Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1424/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr -
DECIZIA CIVILĂ NR.1424/R/2008
Ședința publică din 18 iunie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Laura Dima Adrian Repede
- -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursurile declarate de pârâții TRIBUNALUL SĂLAJ, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, împotriva sentinței civile nr.246 din 04.02.2008 pronunțată în dosar nr.- al Tribunalului Sălaj privind și pe reclamanții, -A, -, ,., -, -,. ,., -,. ,., ,., precum și pe pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părtilor.
Procedura de citare este legal îndeplinită
Recursurile sunt scutite de taxă judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că în conformitate cu disp. art. 98 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr.387/2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii (modificată prin Hotărârile nr.352/2006, 635/2006 și 461/2007) completul de judecată este compus din domnul judecător și doamna judecător, care sunt membri ai completului de judecată C 7-R, și domnul judecător de pe planificarea de permanență, ca urmare a admiterii cererii de abținere formulată de domnul judecător.
Instanța constată că recursurile sunt declarate și motivate în termen legal și au fost comunicate părților.
În baza actelor de la dosar, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.246 din 04.02.2008 pronunțată de TRIBUNALUL SĂLAJ în dosarul nr.-, au fost respinse excepția lipsei calității procesuale pasive și autorității de lucru judecat invocate de Ministerul Economiei si Finanțelor și a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării excepție invocată de acesta, sens în care a fost respinsă acțiunea reclamanților față de acesta.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții, și, împotriva pârâților Tribunalul Sălaj, Curtea de Apel, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor și în consecință au fost obligați pârâții de rândul 1-3 la plata către reclamanți a indemnizației lunare de 10% din salariul brut pentru perioada 01.01.2005 până la zi, actualizată in raport cu rata inflației începând cu data de la care erau datorate aceste sume și până la data plății efective, astfel: - 7284 lei; - 5615 lei; - 2789 lei; - 3222 lei; - 37 lei, - 3393 lei; 5421 lei; - 90 lei; - 80 lei; - 5331 lei; - 3122 lei; - 4798 lei; - 4236 lei; - 3767 lei: - 4563 lei; - - 4594 lei; - 2573 lei; - 2865 lei; - 3901 lei; - 4666 lei; - 4479 lei; - 1541 lei; - 4089 lei; - 3166 lei; - 3166 lei; - 3179 lei; - 3082 lei; - 3318 lei; - 1999 lei; - 1745 lei; - 1550 lei; - 1550 lei; - 2983 lei; - 342 lei; - 5121 lei; - 69 lei; - 3837 lei; - 4505 lei; - 4778 lei; - 4442 lei; - 1977 lei; - 4702 lei; - 2231 lei; 3134 lei; - 1060 lei; - 1339 lei.
Au fost obligați pârâții de rândul 1-3 sa calculeze și să acorde indemnizația lunară de 10% din salariul brut pentru perioada 01.01.2005 pana la zi, actualizata în raport cu rata inflației începând cu data de la care erau datorate aceste sume și până la data plății efective pentru reclamantele, și.
Au fost obligații pârâții să plătească în continuare reclamantelor acest spor și să efectueze în carnetele de muncă ale acestora rectificările cuvenite, iar pentru reclamantele, și până la data pensionării.
A fost obligat pârâtul de rândul 4 să asigure fondurile necesare acestor plăți.
A fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamanților, și.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Asupra excepției autorității de lucru judecat:Art. 1201 cod civil arată că "este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute de ele și în contra lor în aceeași calitate.
Așadar, pentru existența puterii lucrului judecat se cer îndeplinirea cumulativă a celor trei elemente: 1. aceleași părți.în aceeași calitate; 2. obiectul, adică însăși pretenția formulată prin cerere și 3. cauza, adică temeiul juridic al dreptului pretind, care nu trebuie confundată cu scopul urmărit prin acțiune.
În speță, cauza juridică invocată și luată în considerare de instanță nu este aceeași ca în cauza soluționată prin sentința civilă nr. 1497/11 iunie 2007.
În primul rând, în speță, sunt valorificate prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care prevăd că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
S-a stabilit că salariul, prin această prismă de drept, este echivalent cu orice bun proprietatea unei persoane fizice sau juridice.
În al doilea rând, sunt valorificate dispozițiile din "Strategia comunitară 2007-2012 privind sănătatea și securitatea în muncă, elaborată de Comisia Comunităților Europene la 21 februarie 2007, care are în vedere prevenirea riscurilor de natură psihosocială.
În al treilea rând, sunt luate în considerare dispozițiile nr.OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, precum și dispozițiile art. 4 și 16 din Constituția României.
Toate aceste prevederi legale, constituie izvorul drepturilor salariale, deci cauza juridică a cererii formulate de reclamanți, care nu au fost invocate sau valorificate la pronunțarea sentinței civile nr. 1497/11 iunie 2007 Tribunalului Sălaj.
Așa fiind, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat.
Cu privire la cea de-a doua excepție, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Așadar, instanța urmează să respingă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului de rândul 4.
Cu privire la fondul cauzei, instanța reține că reclamanții fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul unităților de justiție (grefieri), raporturile de muncă ale acestora fiind guvernate de dispozițiile Codului muncii, conform art.1 din acest cod.
Conform art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a actelor de executare penală și executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii, beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități.
Potrivit art.3 alin.8 din G nr.8/2007, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de executare penală și executare civilă beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul de bază, calculată în raportul de timpul efectiv lucrate în aceste activități.
Este de observat că aceste prevederi normative introduc o diferență de tratament în cadrul aceluiași personal auxiliar de specialitate din unitățile de justiție, criteriul de distincție fiind categoria socio-profesională (locul de muncă).
Însă, unitățile de justiție (instanțele judecătorești) desfășoară o activitate complexă, atât pe linie judiciară (activitate de judecată, contencioasă și necontencioasă), cât și pe linie conexă administrativă. Această activitate complexă se reflectă în mod direct și asupra atribuțiilor personalului auxiliar de specialitate, care concură la îndeplinirea acestei întregi activități.
Astfel, conform art.38 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (aprobat și Hotărârea nr.287/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii), grefierii sunt repartizați pe compartimente de activitate diferite.
Ca atare, fiecare grefier are ca activitate principală și permanentă activitatea corespunzătoare compartimentului de activitate în care a fost repartizat sau delegat, pe durata acestei repartizări sau delegări. Rezultă faptul că fiecare grefier îndeplinește atribuțiile aferente compartimentului de activitate la care este repartizat sau delegat. Însă, în toate cazurile, îndeplinește una și aceeași muncă (aceea de grefier, deci nu o muncă de natură juridică diferită), respectiv o muncă normală normată pentru acel compartiment (iar nu o muncă suplimentară, deoarece prin operațiunile juridice de "repartizare" sau de "delegare" se realizează tocmai stabilirea grefierului într-un anumit compartiment determinat de activitate pentru care îi este normată o muncă specifică, ceea ce exclude prestarea unei munci suplimentare, peste normă, atâta timp cât este în puterea respectivei repartizări sau delegări).
Deci, și grefierii delegați la biroul judecătorului sindic, la biroul de carte funciară, la compartimentul de executări civile, la compartimentul de executări penale, la comisia pentru cetățenie sau la comisia pentru cercetarea averii, îndeplinesc tot o muncă (atribuții) de grefier, specifică compartimentului de activitate la care sunt repartizați sau delegați (la fel ca toți ceilalți grefieri), iar pentru a putea îndeplini această muncă, legea nu le cere condiții de studii, de treaptă sau grad profesional diferite față de alți grefieri.
De asemenea, nu este obiectiv și rezonabil a se considera faptul că munca pentru care are loc această repartizare (reorganizarea judiciară, publicitatea imobiliară, executarea hotărârilor, acordarea cetățeniei sau cercetarea averilor) ar fi mai importantă sau mai însemnată cantitativ decât cea din alte compartimente de activitate (de pildă, decât cea din ședințele de judecată), dimpotrivă există aceeași dificultate și responsabilitate.
Se poate concluziona, că grefierii (inclusiv reclamanții) sunt tratați diferențiat în funcție de criteriul discriminatoriu al categoriei socio-profesionale (locul de muncă unde sunt repartizați sau delegați), cu încălcarea principiului legal "pentru muncă egală și pregătire profesională, salariul egal", cu toate că îndeplinesc aceeași muncă, cea de grefier.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea indemnizației de 10%, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție, reclamanții prestând muncă de grefieri.
Toate persoanele din acest cadru al grefierilor din unitățile de justiție, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă corespunzătoare funcției de grefier, indiferent de categoria socio-profesională (locul de muncă în care sunt repartizați sau delegați).
Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu grefierii delegați la activitățile prevăzute de art.19 din Legea nr.50/1999 și art. 3 alin.8 din OG nr.8/2007.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută raportul de muncă și își îndeplinesc activitatea la care au fost repartizați, totuși nu primesc indemnizația de 10%, sub pretextul discriminatoriu că sunt repartizați la alte compartimente, cu faptul că îndeplinesc una și aceeași muncă de grefier.
Cu alte cuvinte, unul și același element în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu de grefier produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională (locul de muncă).
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în munca de grefier în care au fost delegate sau repartizate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indemnizația de 10% din salariul brut. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul grefierilor sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al recunoașterii în mod egal și nediferențiat prin lege al aceluiași drept de vechime în muncă la fel ca și restul grefierilor, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării indemnizației de 10%.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indemnizației este unul și același: calitatea de grefier care depune munca de grefier.
Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților (locul de muncă) pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, deoarece pentru aceeași muncă și aceeași pregătire se cuvine un salariu egal.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar acordarea indemnizației de 10% nu este justificată de aceste criterii, ci de simplul fapt al unui anumit loc de muncă (compartiment) arbitrar și discriminatoriu ales.
În concluzie, prin neacordarea indemnizației de 10%, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție sau loc de muncă) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 -3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzată indemnizația nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acesteia (condiția prestării muncii de grefier repartizat în muncă), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio - profesională (locul de muncă unde sunt repartizați), criteriu de diferențiere injust a grefierilor, fiind absurd și de neconceput a se accepta că munca de grefier se depune doar într-un anumit compartiment de activitate, iar în altul nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indemnizației nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul grefierilor nu primesc indemnizația de 10% pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt repartizați la un loc (compartiment) de muncă (la fel ca și reclamanții).
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca de grefier a fost depusă și de reclamanți.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor indemnizații doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că aceasta răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 Cod civil.
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
În temeiul art.51 alin.1 din Legea nr.743/2001, art.40 alin.1 din Legea nr.631/2002, art.47 din Legea nr.507/2003, art.42 din Legea nr.511/2004, art.26 din Legea nr.379/2005 raportat la art.14 din G nr.208/2005 și a Hotărârii din 24 martie 2005 Curții Europene a Drepturilor Omului (publicată în Monitorul Oficial nr.1048/2005), pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are obligația de a acoperi întreaga sumă solicitată de reclamanți, având poziția unui garant legal, astfel încât excepția lipsei calității procesuale pasive nu poate fi primită.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări. În speță, nu există o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, or în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Înlăturarea discriminării și realizarea egalității de tratament privind personalul încadrat la aceeași instituție și care fac parte din aceeași categorie socio-profesională presupune valorificarea strategiei comunitare privind securitatea și sănătatea în muncă, cu incidență în special asupra apariției de riscuri noi, în special de natură psiho-socială.
Pentru compensarea materială a acestor riscuri s-a instituit un spor la retribuție, care are, așadar, o justificare obiectivă privind suprasolicitarea neuropsihică și legală.
În acest sens, s-a pronunțat Comisia Comunităților Europene la 21 februarie 2007, în comunicarea referitoare la strategia Comunitară 2007-1012 privind sănătatea și securitatea în muncă, indicând tuturor statelor crearea unui cadru legislativ modern și eficient.
Prin urmare, actele normative mai sus amintite, reflectă în parte, aplicarea acquisului comunitar, ceea ce obligă la respectarea și aplicarea responsabilă și în mod egal a acestora.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța apreciază ca întemeiată cererea reclamanților, urmând a proceda la admiterea acțiunii, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.
Sporul de 10% din salariul de bază a fost reglementat ținând cont de calitatea de grefier, de calificarea cerută pentru ocuparea acestei funcții.
În acest context, reclamanții, și nu desfășoară activități de grefier, ci figurează în statul de funcții ca aprod, (îngrijitor), respectiv agenți procedurali și efectiv desfășoară asemenea activități, deci nu au calitatea și calificarea cerută de lege pentru funcția de grefier.
Prin urmare, acțiunea față de acești reclamanți a fost respinsă ca nefondată.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a considerat-o și a fost admisă.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Plata diferențelor de drepturi salariale se poate realiza numai după deschiderea de credite și după alimentarea cu fonduri a conturilor Ministerului Justiției de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, TRIBUNALUL SĂLAJ, Curtea de APEL CLUJ și Ministerul Justiției.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor s-a solicitat desființarea sentinței în sensul admiterii excepțiilor autorității de lucru judecat și lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond respingerea acțiunii.
În motivarea recursului s-a arătat că reclamanții mai sus menționate s-au adresat instanței de judecată în dosarul nr-, prin care au solicitat aceleași drepturi care fac obiectul dosarului de fală. Prin Sentința Civilă nr.1497 din 11.06.2007 TRIBUNALUL SĂLAJa respins acțiunea reclamantelor ca nefondată, sentință rămasă definitivă și irevocabilă prin constatarea nulității recursului declarat de reclamanți.
În conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 pct. 2 din HG nr. 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, Ministerul Economiei și Finantelor"elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de statprecum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare: " Legea bugetară anuală prevede și autorizează, pentru anul bugetar, veniturile și cheltuielile bugetare, precum și reglementări specifice exercițiului bugetar.
Sumele aprobate, la partea de cheltuilei, prin bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2), În cadrul cărora se angajează, se ordonantează și se efectuează plăti, reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite.
Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar numai prin legi de rectificare cărora Ii se aplică aceleași proceduri ca și legilor bugetare anuale initiale". Art. 15 alin. (1) și (3) din Legea nr. 500/2002 modificată, prevede: "În cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative a căror aplicare atrage micșorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, trebuie să se prevadă și mijloacele necesare pentru acoperirea minusului de venituri, sau creșterea cheltuielilor.
După depunerea proiectului legii bugetare anuale la Parlament, pot fi aprobate acte normative numai în condițiile prevederilor alin. (1), dar cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării cheltuielilor bugetare, aferente exercițiului bugetar pentru care s-a elaborat bugetul."
Potrivit art. 2 și 3 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii " ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plătii sumelor stabilite prin titluri executorii". " În procesul executării silite a sumelor datorate de către instituțiile publice în baza titlurilor executorii trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Din cele inserate mai sus rezultă fără echivoc faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi implicat în plata drepturilor solicitate de reclamanți întrucât aceste fonduri sunt asigurate din bugetul Ministerului Justiției și nicidecum din cel al Ministerului Economiei și Finanțelor.
Așa cum rezultă din dispozițiile legale enunțate anterior, în perioada de referintă au beneficiat de procentul de 10% din salariul brut numai personalul auxiliar prevăzut în mod expres de acestea și numai în raport cu timpul efectiv lucrat în activitățile enumerate.
Fată de această dispozitie cât și fată de procedura concretă în care se
putea acorda indemnizatia de 10% prevăzută de art.19 din Legea nr. 50/1996, personalul auxiliar care nu participă la activitățile prevăzute de aceste dispozitii nu putea beneficia de procentul în discuție.
Pe de altă parte, nu pot fi reținute nici susținerile reclamantelor potrivit cărora între grefierii care au participat la activitățile prevăzute de art. 19 din legea nr. 50/1996 și cei care nu participau la acestea ar fi existat o stare de discriminare, întrucât, așa cum s-a statuat și de Curtea Constituțională prin deciziile pronunțate, principiul egalității nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situații diferite.
De asemenea, dispozițiile art.19 din Legea nr. 50/1996 nu contravin art. 6 alin. 2 din Codul muncii, invocat de reclamante, dispoziție care consacră pentru principiul potrivit căruia pentru muncă egală toți salariații sunt retribuiți în mod egal, întrucât personalul auxiliar de specialitate care nu desfășoară activitățile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 50/1996, nu pot afirma în mod fundamentat că depun o muncă egală cu cei care îndeplinesc și aceste sarcini diferite și suplimentare.
Legiuitorul a înțeles să atribuie o indemnizație concretizată printr-un procent la salariul brut în raport cu timpul efectiv lucrat numai personalului care desfășoară activități ce implică un grad sporit de dificultate și responsabilitate, tocmai pentru că activitate în discuție este diferită de celelalte activități îndeplinite în mod obișnuit de personalul auxiliar.
Prin recursul declarat de pârâtul TRIBUNALUL SĂLAJs -a solicitat respingerea acțiunii, susținându-se că indemnizația de 10% se cuvine numai grefierilor prevăzuți expres și limitativ în art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996.
Prin recursul declarat de pârâta Curtea de APEL CLUJs -a solicitat modificare sentinței în sensul respingerii acțiunii invocându-se că acordarea sporului de 10% s-a făcut în considerarea faptului că persoanele cărora le era destinată această prevedere în speță grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării juridice și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a actelor de executare civilă, respectiv penală urmau să presteze aceste activități pe lângă cele obișnuite și specifice activității de grefier, deci suplimentar acestora. În aceste condiții nu se poate considera că acordarea acestui spor doar anumitor categorii de grefieri ar crea o situație de discriminare, iar acordarea sa echivalează cu adăugarea la lege, ceea ce nu este rezonabil.
