Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1604/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
CURTEA:
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1604/R/2009
Ședința publică din 23 iunie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Laura Dima Eugenia Pușcașiu
- -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC și, respectiv de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 113 din 28 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj îndosarul nr-, privind și pe reclamanții, -, -, precum și pe pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reprezentanta pârâtului intimat Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, consilier juridic, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de APEL CLUJ depune la dosarul cauzei răspunsul primit de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj - Serviciul economic, referitor la plata sumelor reprezentând diferențe salariale rezultate din aplicarea indexărilor.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de APEL CLUJ solicită admiterea recursurilor și respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.113 din 28 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, s-a admis acțiunea reclamanților, -, G, și au fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ la plata către reclamanți a diferențelor salariale rezultate din aplicarea majorărilor salariale de 5% începând cu data de 1.01.2007 în raport cu luna decembrie 2006, de 2% începând cu data de 1.04.2007 în raport cu din luna martie 2007 și de 11% începând cu data de 1.10.2007 în raport cu din luna septembrie 2007, sume reactualizate potrivit indicelui de inflație începând cu data de 01.02.2007 și până la data plății efective.
Pentru pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:
Instanța specializată în litigii de muncă este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin. 1 din G nr. 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun.
Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii, în acest sens pronunțându-se în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.1 Codul muncii, care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților, precum și ale art. 5 din Codului muncii, care interzice discriminarea în raporturile de muncă.
Instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria magistraților - procurori, unități bugetare, care sunt finanțate de la bugetul de stat, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate și de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea majorărilor salariale anuale, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003.
Deci, reclamanții s-au aflst în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.
Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: G nr. 10/2007, G nr. 11/2007, G nr. 16/2007, G nr. 27/2007, Legea nr. 232/2007, G nr. 8/2007, G nr. 20/2007, G nr. 23/2007, personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.
Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio - profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art. 1 din G nr. 10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art. 1 din G nr. 10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art. 3 alin. 3 din G nr. 10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art. 19 din G nr. 10/2007); personalul Curții de Conturi (art. 2 din G nr. 27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art. 1 din G nr. 10/2007); personalul auxiliar din justiție (art. 31 din G nr. 8/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art. 1 din G nr. 11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art. 1 din G nr. 16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct. 5 din Legea nr. 232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art. 1 pct. 3 din G nr. 23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art. 1 din G nr. 20/2007).
de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art. 29 - 32 din Legea nr. 24/2000 și potrivit art. 6 din Legea nr. 52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.
Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.
Cu toate acestea, reclamanților ( personal salarizat prin G nr. 27/2006) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanții nu pot obține (datorită incompatibilităților, interdicțiilor și incapacităților legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creșterea indicelui prețurilor de consum, la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.
Nu corespunde adevărului faptul că prin Legea nr. 45/2007, indemnizațiile reclamanților ar fi fost majorate la fel ca și în cazul celorlalți bugetari, deoarece această lege nu indexează indemnizațiile de încadrare ale reclamanților. Dimpotrivă, această lege nu face decât să reinstituie sporul de vechime în favoarea reclamanților, tocmai datorită constatării de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a unei alte discriminări a categoriei socio-profesionale a reclamanților.
Instanța a constatat că este inadmisibilă operarea unei noi discriminări (constând în neacordarea majorărilor anuale destinate contracarării erodării salariilor datorită creșterii prețurilor de consum și a inflației) sub pretextul înlăturării unei discriminări preexistente (cea a neacordării sporului de vechime).
În concluzie, cu alte cuvinte, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), s-a înțeles ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale.
Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale.
Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare.
În mod eronat pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflației.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, etc.).
În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor și a acestui adaos (condiția existenței creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, concomitent cu indexarea indemnizațiilor și salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din nr.OG10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii. În acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor și adaosurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Împotriva acestei hotărâri declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă ÎCCJ, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
Criticile aduse hotărârii instanței de fond vizează nelegalitatea sub următoarele aspecte:
Astfel, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că instanța de fond încălcat competența materială a instanței de drept comun - judecătorie, potrivit art.27 alin.1 din OG nr.137/2000.
Se susține în aceeași idee că acțiunea reclamanților este una patrimonială evaluabilă în bani fiind necesară timbrarea ei la valoarea pretențiilor formulate.
Se mai susține că instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești,acțiunea fiind inadmisibilă, și că prin acordarea acestor majorări salariale cealaltă instanță a adăugat la legea specială OG nr.27/2006 aprobată prin Legea nr.45/2007.
Se mai învederează inexistența oricărei dispoziții imperative în ceea ce privește acordarea majorărilor respective.
