Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1418/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr -
DECIZIA CIVILĂ NR.1418/R/2008
Ședința publică din 18 iunie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Laura Dima Lucia Ștețca
- -
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, CURTEA DE APEL CLUJ împotriva sentinței civile nr. 292 din 18.02.2008 pronunțată în dosar nr. - al Tribunalului Cluj,privind și pe reclamanții intimați, G, și intervenient în nume propriu, precum și pârâtul intimat TRIBUNALUL CLUJ având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părtilor.
Procedura de citare este legal îndeplinită
Recursurile sunt scutite de taxă judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că în conformitate cu disp. art. 98 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr.387/2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii (modificată prin Hotărârile nr.352/2006, 635/2006 și 461/2007) completul de judecată este compus din domnul judecător și doamna judecător, care sunt membri ai completului de judecată C 7-R, și doamna judecător de pe planificarea de permanență, ca urmare a admiterii cererilor de abținere formulate de doamna judecător și domnii judecători. și.
Instanța constată că recursurile sunt declarate și motivate în termen legal și au fost comunicate părților.
În baza actelor de la dosar, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.292 din 18.02.2008 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr.-, au fost respinse excepțiile inadmisibilității acțiunii, excepția necompetenței materiale și lipsa calității procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanții și intervenienții în nume propriu a, a, G, a, și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, Ministerul Economiei și Finanțelor
Au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Cluj la calcularea și plata în favoarea fiecărui reclamant și intervenient a despăgubirilor echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, începând cu luna octombrie 2004 la zi și pentru viitor, sume reactualizate potrivit indicelui de inflație la data plății efective.
Au fost obligați pârâții să efectueze modificările corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților și intervenienților.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce și să vireze fondurile necesare pentru plata sumelor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții și intervenienții în nume propriu sunt personal auxiliar de specialitate la Tribunalul Cluj astfel că nstanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.
Instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod. În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate, conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare.
În speță, reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și art. 4 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 15 din Codul deontologic / art.78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art. 2 alin. 4 și alin. 5 din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art. 18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr. 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr. 137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din OUG nr. 123/2003, art. 3 din G nr. 19/2006, art. 15 alin. 1 din G nr. 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din G nr. 64/2006, art. 13 din G nr. 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art. 26 raportat la art.1 și art. 295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate, aceasta reprezentând o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată ( potrivit art. 16 alin. 1 și art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art. 6 și art. 154 din Codul muncii ).
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii.
Astfel, în acest articol s-a arătat că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
În legătură cu cererea de chemare în garanție Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a găsit-o întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din HG nr. 208/2005 și ale art. 3 din HG nr.386/2007. Având în vedere aceste prevederi legale instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a ministerului și a inadmisibilității acțiunii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Curtea de Apel Cluj, Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției.
Prin recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Cluj, s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului s-a arătat că nu există temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate în cuantum de 15%, solicitat de reclamanți și de intervenienții din dosarul cu numărul menționat mai sus, și acordat prin sentința atacată prin prezentul recurs, întrucât nu există prevederi legale exprese care să instituie acordarea acestui spor pentru categoriile de personal din care fac parte cei în cauză. Situația de discriminare pe care și-au întemeiat acțiunea reclamanții și pe baza căruia instanța de fond a admis acțiunea, nu se poate argumenta doar prin aceea că acest spor a fost acordat unor alte categorii de personal din alte instituții bugetare, întrucât legiferarea diferențiată nu constituie prin ea însăși, singură și în aceste condiții o faptă de discriminare.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului s-a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și inadmisibilitatea acțiunii, în raport de dispozițiile Legii nr. 500/2002 și s-a susținut că nereglementarea drepturilor salariale solicitate nu constituie un motiv de discriminare.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, invocându-se motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.9 și 4.pr.civ.
În sprijinul primului motiv de recurs s-a arătat în esență că dreptul la sporul de confidențialitate pretins nu este reglementat de niciun act normativ în vigoare precum și că reclamanții nu se află într-o situație comparabilă cu celelalte categorii profesionale, beneficiare a sporului și față de care se consideră discriminați.
