Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1661/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 1661/
Ședința publică din 29 octombrie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5, Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în nume propriu și în numele Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 897 din 24 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate în termenul prevăzut de lege, fiind scutite de plata taxei judiciare de timbru.
Având în vedere împrejurarea că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța, în raport de actele și lucrările dosarului reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 897/24 iunie 2009, Tribunalul Mureșa respins excepția inadmisibilității acțiunii, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și a pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice M, a admis acțiunea, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamanții și, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și, drept consecință:
- a obligat pârâții la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15%, din indemnizația de încadrare brută lunară sau din salariul de bază, după caz, începând cu data de 01.07.2008, și în continuare;
- a dispus că la sumele mai sus menționate cuvenite reclamanților se va adăuga și dobânda legală, calculată cu data de 19.05.2009 și până la achitarea integrală a debitului;
- a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare acordării drepturilor bănești mai sus menționate;
- a obligat pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice M să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești mai sus menționate în favoarea reclamanților;
- s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice și a obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să aloce în favoarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fondurile necesare plății drepturilor bănești acordate reclamanților prin hotărâre.
În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut, cu referire la excepția invocată în cauză, următoarele:
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 500/2002 și ale nr.HG 386/2007, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, tribunalul a reținut că aceasta este admisibilă întrucât în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitatea sa de ordonator principal de credite, se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata drepturilor solicitate de reclamanți, aceasta putându-se realiza numai după deschiderea de credite și după alimentarea cu fonduri a conturilor Ministerului Public de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Cu referire la fondul cauzei, tribunalul a relevat, în esență, următoarele considerente:
Reclamanților le-a fost impus prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate ( art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți a implicat administrarea sau cel puțin contractul cu informații confidențiale ( unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art. 2 alin.4 și alin. 5 din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului, veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial, în acest sens dispunând prevederile art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr. 137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din G nr. 19/2006, art. 15 alin.1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Deși reclamanții își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori al acesteia în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li s-au recunoscut sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională. Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Prin urmare, s-a constatat că reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din nr.OG 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000).
În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, prima instanță a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Având în vedere considerentele relevate, cererea reclamanților a fost admisă, iar pârâții au fost obligați în solidar la plata drepturilor pretinse, sub acest aspect reținându-se prevederile art. 295 din Codul muncii, raportat la art. 1039 din Codul civil, precum și dispozițiile art. 44, 35 și 36 din Legea nr. 304/2004, raportat la cele ale nr.OUG 177/2002 și 27/2006.
De asemenea, ținându-se cont de prevederile art. 1082 din Codul civil și ale art. 161 alin. 4 din Codul muncii, s-a dispus actualizarea prejudiciului conform indicelui de inflație.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, solicitându-se modificarea ei integrală, cu consecința respingerii acțiunii.
Prin memoriul de recurs, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat motivul prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului s-a arătat că reclamanții și-au întemeiat acțiunea și pe dispozițiile nr.OUG 137/2000, însă prin Decizia nr. 821/3 iulie 2008 Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 1 și 11, precum și cele ale art. 27 din actul normativ menționat sunt neconstituționale, astfel că în cauză se impune a se face aplicarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, cu privire la caracterul obligatoriu al deciziei de neconstituționalitate.
Recurentul a mai susținut că, prin admiterea acțiunii, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la legea specială de salarizare care o vizează pe reclamanți, deoarece aceștia nu se încadrează în categoriile de personal în privința căreia legiuitorul a stabilit acordarea sporului de confidențialitate.
De asemenea, s-a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
La rândul său, Direcția Generală a Finanțelor Publice Mas olicitat, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, casarea sentinței atacate, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a ministerului și respingerea acțiunii.
În motivarea recursului, s-a arătat că o cerere de chemare în judecată formulată împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor, în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă, întrucât între părțile în litigiu și acest minister nu există raporturi juridice de muncă.
Astfel, reclamanții solicită acordarea unor drepturi salariale, și trebuie să se îndrepte doar față de unitatea angajatoare, întrucât plata salariului și a altor drepturi salariale este în sarcina angajatorului și orice culpă poate fi reținută doar în sarcina acestuia.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a susținut că legiuitorul, prin instituirea dreptului la un spor de confidențialitate, a urmărit protejarea acelor informații clasificate a căror divulgare ar avea consecințe grave, motiv pentru care a și enumerat, în mod expres și limitativ, care sunt domeniile în care anumite informații sunt considerate ca fiind clasificate și care sunt categoriile de personal cărora li se acordă acest spor.
Prin urmare, s-a apreciat că în cazul de față nu se poate pune în discuție o eventuală discriminare, în sensul nr.OG 137/2000.
Examinând recursurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt nefondate, astfel că vor fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:
Prin demersul juridic inițiat, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata unei despăgubiri echivalente diferențelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15 % din indemnizația de încadrare brută lunară.
