate în cauză, inclusiv a celor produse în procedura legii 550/2002.
A solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri, și trimiterea cauzei pentru soluționare în primă instanță la Tribunalul Mehedinți, secția contencios administrativ.
Recurenții pârâți și au criticat hotărârea instanței de apel în ceea ce privește înlăturarea bunei lor credințe la perfectarea contractului de vânzare cumpărare nr. 264/2004, precum și cu privire la aprecierea caracterului valabil al preluării imobilului de către stat.
De asemenea, au arătat că s-a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor legale care reglementează instituția prescripției extinctive, în cauză fiind instituit prin Legea 10/2001 și OUG nr. 145/2001 un termen special de 1 an și 3 luni, care s-a împlinit la data de 9.11.2005, și în raport de care acțiunea în nulitatea contractului nr. 264/2004 este prescrisă.
Au arătat că autorul reclamanților cu privire la care a operat naționalizarea era decedat la data preluării, iar anterior deținuse un nr. de 4 apartamente pe raza loc. Dr. T S, împrejurare care îi conferea calitatea de exploatator de locuințe și justifica aplicarea decretului de naționalizare.
Recurenții pârâți au mai susținut că au fost de bună credință la încheierea contractului, au întreprins demersuri rezonabile pentru a afla situația juridică a imobilului, și au cumpărat bunul doar după soluționarea irevocabilă a notificării formulate de reclamanți prin dispoziția nr. 9/21.12.2001.
Instanța de apel a apreciat greșit că legea 247/2005 a prelungit termenul de depunere a notificărilor, a dat relevanță juridică unor depoziții testimoniale în defavoarea altora, fără o justificare temeinică,împrejurări care au determinat o aplicare eronată a dispozițiilor art. 50 din legea 10/2001.
Recurenții pârâți au invocat și practica CEDO în materie, proiectul de modificare al legii 10/2001,precum și faptul că au făcut îmbunătățiri la imobil care au sporit valoarea acestuia cu 70%.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei nr. 140/A/2.06.2008, și pe fond, respingerea în totalitate a acțiunii.
Recursul reclamanților este nefondat, și se va respinge, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 45, alin.1 din legea 10/2001, toate actele de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, rămân valabile, dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
Potrivit alin.5 al aceluiași articol, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a acestei legi, respectiv de la data de 14.08.2001.
Prin OUG nr. 109/2001 și OUG nr.145/2001, acest termen a fost prelungit succesiv până la data de 14.08.2002.
Termenul instituit de art. 45, alin.5 din Legea 10/2001 este un termen special de prescripție, susceptibil de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, în condițiile prevăzute de Decretul nr. 167/1958.
În speță, cererea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. 50/1997 și nr. 56/1997, a fost dedusă judecății la data de 13.01.2006, la interval de peste 4 ani de la data expirării termenului reglementat de art. 45, alin.5, din Legea 10/2001, astfel că prin hotărârea recurată corect s-a reținut prescrierea dreptului la acțiune privind valabilitatea acestor actelor de înstrăinare.
Nu au fost invocate și dovedite cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, în sensul art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, și nici nu s-a solicitat de către partea interesată repunerea în termen.
Cum normele cu caracter special derogă de la cele generale, și se aplică cu prioritate, ceea ce primează sunt prevederile art. 45, alin.5, din legea 10/2001, față de dispozițiile cu caracter general din materia prescripției dreptului material la acțiune, aplicabil acțiunilor în nulitate absolută, cuprinse în art. 2 din Decretul nr. 167/1958, care consacră caracterul imprescriptibil al acestei categorii de acțiuni.
Susținerea subsidiară recurenților reclamanți, potrivit căreia termenul de prescripție special a început să curgă de la data comunicării dispoziției nr. 2519/2005 a Primăriei Dr. T nu poate fi primită, întrucât așa cum s-a arătat, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție este unul obiectiv, prevăzut de lege, și anume, data intrării în vigoare a Legii 10/2001.
Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 45, alin.1 și 5 din Legea 10/2001, apreciind că acestea sunt conforme cu dispozițiile constituționale cuprinse în art. 21, 44 și 136, care consacră dreptul de acces la o instanță, garantarea dreptului de proprietate privată și reglementează conflictul temporal de legi.
Instanța de recurs apreciază că prevederile art. 45, alin.5 din Legea 10/2001 răspund și exigențelor impuse de dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, și de practica constantă în materie a instanței de contencios european, potrivit cu care dreptul de acces la o instanță nu este unul absolut, ci este supus limitărilor din partea puterii de stat, care beneficiază de o anumită marjă de apreciere a măsurilor concrete pe care este chemată să le adopte pentru reglementarea acestui drept fundamental. Astfel, în considerentele hotărârii Golder contra Marii Britanii, pronunțată la data de 21.05.1975, s-a arătat că dreptul de acces la o instanță este susceptibil de limitări, care însă trebuie să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța însăși a dreptului și să existe un raport de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.
