Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1233/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția Civilă, de Muncă și Asigurări Sociale
pentru Minori și Familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1233/R/2008
Ședința publică din data de 3 iunie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Lucia Ștețca
JUDECĂTORI: Lucia Ștețca, Adrian Repede Marta Carmen
- -
GREFIER:
S-au luat spre examinare recursurile declarate de pârâții DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S, TRIBUNALUL SĂLAJ, CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 270 pronunțată de Tribunalul Sălaj, la data de 11.02.2008, în dosarul nr-, privind și pe reclamanții, -A, -, -, -, -, și și pe pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Recursurile au fost comunicate intimaților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și de timbrul judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin memoriile cuprinzând motivele de recurs pârâții recurenți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform prevederilor art. 242 alin.2 pr.civ.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr.270 din 11 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Sălaj, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, excepție invocată de acest pârât.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, excepție invocată de acest pârât, și în consecință s-a respins acțiunea reclamanților față de acest pârât.
S-a admis acțiunea reclamanților, și, formulată împotriva pârâți1or Tribunalul Sălaj, Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, și în consecință pârâții de rândul 1-3 au fost obligați să plătească reclamanților indemnizația lunară de 10% din salariul brut pentru perioada 01.01.2005 până la zi, reactualizate în funcție de rata inflației de la data la care erau datorate până la data plății efective.
Pârâții de rândul 1-3 au fost obligați să plătească reclamanților aceste sume și în continuare, iar pentru reclamantele, și până la data pensionării, iar pentru reclamanta până la data la care a fost angajata Tribunalului Sălaj.
Pârâții au fost obligați să facă mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să aloce fondurile necesare efectuării acestor plăți.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.2l alin.l din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, acestea au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii, în acest sens fiind și dispozițiile imperative ale art.l alin.2 Codul muncii.
Potrivit Legii nr.500/2002 și G nr.208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt de responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul unităților de justiție (grefieri), raporturile de muncă ale acestora fiind guvernate de dispozițiile Codului muncii, conform art.l din acest cod.
Conform art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a actelor de executare penală și executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii, beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități.
Potrivit art.3 alin.8 din G nr.8/2007, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de executare penală și executare civilă beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul de bază, calculată în raportul de timpul efectiv lucrate în aceste activități.
Este de observat că aceste prevederi normative introduc o diferență de tratament în cadrul aceluiași personal auxiliar de specialitate din unitățile de justiție, criteriul de distincție fiind categoria socio-profesională (locul de muncă).
Însă, unitățile de justiție (instanțele judecătorești) desfășoară o activitate complexă, atât pe linie judiciară (activitate de judecată, contencioasă și necontencioasă), cât și pe linie conexă administrativă. Această activitate complexă se reflectă în mod direct și asupra atribuțiilor personalului auxiliar de specialitate, care concură la îndeplinirea acestei întregi activități.
Astfel, conform art.38 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (aprobat și Hotărârea nr.287/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii), grefierii sunt repartizați pe compartimente de activitate diferite.
Ca atare, fiecare grefier are ca activitate principală și permanentă activitatea corespunzătoare compartimentului de activitate în care a fost repartizat sau delegat, pe durata acestei repartizări sau delegări. Rezultă faptul că fiecare grefier îndeplinește atribuțiile aferente compartimentului de activitate la care este repartizat sau delegat.
Deci, și grefierii delegați la biroul judecătorului sindic, la biroul de carte funciară, la compartimentul de executări civile, la compartimentul de executări penale, la comisia pentru cetățenie sau la comisia pentru cercetarea averii, îndeplinesc tot o muncă (atribuții) de grefier, specifică compartimentului de activitate la care sunt repartizați sau delegați (la fel ca toți ceilalți grefieri), iar pentru a putea îndeplini această muncă, legea nu le cere condiții de studii, de treaptă sau grad profesional diferite față de alți grefieri.
Nu este obiectiv și rezonabil a se considera faptul că munca pentru care are loc această repartizare (reorganizarea judiciară, publicitatea imobiliară, executarea hotărârilor, acordarea cetățeniei sau cercetarea averilor) ar fi mai importantă sau mai însemnată cantitativ decât cea din alte compartimente de activitate (de pildă, decât cea din ședințele de judecată), dimpotrivă există aceeași dificultate și responsabilitate.
