Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 2155/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2155/R/2009
Ședința publică din 23 octombrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Carmen Maria Conț
JUDECĂTORI: Carmen Maria Conț, Ioan Daniel Chiș
-- -
GREFIER:
S-au luat în examinare recursul declarat de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR, PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C și recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr. 1267 din 11 mai 2009 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamanții intimați, și, precum și pe pârâții intimați TRIBUNALUL CLUJ, CURTEA DE APEL CLUJ și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect litigiu muncă - calcul drepturi salariale, spor de confidențialitate.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, la prima strigare a cauzei, instanța constată lipsa părților și lasă cauza la a doua strigare, pentru a da părților posibilitatea să se prezinte la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, nu se prezintă nimeni.
Curtea constată că, prin memoriul de recurs ( 11), în temeiul art. 242 alin. 2.pr.civ. pârâtul recurent Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat judecarea cauzei și în lipsă. Totodată, constată că recursurile au fost formulate și motivate în termen legal.
În baza actelor de la dosar, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1267 din 11 mai 2009, pronunțată de TRIBUNALUL CLUJ, s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, invocată din oficiu de instanță și s-a respins acțiunea față de acesta.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI SI LIBERTĂTILOR, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și în consecință:
Pârâții de rd. l și 3 au fost obligați la calcularea și la plata în favoarea fiecărui reclamant a sporului de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară începând cu data de 15.07.2008 pentru reclamanții, și începând cu data de 01.08.2008 pentru reclamanții și și până la zi și pentru viitor, sume reactualizeze potrivit indicelui de inflație la data plății efective.
Pârâta CURTEA DE APEL CLUJa fost obligată să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a fost obligat să aloce sumele necesare plății drepturilor solicitate.
Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că reclamantul și intervenienții fac parte din personalul din unitățile de justiție, fiindu-le impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și art. 4 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 15 din Codul deontologic, art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Instanța a reținut că potrivit prevederilor alin. 1 al art. 3 din nr.OG 19 din 26 ianuarie 2006 - privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, militarii angajați pe baza de contract și personalul civil din Ministerul Apărării Naționale beneficiază de un spor lunar de pana la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
De asemenea prin art. 15 alin. 1 din OG nr. 6 din 24 ianuarie 2007 - privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, se prevede că sporul de confidențialitate se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ. Prin alin. (2) al respectivului act normative se prevede că categoriile de funcționari publici, cuantumurile sporului de confidențialitate și condițiile de acordare se stabilesc, în limitele prevăzute de lege, prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamant și intervenienți implică administrarea și contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu).
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută).
Într-adevăr, conform art. 26 raportat la art. 1 și art. 295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează muncă îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art. 155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.
Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial).
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
De altfel, în ședința din 15 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008, prin decizia nr. 46, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Instanța a reținut că, referitor la solicitarea privind actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, potrivit prevederilor art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Referitor la cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a reținut că potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din nr.HG 208/2005 și ale art. 3 din nr.HG 386/2007, care stipulează că Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Raportat la excepția ridicată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării aceasta a fost admisă, având în vedere că este doar o instituție abilitată de lege să constate și să sancționeze contravențiile prevăzute de nr.OG 137/2000.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate cu respingerea cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului a arătat că Ministerul Finanțelor Publice nu a avut nici un fel de raporturi juridice cu reclamanții, astfel încât aceștia să fie îndreptăți să se îndrepte direct împotriva acestuia, astfel că pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
În conformitate cu Legea nr. 500/2002, rolul esențial în procesul bugetar și în execuția de casă bugetară revine Guvernului și respectiv Parlamentului, acesta fiind cel care adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare bugetară.
Potrivit art. 20 și 21 din aceeași lege Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate de ordonator de credite, această calitate având-o Ministerul Justiției.
În ce privește acordarea sporului pentru viitor, consideră că acțiunea reclamanților este prematură, având în vedere că dreptul de creanță nu este născut și care poate fi influențat în viitor de modificări legislative sau pot fi modificate raporturile de muncă între părți.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.
În motivarea recursului a arătat că instanța de fond ar fi trebuit să constate că, asemenea altor categorii profesionale, reclamanții sunt salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceștia beneficiază, neputând acorda alte drepturi decât cele prevăzute expres în favoarea acestora, ori obligarea pârâtului la plata sporului de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești. Prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege instanța a depășit limitele puterii judecătorești și a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a personalului auxiliar din cadrul sistemului justiției.
