Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 222/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 222/R/2010
Ședința publică din 01 februarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Griga
JUDECĂTORI: Daniela Griga, Laura Dima Sergiu Cătălin
: - -
GREFIER: NA
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatorul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva deciziei civile nr. 2406 din 10 noiembrie 2009 al Curții de APEL CLUJ, pronunțată în dosar nr-, privind și pe intimații, TA, )., B, -, N, -, TRIBUNALUL CLUJ.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin încheierea ședinței camerei de consiliu din data de 01 februarie 2010 s-a admis cererea de abținere formulată de către domnul judecător, membru al completului de judecată C 7R, motiv pentru care în compunerea completului de judecată intră, conform planificării de permanență, domnul judecător, în conformitate cu prevederile art. 98 alin. 4 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea M nr. 387/2005.
Se constată că prin motivele contestației în anulare s-a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art.242 alin. 2. proc. civ.
Curtea constată prezenta cauză în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor de la dosar.
CURTEA
Prin decizia nr. 2406/R/10.11.2009 pronunțată în dosarul nr- al Curții de APEL CLUJs -a respins ca nefondat recursul formulat de către pârâtul ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 2402 din 10.12.2007 a Tribunalului Cluj.
Pentru a pronunța decizia menționată, instanța de recurs a avut în vedere că, n ceea ce privește primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 proc.civ. referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor OG nr.137/2000, reținându-se, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, că reclamanții, care sunt asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Sălaj sunt discriminați în raport de beneficiari nr.OG 10/2007, respectiv personalul bugetar salarizat, potrivit nr.OUG 24/2000 și persoanele care îndeplinesc funcții de demnitate publică.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă (așa cum a reținut prima instanță) și din dispozițiile: art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce Curtea de Apel a apreciat în temeiul considerentelor enunțate anterior că este cazul în prezenta speță.
Art. 2 alin. (2) pct. a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (invocată de reclamanți) prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit. Or, în condițiile în care scopul acordării indexărilor prin nr.OG 10/2007 a fost acoperirea creșterii inflației pe o perioadă determinată, în mod evident reclamanții sunt discriminați față de persoanele beneficiare ale actului normativ menționat anterior, în condițiile în care inflația afectează în mod similar și veniturile obținute de reclamanți.
De asemenea, s-a mai reținut că, în temeiul nr.OUG 75/2008, s-a dispus, fără a se proceda la executarea silită, plata parțială a acestor drepturi salariale.
În legătură cu actualizarea sumelor cu rata inflației, aceasta este justificată în raport de dispozițiile art. 998, 1082-1084.civ. neacordarea drepturilor cuvenite la timp duce la obligația de a le plăti actualizate cu rata inflației, pentru a acoperi astfel prejudiciul produs reclamanților prin devalorizarea monedei naționale între momentul când dreptul era cuvenit și cel când se plătește efectiv. În caz contrar, nu s-ar produce o reparare totală a prejudiciului suferit.
Drept urmare, s-a apreciat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9.proc.civ. nu este întemeiat, instanța de fond interpretând corect dispozițiile legale incidente în cauză.
Deși nu a invocat în mod expres motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.4 proc.civ. Curtea a constatat că, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9.proc.civ. Ministerul Justiției a invocat depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin adăugarea la o dispoziție legală. Relativ la acest aspect s-a apreciat că tribunalul nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, deoarece obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție). Deci, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nicio decizie a Curții Constituționale. În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța a apreciat că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanții (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamanților), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantului, în condițiile în care art. 3.civ. oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. S-a subliniat că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei (în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României).
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
În termen legal, a formulat contestație în anulare cu privire la decizia menționată contestatorul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, solicitând admiterea acesteia.
Acesta învederează că instanța de recurs s-a pronunțat asupra altei cereri de recurs decât cea formulată de contestator. Astfel, arată că intimații-reclamanți au calitatea de judecători și asistenți judiciari la TRIBUNALUL CLUJ, la Tribunalul Comercial Cluj, respectiv la Judecătoria Cluj -N, iar nu "asistenți judiciari la Tribunalul Săla j", astfel cum se reține în considerentele Deciziei 2406/R/2009 din 10.11.2009, pagina 6, paragraf 7.
Consideră că aceasta nu reprezintă o simplă eroare materială materiale, întrucât la pagina 7, ultimul paragraf, instanța de recurs a reținut că "deși nu a invocat în mod expres motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.4 proc.civ. Curtea constată că în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 proc.civ. Ministerul Justiției a invocat depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin adăugarea la o dispoziție legală".