Obligarea la plata sporului de 10% menționat mai sus pentru viitor este de asemenea lipsită de temei legal, întrucât conform legii, acest spor se acordă în considerarea prestării activității menționate mai sus, situație care are un caracter temporar, în funcție de repartizarea activităților în cadrul instanței acordarea sa permanentă (pentru viitor) nu ține seama de acest caracter vădit nepermanent al situației de fapt la care se dorește aplicarea prevederilor legale amintite, determinând obligarea la plăți de drepturi salariale care nu pot avea acoperire și justificare în situația de fapt a reclamanților, cel puțin nu așa cum se prezintă aceasta în momentul de față. În acest fel, și obligarea la plata acestor drepturi salariale pentru viitor reprezintă de asemenea o adăugare la lege.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției s-a solicitat casarea sentinței și respingerea acțiunii.
În motivarea recursului s-a invocat motivele prevăzute la art.304 pct.9 pr.civ. constând de depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin acordarea acestui spor în favoarea altor categorii de grefieri decât cea prevăzută de textul legal.
S-a invocat motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. criticându-se respingerea excepției autorității de lucru judecat.
Pe finalul cauzei s-a apreciat că dispozițiile art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 și art.3 alin.8 din OG nr.8/2007 nu sunt discriminatorii, diferența de salarizare fiind întemeiată pe criterii obiective (volumul de muncă și exercitarea unor atribuții suplimentare).
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va admite recursurile pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr.XXIV/12.05.2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în materia unui recurs în interesul legii -a stabilit cu caracter obligatoriu conform art.329 alin.3 pr.civ. că "dispozițiile art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 și ale art.3 alin.8 din OG nr.8/2007 se interpretează în sensul că, indemnizația lunară de 10% din salariul de bază nu se cuvine decât categoriilor de grefieri expres și limitativ prevăzute de normele mai sus menționate".
Este real că această decizie nu a fost publicată încă în Monitorul Oficial al României, partea I, însă art.329 pr.civ. nu condiționează obligativitatea respectării deciziei de publicarea sa.
Dimpotrivă art.329 alin.3 teza a-II- pr.civ. consacră caracterul obligatoriu al dezlegării date problemelor de drept judecate, ceea ce în măsura în care din dispozitivul deciziei rezultă interpretarea adoptată de instanța supremă, impune celorlalte instanțe punerea de îndată în aplicare a deciziei pronunțate în urma soluționării recursului în interesul legii.
În acest sens, Curtea reține că scopul pronunțării recursului în interesul legii este asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii, deziderat care nu se poate realiza decât cu o posibilă întârziere în situația în care s-ar considera că obligativitatea deciziei decurge din publicarea sa în Monitorul Oficial.
O asemenea interpretare a textului legal menționat se îndepărtează de scopul legitim al predictibilității legii care a fost supusă examinării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, este de natură să genereze soluții contradictorii până la publicarea deciziei în Monitorul Oficial.
Prin urmare, Curtea de apel constată în raport de decizia amintită că reclamanții nu sunt îndreptățiți să beneficieze de sporul salarial pretins, ceea ce face superfluă examinarea celorlalte motive de recurs care implică fie analizarea în profunzime a litigiului compararea prezentului litigiu cu cauze anterioare.
În fine, Curtea constată că dispoziția legală pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea, respectiv art.3 alin.8 din OG nr.8/2007 a fost abrogată expres prin art. Pct.1 din Legea nr.97/2008 intrată în vigoare la 18.04.2008, ceea ce lipsește de fundament, și din această perspectivă, pretențiile reclamanților de acordarea în viitor a acestui drept salarial.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel în temeiul art.312 alin.3 raportat la art.304 pct.9 pr.civ. va admite recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții TRIBUNALUL SĂLAJ, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr.246 din 04.02.2008 a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr.-, pe care o modifică în parte în sensul că respinge în întregime acțiunea ca nefondată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la excepțiile procesuale.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18.06.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Laura Dima Adrian Repede
- - - - - -
GREFIER
-
Red./
3 ex./04.07.2008
Jud.fond. /
Președinte:Sergiu DiaconescuJudecători:Sergiu Diaconescu, Laura Dima Adrian Repede