Mai arată că, deși acțiunea a fost motivată pe dispozițiile nr.OG 137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, instanța de fond în mod greșit a apreciat că deciziile Curții Constituționale invocate în apărare de Ministerul Justiției și Libertăților cetățenești nu au relevanță, deși prin deciziile Curții Constituționale invocate de pârât au fost admise excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 privind prevenire ași sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Consideră că nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate categoriei profesionale a magistraților sau personalului auxiliar de specialitate, confidențialitatea apărând ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații.
Referitor la acordarea sporului în continuare, arată că instanța nu poate aprecia menținerea raporturilor de muncă între reclamanți și pârâți și pentru viitor, astfel că se impune respingerea acestui capăt de cerere.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acestea nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. XLVI din 2008 pronunțată în Dosarul nr. 27/2008 de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Dezlegarea data problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. 3 teza II Cod procedură civilă.
Conform art. 15 alin. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate. În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și regulament.
Conform art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, constituie abateri disciplinare nerespectarea confidențialității lucrărilor care au acest statut.
Reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Nu au relevanță deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares", deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție. Mai mult, discriminarea este constatată în temeiul unor norme juridice superioare celor ce fac obiectul deciziilor Curții Constituționale invocate de către recurentul.
Curtea reține că art. 20 alin. 2 Constituție prevede că dacă exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Mai trebuie remarcat că prin Legea Nr. 30 din 18 mai 1994 s-a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale si a protocoalelor adiționale la aceasta convenție.
Față de aceste norme trebuie sesizat că există obligația ca toate normele juridice interne să fie conforme cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte deoarece în caz contrar instanțele judecătorești sunt obligate să constate preeminența lor și să aplice respectivele pacte și tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
În ce privește aplicarea directă a tratatelor, care fac parte din dreptul comunitar, prin Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato, 106/77,. se reține că în temeiul art. 189 din Tratatul CEE și a jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Comunităților Europene dispozițiile comunitare direct aplicabile trebuie, în pofida oricărei norme sau practici interne a statelor membre, să producă efecte depline în ordinile juridice ale acestora din urmă și să fie aplicate în mod uniform, pentru a garanta drepturile subiective ce au luat naștere în favoarea particularilor și că reiese de aici că domeniul de aplicare al normelor respective trebuie înțeles în sensul că eventualele dispoziții naționale ulterioare, în contradicție chiar cu aceste norme comunitare, trebuie să fie considerate inaplicabile de plin drept, fără a fi necesar să se aștepte abrogarea lor chiar de către legiuitorul național (abrogare) sau de instanța de contencios constituțional (decizie de neconstituționalitate), în special dacă se consideră, în ceea ce privește această a doua ipoteză, că, până în momentul în care intervine decizia respectivă, legea națională, rămânând pe deplin aplicabilă, normele comunitare nu pot produce efecte, și, în consecință, că aplicarea lor integrală, completă și uniformă nu este garantată, la fel cum nu sunt protejate drepturile subiective ce au luat naștere în favoarea particularilor.
Tot aici se reține că aplicabilitatea directă, avută în vedere din această perspectivă, presupune că normele dreptului comunitar trebuie să-și producă totalitatea efectelor lor uniform în toate statele membre și în cursul aplicabilității lor. Aceste dispoziții reprezintă un izvor de drepturi și de obligații pentru toate subiectele de drept, fie că este vorba despre statele membre sau despre particularii care sunt părți în raporturile juridice de drept comunitar. Acest efect privește orice instanță națională sesizată în cadrul competenței sale, care, ca autoritate a unui stat membru, are ca misiune protecția drepturilor conferite particularilor de dreptul comunitar.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, se constată ca fiind încălcate dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din Codul muncii.
Potrivit art. 4 coroborat cu art. 16 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, iar "România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau orice origine socială".
Art. 20 prevede faptul că "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte".
Protocolul adițional nr. 12 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptat la la data de 04.11.2000 arată la art. 1 pct. 1, sub denumirea "Interzicerea generală a discriminării, faptul că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație, iar la pct. 2 se arată că nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în paragr. 1.
Art. 11 din Constituția României stabilește, cu valoare de principiu, obligația statului român de a îndeplini întocmai și cu bună-credință îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum și faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Textul constituțional enunțat face aplicarea unuia dintre principiile încrederii între statele comunității internaționale - pacta sunt servanda - și exprimă în același timp, corelația dintre dreptul internațional și cel intern, prin integrarea normelor dreptului internațional în sistemul dreptului național.