În sprijinul celui de-al doilea motiv de recurs, s-a invocat depășirea de către instanță a atribuțiilor puterii judecătorești prin acordarea sporului de confidențialitate în favoarea reclamanților, aspect pe care recurenta l-a considerat o adăugare la lege.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va admite recursurile pentru următoarele considerente:
Dreptul la sporul de confidențialitate pretins de reclamanți și intervenienți nu este prevăzut de legislația care reglementează statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea (Legea nr.567/2004), precum și salarizarea acestuia (OG nr.8/2007), astfel încât dreptul litigios nu îndeplinește cerința de a fi ocrotit de lege.
De asemenea, soluția de admitere a acțiunii s-a bazat pe reținerea eronată a unei stări de discriminare între personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor și alte categorii profesionale (personal militar și funcționari publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, funcționarii publici, salariații Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Sub acest aspect, Curtea constată că, în conformitate cu dispozițiile art.1 alin.3 din OG nr.137/2000, "exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile", această dispoziție legală fiind reflectată și de jurisprudența Curții Constituționale care a statuat că principiul egalității de drepturi și ale nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage.
Or, diferența între reclamanți (intervenienți și categoriile profesionale menționate) constă în conținutul diferit al raporturilor juridice de muncă ce rezultă din existența unor statute profesionale distincte, care reglementează drepturi și obligații specifice fiecărei categorii; în desfășurarea activității în favoarea unor instituții diferite aparținând în primul caz autorității judecătorești, iar în celelalte cazuri puterii executive; în conținutul diferit al informațiilor pe care au obligația să nu le divulge.
Astfel, în privința ultimului aspect menționat, informațiile confidențiale la care se referă art.7 alin.1 din Legea nr.567/2004, respectiv cele "în legătură cu faptele și informațiile despre care (personalul auxiliar) au cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul", au o semnificație esențialmente diferită de a informațiilor clasificate, pe care art.15 lit. b din Legea nr.182/2002 le definește ca "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau discriminării neautorizate, trebuie să fie protejate".
În raport de aceste criterii, Curtea de Apel constată că reclamanții/intervenienții nu se află într-o situație comparabilă cu categoriile profesionale beneficiare ale sporului de confidențialitate, lipsind prin urmare premisa existenței unei discriminări.
În egală măsură, instanța de recurs consideră că principiul egalității de tratament nu presupune uniformitate de reglementare, fiind opțiunea exclusivă a legiuitorului de a adopta soluții legislative diferite în favoarea unor categorii de salariați diferite, în considerarea situațiilor deosebite în care se găsesc.
În schimb motivul de recurs referitor la lipsa calității procesuale pasive a pârâtei Ministerul Economiei și Finanțelor și la inadmisibilitatea acțiunii, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 500/2002, nu sunt întemeiate.
Astfel, potrivit art.15 din HG nr.83/03.02.2005, publicată în Monitorul Oficial, partea I din 11.02.2005, instanțele judecătorești sunt instituții publice din sistemul justiției, finanțate de la bugetul de stat.
De asemenea, art.118 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Totodată, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție iar potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: " elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de Parlament, precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Pe cale de consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol, de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
Într-adevăr, Ministerul Economiei și Finanțelor este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate, la fel ca și Ministerul Justiției, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice.
Însă Ministerul Economiei și Finanțelor este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțelor publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice cu privire la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel, constatând în concluzie lipsa unui cadru legal care să justifice pretențiile deduse judecății, precum și inexistența unei discriminări în raport de celelalte categorii profesionale, aflate în situații deosebite, va admite recursurile, va modifica sentința, în baza art.312 alin.3 raportat la art.304 pct. 9.pr.civ. în sensul respingerii acțiunii și cererilor de intervenție, fiind menținute dispozițiile privitoare la excepții.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR, CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr.292 din 18.02.2008 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr.-, pe care o modifică în parte în sensul că respinge acțiunea reclamanților și cererea de intervenție în nume propriu.
Menține dispozițiile privind respingerea excepțiilor.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18.06.2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - - -
Red.SD/SM
03.07.2008 - 2 ex.
Jud.fond.;
Președinte:Sergiu DiaconescuJudecători:Sergiu Diaconescu, Laura Dima Lucia Ștețca