Toate aceste condiții expuse sunt îndeplinite de norma de drept instituită prin art. 45 alin.5 din legea 10/2001, scopul legitim urmărit fiind impus de rațiuni sociale majore, constând în necesitatea asigurării unui climat de certitudine a raporturilor juridice civile( așa cum s-a reținut și în cuprinsul deciziilor Curții Constituționale nr.427/18.11.2003, nr.868/5.12.2003, nr. 372/5.07.2005, nr. 792/31.08.2005, nr. 673/11.09.2007, și nr. 774/15.11.2007, toate publicate în Monitorul Oficial), fără ca substanța dreptului de acces la instanță să fie afectat, și cu respectarea proporționalității între interesul general și cel individual.
Criticile formulate de recurenții reclamanți în sensul caracterului imprescriptibil al acțiunii și al momentului de la care a început să curgă termenul sunt neîntemeiate, astfel că recursul declarat se va respinge, potrivit art.312, cod pr. civ.
Recursul pârâtei SC Conf. SRL nu este fondat.
Excepția de ordine publică a necompetenței materiale a instanțelor de fond nu poate fi primită.
Prin decizia civilă nr. 10/2006, Curtea de APEL CRAIOVA, sesizată cu conflict negativ de competență, a stabilit că instanței de drept comun, respectiv Judecătoriei Dr. T S, îi revine competența materială de soluționare a cauzei.
Această hotărâre pronunțată în regulator de competență a rămas irevocabilă prin nerecurare, și are caracter obligatoriu atât pentru instanța desemnată să soluționeze cauza în primă instanță, cât și pentru cele investite în căile de atac.
În plus, este de remarcat că potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea 550/2002, invocate de recurenta pârâtă, sunt de competența instanței de contencios administrativ doar litigiile cu privire la desfășurarea procedurilor de vânzare a spațiilor comerciale sau de prestări servicii, or litigiul de față nu vizează procedura specială reglementată de acest act normativ, ci verificarea valabilității actelor de înstrăinare, raportată la buna credință a părților contractante, în contextul condițiilor impuse de art. 45 din Legea 10/2001, și într-o atare situație, competența de soluționare revine instanței de drept comun, așa cum s-a statuat și în regulatorul de competență.
Cu privire la caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, Curtea apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 45, alin.5 din legea 10/2001.
Din interpretarea acestora, reiese că termenul special de prescripție se aplică numai actelor juridice de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, și nu și acelora care au fost încheiate ulterior acestei date, cu privire la care sunt aplicabile prevederile din materia prescripției extinctive de drept comun, respectiv ale art.2 din Decretul nr. 167/1958, care consacră imprescriptibilitatea acțiunii în constatarea nulității absolute.
Ca efect al acestei constatări, în mod just s-a trecut la analizarea în fond a cauzei de nulitate.
Potrivit alin.2 al art. 45 din legea 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.
B credință este prezumată de lege, potrivit art. 1898, alin.2, Cod civil, iar cel care invocă absența sa trebuie să facă dovada în acest sens.
Potrivit art. 1898, alin.1, Cod civil, buna credință reprezintă atitudinea subiectivă a cumpărătorului că dobândirea bunului s-a făcut de la adevăratul proprietar, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare. Dacă cumpărătorul știa sau cu diligențe minime putea să știe că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, el nu poate fi considerat de bună credință și nu poate invoca în favoarea sa prevederile art. 45, alin.2, din Legea 10/2001.
În speță, preluarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, întrucât autorul reclamanților era mic meseriaș, și deci, nu făcea parte din categoriile de persoane vizate de art. II din acest act normativ.
Corect a apreciat instanța de apel că împrejurarea că autorul reclamanților a mai deținut în proprietate alte trei imobile nu îi conferă calitatea de exploatator de locuințe, câtă vreme nu s-a făcut dovada că obținea venituri din închirierea acestora.
În plus, însuși Decretul nr. 92/1950 nu putea constitui un mod valabil de preluare, deoarece prevederile sale contraveneau atât dispozițiilor constituționale în vigoare la acel moment, care garantau dreptul de proprietate privată și stipulau că nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât cu dreaptă și prealabilă despăgubire, cât și tratatelor internaționale la care România era parte.
De asemenea, faptul că în anexa Decretului a fost menționat în calitate de proprietar, care era decedat la data publicării actului, iar dreptul de proprietate aparținea soției acestuia, nu prezintă relevanță juridică, căci nu este de natură să confere valabilitate titlului de preluare, iar potrivit art.5, proprietatea soțului, soției și copiilor minori se consideră că aparține unui singur proprietar în ce privește aplicarea prezentului decret.