În susținerea acțiunii, au invocat apartenența la categoria profesională a personalului din unitățile de justiție ( procuror ) și situația de discriminare salarială în care se află față de angajații altor instituții bugetare, cărora dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost recunoscut prin diverse acte normative.
Prin dispozițiile art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și ale art. 15 din Codul deontologic, reclamanților le-a fost impusă o obligație profesională imperativă, specială și specifică - de confidențialitate, astfel că aceștia se află într-o situație identică, iar nu doar comparabilă, cu personalul din celelalte unități bugetare, care beneficiază de adaosul salarial menționat.
Or, fiind debitori al obligației de confidențialitate, este firesc să li se recunoască reclamanților și calitatea de creditori al dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, astfel cum s-a instituit prin art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin.1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, Curtea observă că în mod corect s-a reținut de către prima instanță existența unei fapte de discriminare, în sensul prevederilor art. 2 alin. 1 - 3 și ale art. 6 din nr.OG 137/2000, deoarece dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost refuzat reclamanților nu datorită neîndeplinirii condiției normative pentru acordarea acestuia (constând în îndeplinirea obligației de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale. Cum însă, acest criteriu este definit ca discriminatoriu de chiar prevederile art. 2 alin.1 din nr.OG 137/2000, existența stării de discriminare în care se află reclamanții nu poate fi contestată.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aceste principii fiind încălcate în situația de fapt dedusă judecății.
În plus, abordarea juridică a fondului cauzei de către prima instanță răspunde și exigențelor legislative în materie, din dreptul internațional, consacrate de art. 7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului - care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție legală împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție - care interzic discriminările și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale - care garantează egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincție.
De asemenea, instanța de recurs apreciază că acțiunea reclamanților este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin aceasta s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci, nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii ), conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul reclamanților la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit. În ceea ce privește aspectul secundar, al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul de 15% din indemnizația lunară recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanta (dar refuzată în mod discriminatoriu acesteia ), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Pe de altă parte, dreptul pretins de reclamanți a fost recunoscut și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 46/15 decembrie 2008, admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a constatat că - în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin.1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora - judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Referitor la dispoziția primei instanțe, vizând actualizarea cu indicii de inflație, la data plății, a sumelor acordate prin hotărârea pronunțată, Curtea de apel relevă, de asemenea, justețea unei astfel de soluții, dată fiind lipsirea reclamanților de beneficiul utilizării respectivelor drepturi bănești la momentul la care acestea ar fi trebuit să le fie acordate și având în vedere efectele devalorizării în timp a monedei naționale.
Temeiul legal al acordării acestor sume îl constituie prevederile art. 1082, 1084 cod civil și ale art. 161 alin. 4 Codul muncii.
Fiind întrunite cerințele prevăzute de aceste texte de lege, rezultă că respectiva cheltuială are o bază legală, după cum are bază legală, potrivit celor arătate mai sus și acordarea drepturilor bănești solicitate, dreptul reclamantei neputând fi condiționat de sumele alocate Ministerului Public prin Legea bugetului de stat.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea constată că și acest aspect a fost în mod corect soluționat de către prima instanță, deoarece în virtutea prevederilor art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, ministerul răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Acest minister a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamanți nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce le revin, decurgând din legea sa de organizare și funcționare. Or, una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este și Ministerul Justiției, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 6 alin. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil. Or, chemarea în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și a organelor sale descentralizate din teritoriu, are tocmai menirea de a facilita executarea în cel mai scurt timp a obligațiilor de plată stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.
Pe de altă parte, se observă că, având în vedere competențele legale ale acestui pârât în materie bugetară, prima instanță a stabilit în sarcina sa obligația de aalocafondurile necesare plății drepturilor bănești stabilite prin hotărârea atacată. Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 24 martie 2005, publicată în 1048/2005, a apreciat calitatea Ministerului Economiei și Finanțelor, ca fiind aceeade garant legalal acestor categorii de obligații.
Prin urmare, în mod greșit se susține că Ministerul Economiei și Finanțelor este lipsit de calitate procesuală pasivă în cauze precum cea supusă examinării.
Pentru considerentele expuse, constatând că în privința hotărârii primei instanțe nu se regăsesc motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, invocate de către pârâții-recurenți și că niciun motiv de ordine publică nu a fost identificat din oficiu, Curtea va respinge ca nefondate recursurile deduse judecății, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5, și Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5 - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu M,--3, județul M, precum și al Direcției Generale a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu M,--3, județul M, împotriva sentinței civile nr. 897/24 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 29 octombrie 2009.
PREȘEDINTE: Nemenționat | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.
Tehnored.
10 exp./13.11.2009
Jud.fond.;
Asist. jud. -;
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat








