Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 109/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 109/R/2010
Ședința publică din 19 ianuarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Dana Cristina Gîrbovan
JUDECĂTOR 2: Cristina Mănăstireanu
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta COM împotriva sentinței civile nr. 2930 din 26 octombrie 2009 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamanta intimată, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentantul pârâtei recurente - avocat din cadrul Baroului C - în substituirea domnului avocat, lipsind reclamanta intimată.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat în termenul legal, a fost comunicat intimatei și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentantul recurentei declară că nu are cereri de formulat în probațiune și nici de invocat excepții.
Nefiind formulate cereri prealabile sau de altă natură, Curtea declară închisă cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul pârâtei recurente solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris, modificarea sentinței în sensul admiterii doar în parte a acțiunii reclamantei, respectiv admiterii cererii reconvenționale formulate de pârâtă. Susține oral motivele expuse în scris în memoriul de recurs, arătând în esență că între părți au existat raporturi de muncă, acestea derulându-se până în data de 15 ianuarie 2008, fiind urmate de demisia reclamantei. Reclamanta nu a fost dată afară, ci a refuzat să mai vină la serviciu, drepturile salariale cuvenindu-i-se acesteia doar până la data de 15 ianuarie 2008, nicidecum până la data pronunțării unei hotărâri judecătorești.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 2930 din 26.10.2009 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, s-a dmis acțiunea formulată de către reclamanta în contradictoriu cu intimata SRL B și în consecință:
A fost obligată intimata să încheie cu reclamanta un contract individual de muncă cu durată nedeterminată începând cu luna mai 2007, să plătească către bugetul de asigurări sociale sumele aferente reclamantei pentru perioada lucrată și să efectueze mențiunile cuvenite în carnetul de muncă al acesteia.
A fost obligată intimata să plătească reclamantei drepturile salariale restante aferente perioadei 01.12.2007-26.10.2009, contravaloarea a 232 de ore suplimentare și sumele aferente concediului de odihnă neefectuat aferent anului 2007.
S-a respins cererea reconvențională formulată de intimată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că acțiunea a fost introdusă la Tribunalul Cluj, instanță care prin sentința civilă nr. 1213/23.06.2008 a admis acțiunea reclamantei, a obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale pentru perioada 01.12.2007-23.06.2008, contravaloarea a 232 de ore suplimentare, precum și plata indemnizației de concediu de odihnă neefectuat, a obligat pârâta să încheie cu reclamanta contract individual de muncă începând cu luna mai 2007, să efectueze viramentele legale către bugetul asigurărilor sociale de stat, precum și să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă.
Prin decizia civilă nr. 2358/R/2008, Curtea de Apel Cluja admis recursul formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1213/23.06.2008, pe care a casat-o în întregime și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Din cererea reconvențională a pârâtei reiese că începând cu data de 01.05.2007, reclamanta a lucrat la punctul de lucru al societății pârâte din C-N,-, în calitate de casier. De altfel, pârâta se contrazice în afirmații cu privire la raportul de muncă al reclamantei, în întâmpinarea la acțiune susținând că reclamanta nu a muncit în magazinul acesteia, iar în cererea reconvențională recunoscând prestarea muncii.
Din declarația martorei reiese că până în luna octombrie 2007, reclamanta a lucrat în ture, în intervalul orar 9-20, după această perioadă, respectiv în intervalul mai 2007 - ianuarie 2008, reclamanta a lucrat sâmbăta și duminica între orele 9 - 18, respectiv 9 - 14. Instanța a mai reținut că în afara orelor de program, reclamanta se prezenta la punctul de lucru al societății pentru a supraveghea pe ceilalți angajați, iar salariile erau plătite personal de către patronul societății.
Referitor la obligația angajatorului, instanța a reținut că potrivit prevederilor art. 16 din Codul muncii, acesta are obligația de a încheia contractul individual de muncă în formă scrisă anterior începerii raporturilor de muncă, angajatorul având obligația legală de a nu primi la locul de muncă angajați fără contract individual de muncă.
În cazul în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată, părțile putând face dovada prestațiilor contractuale și a prestațiilor efectuate prin orice mijloace de probă.
