Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1252/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1252/R/2009
Ședința publică din 19 mai 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Lucia Ștețca președintele secției
JUDECĂTORI: Lucia Ștețca, Gabriella Purja Adrian Repede vicepreședinte al instanței
- -
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile declarate de către pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 1080 din 9 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe reclamanții intimați, -, și pe pârâții intimați CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL Cluj și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect drepturi salariale - indemnizații DNA-DIICOT.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin cererile de recurs pârâții recurenți au solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în temeiul art. 242 alin. 2.pr.civ.
Instanța constatând cauza în stare de judecată o reține în vederea pronunțării, în baza actelor de la dosar.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr.1080 din 9 iunie 2008,pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B și MINISTERUL JUSTIȚIEI.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBAREA DISCRIMINĂRII și s-a respins acțiunea față de acesta.
S-a admis acțiunea formulată de reclamanții, -, împotriva pârâților CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - PRIN DGFP C și în consecință:
Pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI au fost obligați la calcularea și la plata în favoarea reclamanților a unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre îndemnizațiile procurorilor de la DNA și DIICOT și drepturile salariale încasate începând cu data de 01.04.2006 și pentru viitor, sume actualizate potrivit indicelui de inflație de la data scadenței și până la plata efectivă a acestora.
Pârâtul CURTEA DE APEL CLUJa fost obligat să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare acordării drepturilor salariale respective.
Pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - PRIN DGFP a fost obligat să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamanților a drepturilor salariale mai sus arătate.
Prin Încheierea civilă nr.320 din 07.07.2008, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanta în sensul ca paragraful 4 din dispozitivul sentinței nr.1080/09.06.2008 să aibă următorul conținut: "Obligă pârâții Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj și Ministerul Justiției la calcularea și la plata în favoarea reclamanților a unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre indemnizațiile procurorilor de la. și și drepturile salariale încasate începând cu data numirii fiecărui reclamant în funcția de judecător și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor, actualizate la data plății efective cu indicele de inflație".
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din G nr. 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun.
Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.l alin.2 și art. 295 alin.l din Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art. 5 din Codul muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Potrivit Legii nr. 500/2002, a G nr. 208/2005 și a G nr. 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr.-,potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. A vând în vedere aspectele reținute instanța va respinge excepțiile invocate de pârâtul Ministerului Economiei și Finanțelor.
Instanța a admis însă excepția lipsei calității procesuale pasive a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII având în vedere că între acesta și reclamanți nu există nici un raport juridic, iar Consiliul nu poate fi chemat în judecată în calitate de pârât ci doar în calitate de expert în domeniul nediscriminării.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetate situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza OUG nr.27/2006, aceștia fiind judecători la Judecătoria Huedin.
Prin G nr. 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor,asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform art. 11 alin.1 din G nr. 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr.6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin G nr. 27/2006, s-a remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția esențială pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de C puțin 8 ani, conform art. 44 alin.1 lit. c din Legea nr. 303/2004).
De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr. 303/2004), și care în mod evident nu funcționează În cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza G nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 27/2006, pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, act. 16 din OUG nr. 27/2006, lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței.
Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței.
Rezultă că vechime a în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr. 27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin.1 lit. c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit act. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul și li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul și funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin.1 din G nr. 43/2002 și art. 4 alin.3 din Legea nr. 508/2004. De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că și sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin. 1 din OUG nr. 43/2002 și art. 1 din Legea nr. 508/2004.
S-a mai arătat și faptul că apartenența procurorilor și la aceste structuri este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din Legea nr. 304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din și are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechime a minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului.
Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul și CO. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de și ) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din și CO.
Mai mult chiar, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin.3 Cod procedură civilă, următoarele: " folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice.
Deci, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției.
. acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul și CO. care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției. Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza G nr.27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională și de locul de muncă.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: C al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și C al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin.l - 3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art.2 alin. 1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminări le); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.-) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.l lit.a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit.f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art.155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, rară discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art.16 alin. 1, art.53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza G nr.27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de C puțin 6 ani, față de procurorii și CO.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.III privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderi le sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii și CO. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza G 27/2006 are aceeași calificare.
Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.
Pe de altă parte, este total impropriu și injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este, de exemplu, 200 EURO, sunt supuși unor presiuni și pericole mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza Legii nr. 10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000 EURO, un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar și în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între un litigiu privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții sau economico-financiară cu un prejudiciu imens. Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve, etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare.