La data când cumpărătorii pârâți SC Conf. SRL și și au cumpărat spațiul comercial, și respectiv, apartamentul din imobil, cererea de restituire în natură formulată de reclamanți în temeiul legii 10/2001 nu fusese irevocabil soluționată.
Conform art. 26, alin.3 din Legea 10/2001, termenul de 30 zile în care persoana îndreptățită poate ataca dispoziția motivată de respingere a notificării curge de la comunicare.
Deși textul de lege nu prevede expres, dovada comunicării trebuie să fie certă, și nu dedusă din înscrisuri care atestă doar purtarea unei corespondențe între părți.
Cum legea specială nu cuprinde dispoziții derogatorii, înseamnă că sunt pe deplin aplicabile prevederile cu caracter general din materia comunicării actelor de procedură, conținute în art. 86, Cod pr. civ.
3 al art. mai sus menționat stipulează că în cazul în care comunicarea cererilor sau actelor de procedură nu se poate face din oficiu, prin agenți sau salariați proprii, aceasta se va face prin poștă, prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului, și confirmarea primirii acestuia.
Dispoziția nr. 9/21.12.2001 emisă de Primăria Dr. T prin care s-a soluționat notificarea reclamanților pentru imobilul în litigiu, nu a fost comunicată notificatorilor, potrivit art. 25, alin.3 din legea 10/2001, coroborat cu art. 86, cod pr. civ. simpla mențiune din colțul dreapta al dispoziției neputând constitui dovada certă în acest sens, care să ateste primirea de către destinatar.
Aceasta înseamnă că la data când pârâții recurenți au cumpărat bunurile imobile, procedura de lege 10/2001 inițiată de reclamanți nu se finalizase, întrucât termenul de contestare a dispoziției emise de primar nu începuse să curgă, astfel că înstrăinarea bunurilor ce au făcut obiect de restituire în natură s-a făcut de către unitatea deținătoare cu încălcarea dispozițiilor legale cuprinse în art. 43, alin.2 din legea 10/2001 și art. 24 din legea 550/2002, care instituie indisponibilizarea acestora până la soluționarea irevocabilă a notificărilor, și respectiv, suspendarea procedurilor de vânzare, și exclude buna credință a părților contractante.
Este nefondată susținerea recurenților pârâți în sensul că reclamanții au mai formulat o notificare în temeiul legii 247/2005, care fiind introdusă după expirarea termenului de decădere reglementat de art. 21 din legea 10/2001 și neprelungit prin Legea 247/2005, nu mai putea investi în mod legal unitatea deținătoare. Din observarea conținutului dispoziției nr. 2519( fila 101), se reține că aceasta a fost emisă în soluționarea notificării inițiale formulată de reclamanți, nr.3858/9.05.2001, înregistrată la executorul judecătoresc în termenul legal prevăzut de lege.
Cu privire la relevanța juridică acordată dovezilor administrate de instanța de apel, se constată că acest motiv de recurs vizează maniera de interpretare a probelor, și reprezintă o critică de netemeinicie, care nu poate fi valorificată pe calea extraordinară a recursului, în actuala reglementare a art. 304, pct.1-9,cod pr. civ.
Nu pot fi primite nici referirile la proiectul de modificare a Legii 10/2001, întrucât instanțele de judecată sunt ținute să aplice principiile de drept incidente și normele legale în vigoare, nu și pe cele ce urmează a se edicta.
De asemenea, este lipsită de relevanță împrejurarea susținută de recurenții, privind pretinsele îmbunătățiri efectuate la imobil, întrucât instanțele nu au fost investite cu un petit întemeiat pe o atare stare de fapt.
Dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 l Convenției europene a drepturilor omului nu se încalcă prin soluția pronunțată, întrucât acestea sancționează doar lipsirea de proprietate fără o justă și prealabilă despăgubire, or în speță, pârâții au la îndemână acțiunea întemeiată pe obligația de garanție pentru evicțiune, în contra vânzătorului, prin intermediul căreia pot obține o reparare echitabilă pentru prejudiciul suferit.
Apreciind ca fiind neîntemeiate criticile formulate de recurenți, care nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304, pct. 1-9, Cod pr. civ. Curtea urmează să respingă ca nefondate toate cele trei recursuri declarate, și să facă aplicare dispozițiilor art. 274, cod pr.civ. în temeiul cărora va obliga recurenții către intimata pârâtă la 1000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamanții, de intimata SC CONF. SERV L și de pârâții, împotriva deciziei civile nr. 140 din 2 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații PRIMĂRIA DTS, intimat CONSILIUL LOCAL DTS, PREFECTURA M, intimatele pârâte și.
Obligă recurenții la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 11 2008.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.-/24.11.2008
Tehn.2 ex
Președinte:Oana GhițăJudecători:Oana Ghiță, Maria Cumpănașu, Costinela Sălan