Din cererea reconvențională reiese că pârâta recunoaște existența raportului de muncă dintre acesta și reclamantă pentru perioada 01.05.2007 - 15.01.2008.
Cu privire la durata contractului, instanța a reținut că potrivit art. 16, alin. 2 din Codul muncii, cum contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că acesta a fost încheiat pe o durată nedeterminată.
Referitor la salariul reclamantei instanța a reținut că acesta și-a schimbat domiciliul din B în C, angajatorul asigurându-i acesteia și un imobil unde să locuiască pe perioada derulării raportului de muncă.
Din declarația martorului a rezultat că reclamanta a avut un salariu de 1000 lei, fapt care este în concordanță cu susținerile reclamantei.
Referitor la salariul de 500 de lei susținut de pârâtă, instanța a reținut că în respectiva perioadă, salariul era apropiat de valoarea salariului minim pe economie, care este valoarea cea mai mică a salariului orar, zilnic sau lunar pe care legea țării respective permite angajatorilor să-l acorde unui salariat. Cum reclamanta lucra ca și casieră și mai ales ca supraveghetor de activitate, este puțin verosimil ca reclamanta să accepte să lucreze pentru un asemenea salariu.
Mai mult chiar, pârâta are din nou o poziție echivocă, prin recunoașterea valorii totale de 1000 lei a drepturilor salariale ale reclamantei, dar susține în cererea reconvențională că acestea sunt aferente pentru două contracte de muncă (9, pct. 3), sau, că sunt pentru orele suplimentare (10, pct. II A, paragraf 2).
Este adevărat că legislația muncii din România permite peroanelor fizice să poată încheia mai multe contracte de muncă cu mai mulți angajatori, dar nu există interes pentru două contracte de muncă cu același angajator. În cazul când angajatorul dorește prelungirea programului de muncă, munca efectuată peste cele 8 ore legale se consideră muncă suplimentară și se plătește ca atare.
Potrivit prevederilor art. 161 alin. (1) din Codul muncii, salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz, iar plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit (art. 163,alin. 1).
Angajatorul nu a depus la dosar statele de plată din care să rezulte cu exactitate sumele încasate de reclamantă cu titlu de drepturi salariale, orele suplimentare și venitul pentru care s-au plătit către bugetul de stat sumele aferente reclamantei.
Referitor la orele suplimentare solicitate ca fiind efectuate și neplătite, instanța a reținut din declarația martorei că până în luna octombrie 2007, reclamanta a lucrat în ture, în intervalul orar 9-20, după această perioadă, respectiv în intervalul mai 2007 - ianuarie 2008, reclamanta a lucrat sâmbăta și duminica între orele 9 - 18, respectiv 9 - 14. Printr-un simplu calcul reiese că reclamanta lucra suplimentar în intervalul mai 2007 - ianuarie 2008, la un sfârșit de săptămână, un număr de 14 ore. Cum este vorba de mai mult de 8 luni cu câte 4 sâmbete-duminici (în total 32) se poate observa că orele suplimentare lucrate efectiv de reclamantă (peste 450 ore) depășesc cu mult numărul de ore solicitate a fi plătite.
Deoarece munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă constituie vechime în muncă, pârâta avea obligația să plătească pentru reclamantă sumele reprezentând contribuția la asigurările sociale de stat și să efectueze mențiunile cuvenite în carnetul de muncă al acesteia.
Referitor la cererea reconvențională formulată de intimată, instanța, având în vedere cele reținute mai sus, a respins-o ca netemeinică.
Având în vedere prevederile art. 78 alin. 1 din Codul muncii și faptul că i s-a interzis reclamantei accesul în punctul de lucru și prestarea muncii de casier, fără ca raporturile de muncă să înceteze în formele prevăzute de lege, respectiv fără emiterea unei decizii de desfacere a contractului individual de muncă, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei o despăgubire bănească egală cu salariul lunar pentru perioada 01.12.2007-26.10.2009, acestea fiind considerate ca drepturi salariale restante. Deoarece reclamanta a prestat muncă suplimentară de 232 ore, s-a considerat că reclamanta este în drept să fie plătită pentru aceasta în temeiul art. 120 alin. 2 din Codul muncii, cu salariul aferent la care se adaugă un procent de 75% din salariul de bază. De asemenea, deoarece nu a efectuat concediul legal de odihnă pe anul 2007, instanța a reținut că reclamanta este îndreptățită la plata indemnizației pentru acest concediu proporțional cu perioada lucrată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurspârâtaCOM solicitând modificarea în întregime a sentinței recurate, în sensul admiterii doar în parte a cererii introduse de reclamanta, respectiv al admiterii cererii reconvenționale, cu acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat la fond și în recurs.
