Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1319/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1319/R/2009
Ședința publică din data de 26 mai 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Laura Dima
JUDECĂTOR 2: Eugenia Pușcașiu
JUDECĂTOR 3: Marta Carmen
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanții, și împotriva sentinței civile nr. 1009 din 2 IUNIE 2008 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, precum și recursurile pârâților MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, declarate împotriva aceleiași hotărâri privind și pe pârâții intimați CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale - - 10 % - îndemnizație de conducere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate intimaților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că pârâții recurenți Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției și Libertăților au formulat întâmpinări la recursul reclamanților, înregistrate la dosarul cauzei la data de 8 mai respectiv 26 mai 2009.
Având în vedere că s-a solicitat de părți judecarea cauzei în condițiile art. 242.proc.civ. instanța apreciază că se află în stare de judecată prezenta cauză și o reține în pronunțare în baza actelor de la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1009/02.06.2008 a Tribunalului Clujs -au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului CNCD, respingându-se acțiunea față de acesta.
S-a admis acțiunea reclamanților, și împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Cluj, fiind obligați la plata către reclamanți a indemnizației lunare de conducere de 10% din salariul brut pentru perioada 15.01.2008-06.03.2008, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății acestor sume.
În motivarea hotărârii, instanța a reținut că reclamanții fac parte din personalul auxiliar de specialitate din instantele aflate in raza Curtii de Apel Cluj. Potrivit anexei 2 din Legea 50/1996 (fostul act normativ privind salarizarea si alt drepturi ale personalului din organele autorității judecătoresti) si a anexei lbd in OG 8/2007 (privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instantelor judecătoresti si al parchetelor de pe lângă acestea), personalul auxiliar de specialitate care indeplineste functii de conducere pentru instantele si parchetele din municipiul B primesc o indemnizatie mai mare cu 10%.
Această reglementare diferită a acordării sporului de 10% în functie de localitatea in care isi desfăsoară activitatea cei indreptătiti este discriminatorie în raport cu directiva 2000/EC/78 privind crearea cadrului general in favoarea tratamentului egal privind ocuparea fortei de muncă si condițiile de angajare ce constituie aquis-ul comunitar in domeniul prevenirii si combaterii discriminării. Aceasta pentru că atât reclamantii din alte localități, precum si cei îndreptătiti din B se află în aceeasi situatie juridică si faptică care fundamentează si generează acest spor salarial.
Ca urmare a admiterii actiunii, pârâtii Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Cluj si Tribunalului Cluj, în calitate de ordonatori de credite, au fost obligați la plata indemnizației arătate, iar pârâtul Ministerul Economiei si Finantelor, a fost obligat potrivit art. 19 din Legea 500/2002, a art. 3 din HG 386/2007 si a art. l din OG 22/2002 să aloce fondurile necesare plătii acestor drepturi.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal atât reclamanții cât și pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Reclamanțiiau solicitat modificarea în parte a hotărârii, în sensul obligării pârâților la plata și în continuare a indemnizației de conducere.
În motivarea recursului s-a invocat faptul că deși conform dispozitivului sentinței acțiunea a fost admisă în totalitate, instanța a omis să se pronunțe asupra cererii reclamanților de obligare a pârâților la plata și în continuare a indemnizației de conducere.
Pârâtul Ministerul Justiției, prin recursul declarat a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului s-au invocat următoarele aspecte:
Prin sentința recurată s-a dispus obligarea ordonatorilor de credite la plata în favoarea reclamanților a unor drepturi salariale care nu sunt prevăzute în actul normativ incident în materia salarizării personalului auxiliar de specialitate. Prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești.
Considerentele întemeiate pe noțiunea de discriminare sunt neîntemeiate, raportat la decizia nr. 281/03.07.2008 a Curții Constituționale.
Un alt motiv de recurs este C fondat pe prev. art. 304 pct. 9 Cod proc. civ.
În nota la anexa 1 din OG8/2007 se prevede că indemnizațiile de conducere pentru instanțele din mun. B sunt mai mari cu 10%, această diferențiere având la bază criteriul cantității muncii depuse.
O astfel de diferențiere este admisibilă în raport de prev. art. 155 Codul muncii și deciziei nr. 414/14.07.2005 a Curții Constituționale.