Se poate concluziona, că grefierii (inclusiv reclamanții) sunt tratați diferențiat în funcție de criteriul discriminatoriu al categoriei socio-profesionale (locul de muncă unde sunt repartizați sau delegați), cu încălcarea principiului legal "pentru muncă egală și pregătire profesională, salariul egal", cu toate că îndeplinesc aceeași muncă, cea de grefier.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea indemnizației de 10%, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție, reclamanții prestând muncă de grefieri.
Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu grefierii delegați la activitățile prevăzute de art.19 din Legea nr.50/1999 și art. 3 alin.8 din nr.OG8/2007.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută raportul de muncă și își îndeplinesc activitatea la care au fost repartizați, totuși nu primesc indemnizația de 10%, sub pretextul discriminatoriu că sunt repartizați la alte compartimente, cu faptul că îndeplinesc una și aceeași muncă de grefier.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în munca de grefier în care au fost delegate sau repartizate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indemnizația de 10% din salariul brut. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul grefierilor sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al recunoașterii în mod egal și nediferențiat prin lege al aceluiași drept de vechime în muncă la fel ca și restul grefierilor, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării indemnizației de 10%.
În mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților (locul de muncă) pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, deoarece pentru aceeași muncă și aceeași pregătire se cuvine un salariu egal.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar acordarea indemnizației de 10% nu este justificată de aceste criterii, ci de simplul fapt al unui anumit loc de muncă (compartiment) arbitrar și discriminatoriu ales.
În concluzie, prin neacordarea indemnizației de 10%, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest adaos salarial și pentru restul personalului.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egala a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 litc și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.l din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.l, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Prin art.2 alin.l G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.l, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio profesională (locul de muncă unde sunt repartizați), criteriu de diferențiere injust a grefierilor, fiind absurd și de neconceput a se accepta că munca de grefier se depune doar într-un anumit compartiment de activitate, iar în altul nu.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca de grefier a fost depusă și de reclamanți.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, În speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor indemnizații doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice, aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară. Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislației civile. În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai, multe unități, regula este că aceasta răspund solidar.
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor având obligația de a acoperi întreaga sumă solicitată de reclamanți, având poziția unui garant legal, astfel încât excepția lipsei calității procesuale pasive nu a fost primită.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a admis-o, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a admis-o, deoarece potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Plata diferențelor de drepturi salariale se poate realiza numai după deschiderea de credite și după alimentarea cu fonduri a conturilor Ministerului Justiției de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S, TRIBUNALUL SĂLAJ, CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI.
Pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S, solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond respingerea acțiunii.
Invocă excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece în conformitate cu prevederile art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, acesta "elaborează proiectul bugetului de stat, ale legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Potrivit art.2 și 3 din nr.OG22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun,inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Rezultă astfel că Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi implicat în plata drepturilor solicitate de reclamanți întrucât aceste fonduri sunt asigurate din bugetul Ministerului Justiției și nicidecum din cel al Ministerului Economiei și Finanțelor.
Pe fondul cauzei arată că potrivit art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 personalul care nu participă la activitățile prevăzute de aceste dispoziții nu putea beneficia de procentul de 10%.
Pârâtul TRIBUNALUL SĂLAJ solicită admiterea recursului și respingerea ca nefondată a acțiunii reclamanților.
Arată că este real faptul că în calitate de personal auxiliar de specialitate, reclamanții sunt în situații identice cu grefierii delegați cu activitățile prevăzute de art.19 din Legea nr.50/1996 și art. 3 din OG8/2007 sub aspectul condițiilor de studiu, de angajare, de evaluare, etc, dar aceștia nu realizează efectiv sarcinile pentru care legiuitorul a reglementat indemnizația de10%.
Această indemnizație este reglementată de art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, unde sunt enumerate limitativ persoanele beneficiare ale indemnizației de 10% precum și activitățile pentru care se acordă această indemnizație.
Reclamanții nu sunt enumerați în textul de lege de mai sus, iar prin fișa postului nu li s-au stabilit activități în domeniul executărilor penale, civile sau în procedura reorganizării judiciare și a falimentului.
Pârâta CURTEA DE APEL CLUJ, prin recursul său solicită modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
În motive arată că nu există temei legal pentru obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamanților a indemnizației lunare de 10% din salariul brut pentru perioadele menționate, întrucât acordarea sporului de 10% s-a făcut în considerarea faptului că persoanele cărora le era destinată această prevedere în speță grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a actelor de executare civilă, respectiv penală urmau să presteze aceste activități pe lângă cele obișnuite și specifice activității de grefier, deci suplimentar acestora.
Pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, solicită a se constata că pretențiile reclamanților sunt neîntemeiate, iar soluția Tribunalului Sălaj este vădit nelegală și dată cu încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești.
În motivele de recurs arată că prin acordarea unor drepturi neprevăzute de actul normativ în vigoare în materia salarizării personalului auxiliar de specialitate, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a atribuit atribuții de legiferare, imixtiune de nepermis în sfera de atribuții a autorității legiuitoare, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut la art.304pcrt.4 proc.civ.
Arată că dispozițiile art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 și art.3 alin.8 din nr.OG8/2007 referitoare la acordarea unei indemnizații în cuantum de 10% din salariul brut anumitor categorii de grefieri, nu sunt discriminatorii, deoarece prevede că grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a actelor de executare civilă, respectiv penală beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, motivat de complexitatea atribuțiilor de serviciu, de responsabilitățile ce le implică îndeplinirea acestor atribuții, precum și volumul de muncă.
Mai arată că în mod greșit instanța de fond a obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, pârâta neavând atribuții în ceea ce privesc aceste mențiuni, aceasta revenind unităților angajatoare, respectiv curților de apel.
Analizând sentința prin prisma motivelor de recurs invocate de pârâți, Curtea reține următoarele:
Așa cum rezultă din susținerile făcute de pârâți în recursurile lor, principala problemă care trebuia reținută de către instanța de fond este aceea că de fapt tratamentul aplicat reclamanților nu este unul discriminatoriu în comparație cu personalul auxiliar din cadrul instanțelor care își desfășoară activitatea în cadrul procedurii reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, respectiv în comparație cu grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de executare penală și executare civilă (potrivit noilor dispoziții legale, anume, art. 3 alin 8 din nr.OG 8/2007), acesta din urmă primind un spor de 10 % pentru activitatea depusă.
Curtea constată că într-adevăr nu se verifică în speță un astfel de tratament discriminatoriu.
Pentru a se putea vorbi despre discriminare, este necesar să se constate că sunt întrunite condițiile stabilite prin art. 2 din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Or, art. 2 statuează la alin. (1) că "potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenența la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".
Or, situația în care se află reclamanții nu este egală cu cea a categoriilor profesionale în comparație cu care aceștia își afirmă situația de discriminare, astfel încât nu se poate constata incidența prevederilor legale mai sus citate. Recurenții contestă că nu ar fi vorba despre o situație de muncă egală, așa cum a reținut prima instanță. Or, potrivit 1998, prin "egal" se înțelege " care este la fel cu altul într-o anumită privință; (despre cetățeni, națiuni etc.) care au aceleași drepturi și aceleași îndatoriri -". Este evident că nu există egalitate între reclamanți și persoanele care beneficiază de sporul solicitat prin prezenta acțiune, prin ipoteză chiar fiind indicate punctele de diferențiere, și anume desfășurarea unor activități distincte.
În recurs este invocată și jurisprudența CEDO, cu definirea discriminării prin trimitere la tratamentul diferit a persoanelor aflate în situații analoage, fără a exista justificări obiective și rezonabile.
Trebuie remarcat că se verifică în speță existența unei situații analoage, date de modul în care se desfășoară munca reclamanților în comparație cu cea desfășurată de grefierii ce beneficiază de indemnizația de 10 %. Prin analog nu se înțelege egalitatea de situații, ci o asemănare între acestea. Or, este evident că analogie există între cele două situații prezentate prin acțiune, dată de locul de desfășurare a activității categoriilor profesionale vizate, de exercitarea unor activități similare. Diferențierea constă din faptul că grefierii care beneficiază de spor desfășoară în plus unele activități expres prevăzute de lege, apreciate de legiuitor ca mai complexe și conferind un grad mai înalt de solicitare angajatului, în măsura în care se adaugă activității obișnuite a unui grefier. Ca atare, apare ca rezonabilă remunerarea suplimentară a acestor grefieri, în condițiile în care se păstrează proporționalitatea între sporul salarial acordat și măsura în care activitatea acestora este mai complexă. Or, o indemnizație de 10% din salariu nu poate fi privită ca exagerat de mare pentru a remunera efortul suplimentar al acestor angajați.
Nu se poate susține că legiuitorul nu lasă să se înțeleagă, prin textul legii, motivația acordării indemnizației, pentru a se putea verifica legitimitatea scopului urmărit. Chiar dacă nu există o exprimare expresă în acest sens, reiese din însuși textul legal ce instituie dreptul la indemnizație că aceasta corespunde muncii depuse de către grefieri în exercitarea activităților speciale ce le presupune munca în cadrul compartimentelor menționate, fiind evidentă legitimitatea remunerării efortului suplimentar al acestor grefieri.
Chiar dacă în cazul grefierilor ce beneficiază de indemnizația de 10 % nu este necesară o calificare specială, nu se poate constata, așa cum solicită recurenții, încălcarea Convenției nr. 111 din 1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei. Aceasta, deoarece și în textul acestei convenții se face referire expresă la situații de diferențiere, excludere sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, sex, religie, convingeri politice, ascendență, națională sau origine socială, care are ca efect să suprime sau să știrbească egalitatea de posibilități sau de tratament în materie de ocupare a forței de muncă și de exercitare a profesiei; orice altă diferențiere, excludere sau preferință având ca efect suprimarea sau știrbirea egalității de posibilități sau de tratament în materie de ocupare a forței de muncă și exercitare a profesiei, care ar putea fi specificată de către statul membru interesat după consultarea organizațiilor reprezentative ale celor care angajează și a organizațiilor lucrătorilor, dacă acestea există, precum și a altor organisme competente.
Ca atare, sunt valabile considerentele mai sus prezentate privind inegalitatea în care își desfășoară activitatea reclamanții în comparație cu grefierii care beneficiază de indemnizația solicitată, inegalitate care justifică acordarea unui salariu sporit. Nu este necesar a se verifica dacă este cerută o calificare suplimentară grefierilor care beneficiază de indemnizație, întrucât cercetarea încălcării prevederilor menționate convenții se oprește la constatarea că nu există o știrbire a egalității de tratament, întrucât nu există egalitatea situațiilor supuse comparației.
Prevederile art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, garantând dreptul la salariu egal pentru muncă egală, nu fac decât să justifice soluția adoptată de legiuitorul național, prin aceea că per a contrario se acceptă legitimitatea acordării unui salariu inegal acolo unde munca este diferită.
Având în vedere considerentele arătate, se constată că soluția instanței de fond este greșită, bazându-se pe o interpretare incorectă a dispozițiilor legale aplicabile în speță, astfel că se impune admiterea recursului pârâtului Ministerul Apărării și modificării sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamanților de obligare a acestui pârât la plata indemnizației lunare de 10% din salariul brut pentru perioada 01.01.2005 până la zi.
De altfel, este de reținut și faptul că sesizată fiind și Inalta C de Casație și Justiție, cu recurs în interesul legii referitor la chestiunea abordată și în prezenta cauză, prin Decizia nr.24/2008, a admis recursul în interesul legii și a stabilit că dispozițiile art.19 alin.3 din Legea 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, și ale art.3 alin.8 din nr.OG8/2007, privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și ale parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției se interpretează, în sensul că, indemnizația lunară de 10% din salariul de bază nu se cuvine decât categoriilor de grefieri expres și limitativ prevăzute de normele mai sus menționate.
Cum potrivit dispozițiilor art.329 alin.3 proc.civ. dezlegarea dată prin deciziile în interesul legii problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, raportat și la celelalte motive mai sus reținute, Curtea, față și de dispozițiile art.299 și 312.proc.civ. va admite recursurile pârâților și va modifica sentința în sensul că va respinge acțiunea reclamanților îndreptată împotriva acestor pârâți.
Va fi menținută dispoziția din sentința de respingere a acțiunii reclamanților împotriva pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru lipsa calității procesuale pasive.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S, TRIBUNALUL SĂLAJ, CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 270 din 11 febr. 2008 Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în parte în sensul că respinge acțiunea reclamanților împotriva pârâților de mai sus. Menține celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la respingerea acțiunii reclamanților împotriva pârâtului CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII pentru lipsa calității procesuale pasive.
Irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică azi 3 iunie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - -
Red.AR
Dact./3ex.
20.06.2008
Președinte:Lucia ȘtețcaJudecători:Lucia Ștețca, Adrian Repede Marta Carmen