În motivarea recursului, pârâta a subliniat ignorarea totală art. 315 alin.1 pr.civ.; astfel, s-a arătat, instanța de control a dispus ca la fond să se verifice dacă reclamanta este îndreptățită la obținerea drepturilor salariale până la 23.06.2008. Or, prin soluția dată în rejudecare, tribunalul a nesocotit principiul non reformatio in pejus, căci, deși doar pârâta a recurat sentința inițială, soluția din rejudecare îi este indiscutabil mai defavorabilă. I se adaugă obligația de a-i plăti reclamantei salariu pe încă un an și 4 luni.
La simpla lectură a considerentelor deciziei de recurs (2358/R/ 05.12.2008 a Curții de Apel Cluj ) rezultă că această instanță a apreciat cauza nelămurită - cu alte cuvinte, a considerat pretențiile reclamantei nedovedite - și a dispus rejudecarea tocmai spre a oferi reclamantei șansa de a-și justifica susținerile, sub multiple aspecte:
- care era cuantumul precis al salariului (la care s-ar raporta, eventual, atât "contravaloarea" orelor suplimentare, cât și pretinsa indemnizație pentru concediul neefectuat în 2007), și, prin urmare, cât ar avea pârâta - teoretic - de plată;
- motivul real al întreruperii raporturilor de muncă.
Or, reclamanta nu a produs în rejudecare nici o probă; contrar susținerilor instanței de fond, prin prisma probatoriului administrat de pârâtă, cauza a fost lămurită în sensul că aceasta nu mai datorează pe 2007 nimic, iar pentru 2008 reclamanta este îndreptățită la drepturi salariale doar până la 15.01.2008. Și instanța de control judiciar remarca faptul că reclamanta a recunoscut achitarea în luna decembrie a "toți banii ce se cuveneau pentru activitatea prestată". Reclamanta nu a negat că (toate) celelalte casiere primeau 500 lei/lună.
Martorul nu a declarat că reclamanta ar fi primit 1000 lei/lună, astfel cum eronat a reținut instanța. Dimpotrivă, acesta cunoaște că reclamanta primea între 500 și 600 lei/lună și că reclamanta și-a primit integral banii (inclusiv pe decembrie, căci pe ianuarie nu a mai apucat).
S-a dovedit că reclamanta a fost cea care a avut inițiativa încetării raporturilor de muncă cu unitatea - și nu invers - predând chiar cheile apartamentului în care stătea gratis (astfel se explică și "misterul" salariului relativ mic) și telefonul mobil.
Nici argumentul că reclamanta era plătită mai bine întrucât îndeplinea și funcția de "supraveghetor de sală" nu poate fi reținut:
- reclamanta însăși nu a susținut vreodată aceasta (din contră, chiar în întâmpinarea la cererea reconvențională din 11.06.2009 a precizat că a lucrat pe post de casieră);
- nici martorul nu a observat o diferențiere de atribuții, care, eventual, să se reverbereze asupra remunerației; mai mult,
- martora încuviințată la solicitarea reclamantei a arătat că ea (martora) a lucrat pe post de supraveghetor de sală (până în ianuarie 2008), iar reclamanta era doar casieră.
Cererea introductivă trebuie admisă (doar) în parte, iar cererea pârâtei reconvenționale se impune a fi admisă în totalitate.
, între părți s-a încheiat un contract de muncă pe durată nedeterminată. Salariul a fost de 500 lei/lună; în fapt administratorul pârâtei - persoană fără studii juridice - a arătat reclamantei că dacă va lucra "o normă" în plus (adică în total 11 ore/zi), va fi plătită dublu.
Practic, salariul prezintă relevanță doar pentru suma trecută în carnetul de muncă și pentru 10 zile din ianuarie 2007, căci începând cu 15 ianuarie 2007 reclamanta nu s-a mai prezentat la serviciu (în acea zi a predat telefonul de serviciu și cheile de la apartament).
