Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1326/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1326/R/2009
Ședința publică din data de 26 mai 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Laura Dima
JUDECĂTOR 2: Eugenia Pușcașiu
JUDECĂTOR 3: Marta Carmen
GREFIER:
Pe rol fiind contestația în anulare formulată de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva deciziei civile nr. 1339 din 10 decembrie 2007 pronunțată de Curtea de APEL CLUJ în dosarul nr- privind și pe intimații și alții și pe pârâții intimați CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL MARAMUREȘ și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR având ca obiect litigiu de muncă - spor de confidențialitate.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate intimaților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că s-a solicitat de părți judecarea cauzei în condițiile art. 242 proc.
Apreciind că prezenta cauză se află în stare de judecată instanța o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă 1339/10.12.2007 a Tribunalului Maramureș, s-a admis acțiunea reclamantilor, și și au fost obligați la calcularea și plata către reclamanți a drepturilor bănești (, și ) reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% începând cu luna septembrie 2004 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii cât și pentru viitor actualizate la data efectivă a plății.
Au fost obligați pârâții I-III la calcularea și plata acestor drepturi către reclamanta până la data de 30 iunie 2006 către reclamantul până la 14 septembrie 2006 către reclamanta și începând cu 15 mai 2006 și către reclamantul începând cu 1.08.2006.
A fost obligat pârâtul TRIBUNALUL MARAMUREȘ să înscrie mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
S-a respins acțiunea reclamanților față de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și s-a constatat că acesta nu are calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente:
Reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
Pretențiile reclamanților privind acordarea despăgubirilor echivalente cu sporul de confidențialitate sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare).
le-a fost impusă, prin lege, o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d și art. 4 din Legea nr.303/2004, republicată, raportate la art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și la prevederile din Codul Deontologic l Magistraților) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin. 4 și 5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, așa cum a fost modificat prin nr.OG 9/2001, se acordă, pentru păstrarea confidențialității, lunar, un spor de confidențialitate de până la 30%, calculat la salariul de bază brut.
Atari sporuri sunt prevăzute și de nr.OG 38/2003, nr.OG 137/2000, republicată, nr.OG123/2003, aprobată prin Legea nr.164/2004, nr.OG19/2006, nr.OG6/2007, Legea nr. 656/2002, nr.OG 64/2006 și de nr.OG 10/2007.
Ca atare, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută).
Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța reține că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți.
Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.
Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial).
În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ).
Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate.
Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici-o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale.
Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestuia drept.
Astfel, în mod vădit eronat și fără absolut nici-o relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici-o legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale.
Acestea întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
De exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare (Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Se poate astfel reține că reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3 și a art.6 din nr.OG137/2000, republicată, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate, nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu prin art.2 alin.1 din aceeași ordonanță.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici-o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 1, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.155 și art.165 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.16 alin.1, art.20, art. 41 și art. art.53 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 din G nr.137/2000, republicată, se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția în speță, este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.1 pct.2 din Convenția (nr.111) privind discriminare în domeniul forței de muncă și exercitării profesiei, ratificată de România prin Decr. nr. 284/1973, prevede că deosebirile, excluderile sau preferințele fondate pe calificările cerute pentru un post, nu sunt considerate discriminatorii.
În speță, neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea trebuie considerată ca întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al CNCD, instanța reține că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicare legii), împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr.137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Pe de altă parte, aceeași C, prin decizia nr. 1.059 din 14 noiembrie 2007 decis că prevederile legale privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, sunt neconstituționale, în măsura în care instituie discriminări.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii.
Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392).
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, sumele ce se solicită în prezenta acțiune.
Aceste drepturi bănești nu pot fi plătite însă decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției.
Criticile aduse hotărârii instanței de fond vizează nelegalitatea sub următoarele aspecte:
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor s-a solicitat modificarea hotărârii îns ensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului s-a susținut că statutul personalului din sistemul autorității judecătorești precum și drepturile de care aceștia beneficiază, formează obiectul unor reglementări speciale.