CEDO a statuat că este permisă distincția chiar între situații comparabile, dacă există o justificare obiectivă și rezonabilă sau dacă diferențierea urmărește un scop legitim și respectă un raport de proporționalitate între scop și mijloacele utilizate.
Legiuitorul a înțeles să atribuie anumitor categorii de grefieri un beneficiu salarial concretizat într-o indemnizație de conducere mai mare cu 10% motivat de complexitatea atribuțiilor de serviciu și de volumul de muncă.
PârâtulMinisterul Economiei și Finanțelor,prin recursul declarat a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului s-au invocat următoarele aspecte:
Prin prisma prevederilor Legii nr. 500/2002 acest pârât nu are calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei acțiunea este inadmisibilă, conform art. 2 și 6 din OG137/2000, anumite diferențieri în acordarea drepturilor salariale nu pot fi încadrate în noțiunea de discriminare, întrucât salarizarea nu constituie un criteriu la care se poate raporta deosebirea, restricția sau preferința.
Procedând la soluționarea celor trei recursuri prin prisma motivelor invocate, curtea constată următoarele:
Reclamanții se consideră îndreptățiți la acordarea indemnizației de conducere de 10% pentru că personalul auxiliar de specialitate care îndeplinește funcții de conducere în instanțele din municipiul primește o indemnizație cu 10% mai mare.
Este necontestată lipsa unei prevederi legale care să recunoască în mod expres dreptul salarial pretins în favoarea reclamanților.
Acțiunea reclamanților nu poate fi apreciată ca întemeiată prin prisma normelor generale interne vizând interzicerea discriminării, prevăzute de Ordonanța Guvernului 137/2000. De altfel, în conformitate cu modificările aduse acestui act normativ prin OUG75/11 iunie 2008, sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în consecință, această instituție nu mai poate fi investită a se pronunța - în calitate de expert - cu privire la o afirmată discriminare salarială raportată la alte categorii de salariați bugetari.
Așa cum a statuat Curtea Constituțională "diferența indemnizațiilor și a salariilor de bază, este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții".
Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de persoane cărora li se acordă reținându-se că principiul egalității nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situații diferite.
Pe de altă parte, prin mai multe hotărâri (Deciziile 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008) Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituționale prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din Ordonanța Guvernului 137/2000, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele de judecată au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Dar, reclamanții nu sunt în situațiile mai sus arătate, diferențierile salariale invocate având justificarea arătată în nota la anexa 1B din OG nr. 8/2007 și anume criteriul cantității muncii depuse.
De asemenea, așa cum a statuat în mod constant și instanța de contencios constituțional în jurisprudența relativă la art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție ( e exemplu, Decizia nr.102/2003 publicată în MO nr.201/2003), se reține că principiul egalității de tratament nu presupune uniformitate de reglementare, fiind opțiunea exclusivă a legiuitorului de a adopta soluții legislative diferite în favoarea unor categorii de salariați diferite, în considerarea situațiilor deosebite în care se găsesc- în speță, volumul de muncă suplimentar în cadrul instanțelor din capitală.
Referitor la susținerea reclamanților în sensul că dispozițiile legale invocate sunt discriminatorii întrucât încalcă principiul egalității instituit de art. 16 din Constituția României se reține că instanțele ordinare pot fi sesizate doar în legătură cu constatarea faptului că o lege este aplicată în mod discriminatoriu subiecților de drept cărora li se adresează, nefiind posibil să se solicite constatarea faptului că o lege este discriminatorie și nici extinderea aplicării ei altor subiecți de drept.
În situația în care un act normativ conține dispoziții discriminatorii cu privire la anumiți subiecți de drept, soluția legală este aceea de a invoca și a se constata neconstituționalitatea respectivei norme pe considerentul că încalcă principiul egalității instituit prin legea supremă. Doar Curtea Constituțională are competența legală de a aprecia că un text legal creează o discriminare și încalcă acest principiu, ca atare poate stabili modalitatea în care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina încălcarea principiului egalității.
Întrucât apreciază că există diferențe între reclamanți și categoriile profesionale cu privire la care se solicită constatarea discriminării - personalul auxiliar cu funcții de conducere din cadrul instanțelor din mun. B, Curtea reține că principiului nediscriminării prevăzut de art. 5 din Codul munciia fost respectat de legiuitor la adoptarea anexei 1B din OG. Nr. 8/2007.
Nici din perspectiva normelor internaționale la care România este parte acțiunea reclamanților nu este fondată.
Jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că nu există discriminare decât în situația în care, persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de tratament diferențiat ce nu are nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
iferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Însă, instanța europeană a statuat în mod constant că nu orice diferență de tratament reprezintă o încălcare a art. 14 din CEDO. Statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (Hotărârea din 28.11.1984 Ramussen Danemarcei 40).
Art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în mod expres că " Toți oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la un salariu egal pentru muncă egală". Carta Social Europeană revizuită (ratificată de România prin Legea 74/1999) instituie necesitatea adoptării (de către statele care au acceptat art. 4 relativ la o salarizare echitabilă), măsurilor necesare în vederea garantării a unei salarizări echitabile, care să țină cont inclusiv de dreptul la o salarizare egală pentru muncă de valoare egală. În mod similar, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (adoptat în 1966 și ratificat de România prin Decretul 212/1974) conține dispoziții relative la nediscriminare, inclusiv dreptul la un salariu echitabil și o remunerare egală pentru o muncă de valoare egală.
Deși aceste prevederi internaționale au prioritate în raport cu întreaga legislație română (conform art. 20 alin. 1 din Constituție), Curtea apreciază că, în condițiile în care munca desfășurată de reclamanți este diferită de cea a personalului auxiliar cu funcții de conducere din mun. B, sub aspectul cantității muncii depuse, diferența de remunerare este justificată.
Din punct de vedere al dreptului comunitar articolul 141 al consolidate a Tratatului privind Uniunea Europeană (devenit în prezent art. 157) interzice orice formă de discriminare care fixează reguli diferite pentruacelași loc de muncăsau pentru prestări de aceeași calitate sau aplică aceeași regulă în cazul unor activități diferite, chiar dacă discriminarea este directă sau indirectă. În materie de remunerație, o discriminare directă poate fi constatată prin respectarea criteriilor de egalitate în materie decondiții de lucru și remunerație. Or, așa cum s-a învederat anterior, nu există aceleași condiții de lucru, din punctul de vedere al încărcăturii, al volumului de muncă, instanțele din capitală fiind considerate de legiuitor ca având un volum de muncă mai consistent față de celelalte instanțe din țară.
Art. 2 alin. (2) pct. a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit, ceea ce instanța constatată că nu este cazul în prezenta cauză, întrucât asemănarea ar presupune ca și reclamanții să-și desfășoare activitatea în cadrul unei instanțe din mun. B, ceea ce nu se verifică în speță.
Având în vedere aceste considerente, curtea constată că recursul pârâtului Ministerul Justiției este fondat, urmând a fi admis în baza art.312 alin. 1, art. 304 pct. 9 Cod proc. civ. iar sentința modificată în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca nefondată.
În raport de această modificare vizând fondul pretențiilor, obligația instituită în sarcina pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor de a aloca fondurile necesare plății indemnizației lunare de conducere de 10% din salariul brut pentru perioada 15.01.2008-06.03.2008 rămâne lipsită de obiect, considerent în temeiul căruia, în baza art.312 alin. 1 Cod proc. civ și recursul acestui pârât va fi admis.
mutandis, recursul reclamanților având ca obiect obligarea pârâților la plata indemnizației lunare de conducere de 10% din salariul brut și pe viitor se va respinge ca nefondat. Conform celor arătate anterior această pretenție este lipsită de fundament legal din perspectiva actualei reglementări în materia salarizării personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești. Neexistând un temei actual care să justifice recunoașterea pretenției reclamanților în prezent, și solicitarea de acordare a indemnizației pe viitor este, la rândul său, nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, și.
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1009 din 2 iunie 2008 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar - pe care o modifică în sensul că respinge acțiunea reclamanților.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26 mai 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - -
Red. MV dact. GC
2 ex/11.06.2009
Jud. primă instanță:,
Președinte:Laura DimaJudecători:Laura Dima, Eugenia Pușcașiu, Marta Carmen