Recurenții mai susțin că reclamanții nu fac parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar și nici din categoria personalului ce ocupă funcții de demnitate publică. Se apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu indicele de inflație, în situația în care MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Față de cele expuse, recurentul susține că se impune trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Cluj -N, iar în subsidiar admiterea recursului și respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
Recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor vizează nelegalitatea hotărârii instanței de fond sub următoarele aspecte:
S-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive întemeiată pe dispozițiile art.17 alin.1, art.18 din Legea nr.500/2002.
Chiar dacă Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile ce sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, pregătirea proiectelor bugetare anuale, a legilor de rectificare bugetară, de aprobare a contului general de executare bugetară, nu poate fi ținut garant pentru plata unor sume de bani reprezentând drepturi bănești pentru salariații unui alt minister, ce are calitatea de ordonator principal de credite, acesta având posibilitatea cuprinderii în bugetul propriu sau în proiectul de rectificare bugetară sumele necesare efectuării plății către reclamanți.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art.304 pct.9 pr.civ. Curtea de Apel reține următoarele:
Față de obiectul dedus judecății, instanța de fond a dat eficiență principiilor fundamentale ce guvernează sistemul de salarizare și anume principiul egalității de tratament (art.154 muncii) și cel al diferențierii salariale numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale de calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Or, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Din perspectiva respectării acestui principiu, instanța de fond a reținut că nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii reclamanților de la acordarea indexărilor pe anul 2007, care este unul și același, creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de 2006.
Singurele obiective și elemente ce pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treptele sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă.
salariale ale reclamanților pe anul 2007 le-au fost refuzate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor și a acestui adaos (condiția existenței creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației concomitent cu indexarea indemnizațiilor și salariilor restului personalului bugetar) ci, sub pretextul că, aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criterii declarat în mod expres de art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 discriminatoriu.
Instanța investită cu soluționarea acțiunii reclamanților întemeiată pe argumente de discriminare nu este culpabilă de depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Chiar dacă prin mai multe decizii Curtea Constituțională a statuat că, instituirea unor drepturi salariale, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, reprezintă o problemă de legiferare, în prezenta cauză, Curtea apreciază că prevalează dispozițiile art.2 pct.1, art.7, art.23, art.29 pct.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, art.14 din Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Protocolul nr.1 al Convenției, art.4 din Carta Socială Europeană revizuită și art.16 alin.1 și 2, art.20, art.41 și art.53 din Constituție.
acestor acte internaționale în conformitate cu dispozițiile constituționale rezidă din împrejurarea că această discriminare este atât de evidentă în ceea cei privește pe reclamanți, încât nu se poate susține că acordarea drepturilor pretinse prin acțiune constituie o legiferare făcută de instanțe.
Acordarea majorărilor salariale la începutul anului 2007 s-a făcut pentru toți demnitarii aleși sau numiți, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, Procurorul General al României și adjuncții săi, judecătorii Curții Constituționale, toți funcționarii publici, toți salariații contractuali, întregul personal auxiliar din cadrul instanțelor și parchetelor din România.
Din această enumerare reiese că mai multe categorii profesionale cu atribuții identice reclamanților au beneficiat de majorările salariale pretinse, singurii excluși fiind magistrați, judecătorii și procurorii de la judecătorii, tribunale, curți de apel și parchetele de pe lângă acestea.
Față de cele expuse, motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9.pr.civ. vizând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și greșita interpretare și aplicare a legii sunt nefondate.
Susținerile recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor referitoare la încălcarea Legii nr.500/2002 sunt nefondate prin prisma următoarelor considerente:
Astfel, potrivit art.15 din HG nr.83/3.02.2005 publicate în Monitorul Oficial în 11.02.2005, instanțele judecătorești sunt instituții publice din sistemul justiției, finanțate de la bugetul de stat. Art.118 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Totodată, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează activitățile ce sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor speciale anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, iar potrivit art.3 alin.1 pct. 2 din HG nr.208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerul Economiei și Finanțelor, în realizarea atribuțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are în principal următoarele atribuții:
- elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat operând o rectificarea corespunzătoare.
Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru realizarea bugetului de stat după analizarea acestuia de Parlament, precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii fiscale a statului.
Pe cale de consecință Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice cu privire la derularea procedurii bugetare, iar chemarea lui în judecată s-a făcut în baza art.26 din Legea nr.379/2005.
Astfel, față de cele expuse nefiind întrunite cerințele art.304 pct.9 pr.civ. urmează a fi respins și recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și MINISTERUL PUBLIC și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 113 din 28.01.2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 23 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECATORI GREFIER
- - - - - - - - plecat în concediu de plecată în concediu de plecată în concediu de
odihnă, semnează odihnă, semnează odihnă, semnează
vicepreședintele instanței vicepreședintele instanței prim-grefier
LA LA
Red./Dact.
2 ex./20.07.2009
Jud.fond: și
Președinte:Sergiu DiaconescuJudecători:Sergiu Diaconescu, Laura Dima Eugenia Pușcașiu