O situație discriminatorie apare și atunci când persoane, sau grupuri de persoane, aflate în situații diferite sunt tratate asemănător, fără ca acest tratament să fie justificat de un scop legitim.
Acest lucru a fost statuat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului legat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării, diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (, 18.02.1991, Fredin c/, paragr. 60, 29.06.1993, Hoffman c/, paragr. 31, 29.09.1995. Scalambrino c/ Italie, 22.10.1996. autres c/ -, paragr. 75)
Prin Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 5 martie 1996, în cauzele conexate du pcheur Queen Secretary of for Transport, ex parte, C‑46/93 și C‑48/93,. I p. -1029 se arată că într-adevăr, în jurisprudența constantă, posibilitatea oferită justițiabililor de a invoca înaintea instanțelor naționale dispozițiile direct aplicabile din Tratat nu constituie decât o garanție minimă și nu este suficientă pentru a asigura în sine aplicarea deplină și completă a Tratatului (vezi, în special, hotărârile din 15 octombrie 1986, Comisia/Italia, 168/85,. p. 2945, consid. 11; din 26 februarie 1991, Comisia/Italia, C-120/88,. I p. -621, consid. 10, și din 26 februarie 1991, Comisia/Spania, C-119/89,. I p. -641, consid. 9). Având rolul de a face ca aplicarea dispozițiilor dreptului comunitar să prevaleze asupra dispozițiilor naționale, această posibilitate nu poate, în toate cazurile, să garanteze că particularul beneficiază de drepturile pe care i le conferă dreptul comunitar și, în special, că acesta nu suferă nici un prejudiciu cauzat printr-o încălcare a acestui drept imputabilă unui stat membru. Or, așa cum rezultă din hotărârea Francovich, menționată anterior, consid. 33, deplina eficacitate a dreptului comunitar ar fi contestată dacă particularii nu ar avea posibilitatea de a obține repararea atunci când drepturile lor au fost lezate printr-o încălcare a dreptului comunitar. Aceasta este situația și în cazul încălcării unui drept conferit direct de o normă comunitară, pe care particularii au dreptul să o invoce înaintea instanțelor naționale. În această ipoteză, dreptul la despăgubire constituie corolarul necesar efectului direct recunoscut dispozițiilor comunitare a căror încălcare este la originea prejudiciului cauzat. Astfel, împrejurarea că încălcarea reproșată este imputabilă legiuitorului național, din perspectiva reglementărilor interne, nu este de natură să repună în discuție exigențele inerente protecției drepturilor particularilor care invocă dreptul comunitar în fața instanțelor naționale și, ca urmare, dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de respectiva încălcare.
În ce privește acordarea sporului pentru viitor, recurenții consideră că acțiunea reclamanților este prematură, având în vedere că dreptul de creanță nu este născut și care poate fi influențat în viitor de modificări legislative sau pot fi modificate raporturile de muncă între părți.
Curtea reține că potrivit art. 110 alin. (2) Cod procedură civilă se poate cere, înainte de termen, executarea la termen a unei obligații alimentare sau a altei prestațiuni periodice. Întrucât prestațiile salariale neacordate sunt periodice, acestea pot fi solicitate și înainte de termen conform dispoziției legale menționate anterior. De asemenea, dacă s-ar admite punctul de vedere al recurenților relativ la admiterea greșită a sporului pentru viitor ar însemna ca reclamanții să promoveze lunar acțiuni pe măsura derulării raporturilor de muncă, ceea ce în mod evident nu este acceptabil.
Dacă în viitor vor interveni modificări legislative sau modificări ale raporturilor de muncă între părți care ar schimba starea de fapt și normele incidente reținute prin prezenta hotărâre este evident că această hotărâre judecătorească își va produce efectele doar până la acel moment al modificării relevante.
Cu privire la calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor prima instanță a reținut de asemenea în mod corect că potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 acesta coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar iar potrivit art. 3 alin. (1) pct. 2 din nr.HG 208/2005 și proiectul legii de rectificare bugetară. În lipsa rectificării de buget cu sumele necesare pârâtului s-ar afla în imposibilitatea obiectivă de a dispune de fonduri pentru plata sumei solicitată de reclamanți.
În temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondate recursurile, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr. 1267 din 11 mai 2009 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 23 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Carmen Maria Conț, Ioan Daniel Chiș
--- - --- - -- -
GREFIER
-
de, dactilografiat de Sz.
În 11 ex. la data de 09.11.2009
Judecător fond -, - TRIBUNALUL CLUJ
Președinte:Carmen Maria ConțJudecători:Carmen Maria Conț, Ioan Daniel Chiș