De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporit față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii sau
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.I din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiune a este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, prevederile art.11 alin.l din G nr.27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminări le În muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art. 1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că În materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a găsit admisibilă, ținând cont și de prevederile art.l 082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii.
Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor s-a reținut că potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.l și 2 din Constituția României, art.l alin.2 lit. e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin. 1-3, art.29 pct.2 din G nr.l37/2000, art.2 pct. I din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivare invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, deoarece pentru a avea calitatea de parte în proces, aceasta trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății, pârâtul nu are atribuții de legiferare ci doar de aplicare a legilor în vigoare.
Referitor la fondul cauzei arată că în conformitate cu art.74 alin.1 din Legea nr.303/2004 "pentru activitatea desfășurată judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, iar potrivit art.3 alin.1 din nr.OUG27/2006 judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații asistență au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură.
Acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 pentru procurorii din cadrul este făcută în considerarea nivelului parchetului unde funcționează aceștia. Rațiunea salarizării procurorilor DNA și DIICOT în mod similar procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stă n considerarea faptului că aceștia funcționează în cadrul unor direcții ale acestui parchet.
Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecând în fond admiterea excepției lipsei calității procesuale al acestui pârât.
În motivare a arătat că între reclamanți și pârât nu există raporturi juridice, Ministerul Finanțelor potrivit Legii 500/2002 are atribuții numai în analizarea propunerilor de buget în etapele de elaborare a bugetelor și nu în plata sumelor reprezentând drepturi bănești ale angajaților instituțiilor publice.
Analizând sentința prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea reține următoarele:
În privința primului motiv de recurs invocat de pârâtul Ministerul Justiției, în sensul că nu ar avea calitate procesuală pasivă în cauză, este greu de acceptat această susținere, în condițiile în care acest minister are ca principală atribuție pe cea de administrare a justiției, fiind ordonatorul de credite al acesteia. În acest contest, pârâtul are calitate procesuală pasivă acțiunea promovată de reclamanții având funcția de judecători, obiectul acțiunii constituindu-l drepturi salariale.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9.pr.civ. referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor nr.OG 37/2000, se reține că în mod corect tribunalul a apreciat că acordându-se doar procurorilor din cadrul DNA și DIICOT a anume salarizare, restul personalului salarizat prin nr.OUG 27/2006 este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de acea salarizare nedatorată.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament și salarizare, fără nici o distincție și altele.
De fapt, contrar celor invocate de Ministerul Justiției, dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii DNA și DIICOT.
Referitor la ultimul aspect invocat de pârât, se reține că reclamanții justifică un interes actual și numai prin acordarea despăgubirilor și pentru viitor se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri.
În ceea ce privește și recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, de asemenea se impunea a fi privit ca nefondat.
În susținerea acestei concluzii se impune a se remarca faptul că pârâtul nu a fost chemat în judecată în calitatea sa de parte în vreun raport de muncă cu reclamanții, ci pentru ca în virtutea obligației ce îi revine de a aproba bugetul să pună la dispoziția celuilalt pârât sau să prevadă în buget sumele necesare pentru ca angajatorul să poată plăti drepturile salariale la care angajatorul este obligat prin aceeași hotărâre judecătorească.
De fapt, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea guvernului prin pregătirea proiectelor de legi bugetare anuale, ale legilor de rectificare, iar în acest context, pentru ca pretențiile reclamanților să poată fi valorificate în raport cu pârâtul care nu dispune de fonduri, decât după alocarea acestora de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, este necesar ca acesta să ia act de admiterea acțiunii reclamanților și astfel să aloce fondurile necesare îndestulării creditelor pe care reclamanții le au asupra pârâtului, aceasta fiind de fapt singura modalitate a de a valorifica un drept de creanță asupra unei instituții bugetare cum este în speță Ministerul Justiției.
Așa fiind, față de cele mai sus reținute, văzând și dispozițiile art. 299 și art. 312.pr.civ. curtea va respinge ca nefondate recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 1080 din 9 iunie 2008 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 19 mai 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
plecat din instanță
semnează vicePREȘEDINTE: Lucia Ștețca
al instanței
- -
Red.AR/dact.
2 ex./28.07.2009
Jud.primă instanță: /
Președinte:Lucia ȘtețcaJudecători:Lucia Ștețca, Gabriella Purja Adrian Repede