Pârâta nu s-a opus (ba chiar a solicitat repetat) consemnării contractului în scris și plății contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale de sănătate.
În subsidiar se arată că trebuie pornit de la premisa că a acorda drepturi salariale ulterioare datei de 23.06.2008 semnifică a agrava situația pârâtei în propria cale de atac, ce, fiind justificat introdusă, a determinat rejudecarea fondului. Practic, i s-ar crea o situație mai grea decât atunci când ar fi acceptat soluția inițială a tribunalului.
Chiar în măsura că instanța de recurs ar aprecia că pârâta datorează drepturi salariale în perioada 15.01.2008 - 23.06.2008, acordarea lor pe 2007 (ca și a indemnizației de concediu de odihnă de altfel) este exclusă: reclamanta a recunoscut achitarea în luna decembrie a "toți banii ce se cuveneau pentru activitatea prestată".
În ultimă instanță, dacă Curtea va aprecia că nelămurirea cu privire la stingerea drepturilor salariale pe 2007 persistă, singura soluție rămâne casarea cauzei cu trimiterea spre rejudecare pe fond.
În drept se invocă dispozițiile art.304 pct.7 și 9, art.312 alin.3, art.315 alin.81 și 3.pr.civ.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este întemeiat și urmează a fi admis, cu consecința modificării în parte a sentinței.
Astfel, în ce privește plata drepturilor salariale restante în favoarea reclamantei, C constată în primul rând că nu se poate vorbi, de principiu, despre o încălcare a principiulnon reformatio in pejusprin aceea că, dacă înainte de casare, pârâta fusese obligată la plata acestor drepturi pentru perioada 01.12.2007-23.06.2008, după rejudecare s-a dispus obligarea acesteia la plata drepturilor aferente perioadei 01.12.2007-26.10.2009, deci pentru încă un an și 4 luni, deși pârâta fusese cea care declarase recursul.
Deși aparent ar fi încălcat imperativul adus de art. 296 coroborat cu art. 316 Cod proc.civ. potrivit căruia recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, în fapt, Curtea consideră că în litigiile de acest gen, în care se solicită obligarea fostului angajator la plata drepturilor salariale de la o anumită dată anterioară până la data pronunțării, este legitim a se acorda drepturile salariale, în rejudecarea după casare, până la data pronunțării hotărârii date în rejudecare, iar nu până la data pronunțării hotărârii casate, chiar dacă inițiatorul căii de atac, ce a prilejuit rejudecarea, este pârâtul. Aceasta, întrucât cererea cu care a fost investită instanța este cea de acordare a drepturilor salariale până la data pronunțării, or dacă, prin ipoteză, se constată temeinicia drepturilor reclamantului în rejudecare, dreptul acestuia la plata salariului trebuie să vizeze întreaga perioadă pe care a fost lipsit în mod nelegal de acesta, adică până la pronunțarea hotărârii valide.
În speță însă, chiar dacă nu se poate constat încălcarea menționatului principiu, sentința este netemeinică sub aspectul obligării recurentei pârâte la plata salariului pe o perioadă mai lungă decât 01-15 ianuarie 2008. În acest sens, trebuie observat că probațiunea administrată în cauză a demonstrat cu prisosință că reclamanta a primit toate drepturile salariale ce i se cuveneau de la începutul derulării raporturilor de muncă și până în luna decembrie 2007 inclusiv. Astfel, este recunoașterea făcută de reclamantă la cele două interogatorii, atât înainte de casare (fila 22), cât și după (fila 30), apoi depoziția martorului (fila 24 primul dosar de fond).
De asemenea, este necontestat între părți că raporturile de muncă au fost întrerupte la data de 15 ianuarie 2008, aspect subliniat de pârâtă și recunoscut de reclamantă, de asemenea, atestat de martorii (fila 23 primul dosar de fond) și Al- (fila 26 al doilea dosar de fond).
Împrejurarea relevată de reclamantă, cum că nu ar mai fi fost lăsată să se prezinte la muncă din data de 15 ianuarie 2008, nu a putut fi atestată prin probe, orîn excipiendo, reus actor.Dimpotrivă, martorii și Al- au atestat că reclamanta nu s-a mai prezentat la firmă după efectuarea inventarului din ianuarie 2008.