Actele normative aplicabile acestei categorii de personal au stabilit, în mod constant, drepturile și obligațiile acestora, cu regim de salarizare distinct față de alte categorii de personal.
Potrivit art.2 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: - potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferința pe baza de rasă, naționalitate, etnice, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boala cronica necontagioasă, infectare, apartenența la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice"; iar același articol, alin.3 prevede "sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afară cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare".
Modalitatea de salarizare a acestei categorii de funcționari este distinctă de cea reglementată pentru alte categorii profesionale, diferențele fiind motivate de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal.
Reclamanții nu se află într-o situație comparabilă cu cea a altor categorii socio-profesionale, atât timp cât pe lângă obligațiile specifice funcției, salariații din sistemul judiciar se bucură de o serie de drepturi și beneficii suplimentare care li se adresează numai lor, nefiind aplicabile altor categorii de salariați.
Situațiile diferite în care se regăsesc diferite categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, invocându-se motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.9 și 4.pr.civ.
În sprijinul primului motiv de recurs s-a arătat în esență că dreptul la sporul de confidențialitate pretins nu este reglementat de niciun act normativ în vigoare precum și că reclamanții nu se află într-o situație comparabilă cu celelalte categorii profesionale, beneficiare a sporului și față de care se consideră discriminați.
În sprijinul celui de-al doilea motiv de recurs, s-a invocat depășirea de către instanță a atribuțiilor puterii judecătorești prin acordarea sporului de confidențialitate în favoarea reclamanților, aspect pe care recurenta l-a considerat o adăugare la lege.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art.304 pct. 9 pr.civ. Curtea de Apel reține următoarele:
Acțiunea reclamantilor vizează drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15%.
Potrivit deciziei nr.46/15.12.2008 a care a soluționat recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispoz.art.99 alin.1 lit.d din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportat la art.16 alin.1, 2 din Codul deontologic al magistraților și art.78 alin.1 din Legea 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialtiate al instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea modificat și completată raportat la art.9 din Codul Deontologic judecătorii, procurorii și magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la îndemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Cum, potrivit dispozițiilor art.329 alin.3 proc.civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că este de prisos a mai face referire și la alte aspecte aduse în discuție de pârâți cu privire la problema dezlegată de Inalta C de Casație și Justiție.
Totuși, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a înțeles să atace sentința și sub un alt aspect sentința, invocând faptul că nu ar avea calitate pasivă procesuală în cauză, nefiind în raporturi de muncă cu reclamanții.
Dar, așa cum rezultă din acțiunea promovată de reclamanți, se reține că pârâtul a fost chemat în judecată nu pe considerentul existenței unui raport de muncă cu reclamanții ci pentru un petit formulat pentru ca în virtutea obligației ce îi revine de a aproba bugetul să pună la dispoziția angajatorilor sau să prevadă în buget sumele necesare pentru ca angajatorul să poată plăti drepturile salariale pe care angajatorul este obligat la rândul său prin aceeași sentință.
De fapt potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea guvernului, prin pregătirea proiectelor de legi bugetare anuale ale legilor de rectificare, iar în acest context și pentru ca pretențiile reclamanților să poată fi valorificate, în raport de pârâții care nu dispun de fonduri decât după alocarea lor de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, este necesar ca acesta să ia act de admiterea acțiunii reclamanților și astfel să aloce fondurile necesare îndestulării creanțelor pe care reclamanții le au asupra pârâților, aceasta fiind de fapt singura modalitate de a valorifica un drept de creanță asupra unei instituții publice cum sunt în speță pârâții.
Așa fiind, față de cele mai sus reținute văzând și dispozițiile art.299 și 312.proc.civ. Curtea va respinge ca nefondate recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr.1339 din 10.12.2007 a Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - ---
fiind plecată în
semnează Președintele
instanței
Red.PE/CA
2 ex. - 09.07.2009
Jud.fond.;
Președinte:Laura DimaJudecători:Laura Dima, Eugenia Pușcașiu, Marta Carmen