În aceste condiții, nefiind probată împiedicarea reclamantei de a mai presta activitate în cadrul firmei pârâte după data de 15 ianuarie 2008, nu poate fi obligată pârâta la plata salariului pentru perioada ulterioară acestei date. Salariul reprezintă contraprestația muncii, or atâta timp cât nu s-a prestat muncă, nu se datorează nici salariu, cele două obligații fiind corelative și interdependente.
Prin urmare, va fi modificată sentința atacată, în sensul obligării pârâtei la plata drepturilor salariale aferente perioadei 01-15 ianuarie 2008, prin luarea în considerare a unui salariu lunar de 1000 lei.
Pentru a avea în vedere acest cuantum al salariului, Curtea reține că, în ciuda poziție procesuale inconsecvente avute de pârâtă de-a lungul derulării procedurilor (prin negarea inițială a oricărui raport juridic cu reclamanta, urmată apoi de atestarea solicitării insistente adresată de ea reclamantei de a continua raporturile de muncă), s-a recunoscută de către pârâtă că pe lună, cuantumul drepturilor salariale oferite reclamantei pentru munca depusă era de 1000 lei, corespunzând unui program de lucru prelungit, unei norme duble, așa cum s-a exprimat pârâta. Aceeași sumă a fost solicitată și de către reclamantă, însă ca salariu aferent unei norme de muncă, reclamanta solicitând în plus și contravaloarea orelor suplimentare.
Curtea apreciază că nu se poate acorda o plată suplimentară peste acest cuantum, având în vedere că salariul corespunzător unei norme în cadrul societății era în jurul sumei de 500 lei lunar, așa cum reiese din statele de plată depuse în probațiune, neexistând practic nici un salariu care să depășească pragul de 528 lei lunar (filele 27-36 dosarul Curții de Apel Cluj nr-), iar pe de altă parte, plata dublă recunoscută în favoarea reclamantei se coroborează cu susținerile acesteia că a prestat ore suplimentare și cu teoria pârâtei privind norma dublă încuviințată reclamantei. Probele testimoniale nu lămuresc decât împrejurarea necontestată privind prestarea muncii pe o perioadă mai mare de timp decât norma de muncă de 8 ore pe zi, fără a fi grăitoare sub aspectul plății convenite între părți, astfel încât Caa plicat prezumția simplă de mai sus cu privire la cuantumul salariului reclamantei
Ca atare, trebuie să se constate că potrivit înțelegerii părților, plata de 1000 lei lunar corespundea programului prelungit al reclamantei convenit între părți, cu alte cuvinte, normei de muncă și orelor suplimentare, fără a mai da loc unei remunerări separate a orelor suplimentare.
Nu se va mai cerceta respectarea imperativelor Codului muncii raportat la prestarea muncii suplimentare, întrucât aceasta nu poate avea nici o influență asupra modului de soluționare a petitelor cu care a fost investită instanța.
Totodată, se va menține dispoziția privind compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat aferent anului 2007, având în vedere în primul rând că, practic, nu s-a argumentat în nici un fel recursul sub acest aspect, iar în al doilea rând, angajatorul, căruia îi revine sarcina probei în litigiile de dreptul muncii, conform art. 287 Codul muncii, nu a probat sub nici o formă că reclamantei i s-ar fi acordat zilele de concediu de odihnă aferente perioadei lucrate. Faptul că nu s-a încheiat în formă scrisă contractul de muncă nu are semnificația inexistenței acestuia, așa cum statuează art. 16 Codul muncii, astfel încât drepturile garantate prin Codul muncii trebuie asigurate și salariaților cu care nu s-a încheiat contractul în formă scrisă, or dreptul la concediu de odihna anual plătit este garantat tuturor salariaților prin dispozițiile art. 139 Codul muncii, în timp ce art. 141 Codul muncii stabilește compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în cazul încetării contractului individual de muncă, cum este cazul în speța de față.
Cât privește petitul, regăsit atât în acțiunea introductivă de instanță, cât și în cererea reconvențională, de a se dispune obligarea părților la încheierea contractului de muncă în formă scrisă, Curtea urmează a modifica sentința în sensul respingerii acestui petit din cererea principală, ca și a celui corelativ privind efectuarea mențiunilor cuvenite în carnetul de muncă, menținând respingerea sub acest aspect a cererii reconvenționale, pentru următoarele considerente:
Deși a formulat acest petit, reclamanta a recunoscut la interogatoriul administrat la fond după casare (fila 29) că nu a prezentat la angajare actele necesare încheierii contractului individual de muncă, respectiv actul de identitate și adeverință medicală, situația menținându-se de-a lungul întregului an, așa cum reiese din omisiunea acesteia de a răspunde la întrebarea formulată în acest sens de către pârâtă. Ca urmare, trebuie constatat că neîncheierea contractului individual de muncă al reclamantei s-a datorat în primul rând acesteia, omisiunea de a prezenta actele menționate mai sus punând angajatorul în imposibilitate de a perfecta încheierea contractului în formă scrisă, față de prevederile art. 27 Codul muncii, conform cărora persoană poate fi angajată în muncă numai în baza unui certificat medical, care constată faptul că cel în cauză este pentru prestarea acelei munci, nerespectarea acestor prevederi atrăgând nulitatea contractului individual de muncă. Cu alte cuvinte, reclamanta, formulând acest capăt de cerere, își invocă propria culpă, sancțiunea procesuală unanim admisă pentru acest comportament fiind respingerea pretențiilor ce se bazează pe o atare culpă (nemo propriam turpitudinem allegans).
Raporta la cererea pârâtei reclamante, de a se dispune obligarea reclamantei pârâte la încheierea contractului individual de muncă, aceasta este bine respinsă de prima instanță, având în vedere că, pe de o parte, de îndată ce ambele părți sunt de acord asupra necesității încheierii în formă scrisă a contractului, formulând cereri în instanță în acest sens, au posibilitatea de a proceda în acest mod fără intermediul instanței, prin acord, iar pe de altă parte, în măsura în care reclamanta pârâtă nu își îndeplinește obligațiile pentru a face posibilă încheierea contractului, prin depunerea actelor necesare, pârâta reclamantă nu poate invoca un interes personal pentru perfectarea contractului. Interesul este exclusiv al reclamantei pârâte, pentru stabilirea vechimii în muncă, cu toate consecințele ce legea le trage din aceasta. Or, interesul este una din condițiile de admisibilitate a acțiunii civile.
Așa fiind, Curtea urmează a menține soluția primei instanțe față de acțiunea reconvențională, în ce privește obligarea reclamantei pârâte la încheierea contractului de muncă, cu petitele corelative privind cuantumul salariului și modalitatea de încetare a contractului individual de muncă, anume prin demisie. Raportat la data până la care se cuvin drepturi salariale reclamantei pârâte, aceasta a fost stabilită în cele ce preced.
Față de împrejurarea că nu s-a criticat distinct soluția pronunțată de prima instanță privind obligarea pârâtei la a vira către bugetul de stat contribuțiile sociale aferente drepturilor salariale ale reclamantei, aceasta va fi menținută raportat la perioada reținută de C drept corespunzătoare duratei derulării contractului individual de muncă al reclamantei, anume, 01.08.2007 - 15.01.2008.
Văzând și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9, art. 304 ind. 1 raportat la art. 312 alin. 1 și 3 Cod proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta COM împotriva sentinței civile nr. 2930 din 26.10.2009 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr- pe care o modifică în parte și în consecință:
Obligă pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale aferente perioadei 01-15 ianuarie 2008 prin luarea în considerare a unui salariu lunar de 1000 lei și compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat aferent anului 2007.
Obligă pârâta să vireze către bugetul de stat contribuțiile sociale aferente drepturilor salariale ale reclamantei pentru perioada 01.08.2007 - 15.01.2008.
Respinge celelalte petite din cererea principală.
Respinge acțiunea reconvențională.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 19 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, - - - - - -
GREFIER,
Red.T/.
4 ex./15.02.2010
Jud.fond: și
Președinte:Dana Cristina GîrbovanJudecători:Dana Cristina Gîrbovan, Cristina Mănăstireanu, Ioana