Or, prin cererea de recurs formulată, Ministerul Justiției și libertăților a criticat sentința pronunțată la fond atât din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 304 pct. 4.proc.civ. (prin aceea că soluția pronunțată nu reprezintă altceva decât o legiferare a unui drept pe care legiuitorul a înțeles să nu îl mai acorde pentru anul 2007), cât și a dispozițiilor art. 304 pct. 9.proc.civ. ( în sensul că dispozițiile din nr.OG137/2000, nu OG nr. 137/2000 nu sunt incidente în lipsa unui text de lege care să prevadă dreptul pretins de intimații-reclamanți, întrucât despăgubirile și acțiunea în despăgubiri avute în vedere de nr.OG137/2000 sunt în legătură cu fapte sau acte de discriminare, înțelese ca acțiuni ori inacțiuni ilicite prin care se restrânge sau se înlătură folosința ori exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege).
Consideră că instanța de recurs nu a examinat motivele de recurs invocate.
Trecând la soluționarea contestației în anulare, Curtea reține următoarele:
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi promovată împotriva hotărârilor irevocabile, dar numai pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 317 pct. 1 și 2 proc. civ. - și numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau a recursului -, respectiv, pentru cele prevăzute în art. 318 proc. civ.
În speță, însă, din considerentele invocate în susținerea contestației în anulare, se pare că ne găsim în prezența unei contestații în anulare speciale, fundamentată din punct de vedere juridic, pe prevederile art. 318. proc. civ. text legal care prevede că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Două ipoteze sunt așadar conținute în textul art. 318. proc. civ. respectiv cea prevăzută de teza I - dezlegarea dată recursului să fie rezultatul unei greșeli materiale -, și cea reglementată de teza II - omisiunea instanței de recurs de a se pronunța ori de a analiza vreunul din motivele de recurs invocate.
Pentru admisibilitatea contestației în anulare specială, întemeiată pe prevederile art. 318 teza I proc. civ. este necesar să fie întrunită o singură cerință, și anume, dezlegarea dată recursului să fie într-adevăr rezultatul unei greșeli materiale propriu zise, vizând erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, de pildă, anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea chitanța de plată a taxei de timbru, ori cu toate că respectivul recurs era scutit de plata taxei de timbru; respingerea unui recurs ca tardiv, în raport cu data înregistrării la instanță, deși din plicul atașat la dosar rezulta că recursul fusese depus recomandat la oficiul poștal înăuntrul termenului de recurs, etc.
Prin urmare, textul art. 318 teza I proc. civ. vizează greșeli de fapt, erori materiale, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare sau aplicare a unor dispoziții legale, sau de rezolvare a unui incident procedural.
În consecință, prin intermediul unei contestații în anulare speciale nu pot fi invocate greșeli de judecată.
A da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea, de modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți, respectiv, de modul în care a aplicat ori a interpretat legea la respectiva stare de fapt, ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac, ceea ce ar echivala cu transformarea contestației în anulare într-o cale ordinară de atac.
Numai o greșeală materială esențială, propriu-zisă, care a determinat o soluție eronată, în sensul celor mai sus exemplificate, poate fi invocată pe calea contestației în anulare, această greșeală materială apreciindu-se în raport cu situația existentă la dosar la data pronunțării hotărârii ce se atacă.
În nici un caz însă, pe calea unei astfel de contestații în anulare nu pot fi invocate greșeli de judecată, după cum, nu pot fi invocate greșeli materiale din cele ce se încadrează în textul art. 281. proc. civ.
Aceste greșeli materiale, care ar fundamenta admisibilitatea unei contestații în anulare speciale, trebuie să constea în greșeli pe care instanța de recurs le-ar comite prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția pronunțată, respectiv în greșeli materiale cu caracter procedural, care au dus la pronunțarea unei soluții eronate.
Contestația în anulare specială reglementată de art. 318 teza I proc. civ. urmărește neregularități evidente privind actele de procedură, iar nu neregularități referitoare la problemele de fond, împrejurare raportat la care în nici un caz prin intermediul unei contestații în anulare speciale nu pot fi invocate nici un fel de greșeli de judecată, de aprecierea probelor, de schimbarea stării de fapt, de interpretarea unor dispoziții legale, ori de aplicare a unuia ori alteia dintre prevederile legale în vigoare.
Curtea observă că, contestatorul invocă drept prim motiv al contestației în anulare, faptul că în decizia instanței de recurs s-a reținut eronat că intimații-reclamanți au calitatea de "asistenți judiciari la Tribunalul Săla j", deși aceștia sunt judecători și asistenți judiciari la TRIBUNALUL CLUJ, la Tribunalul Comercial Cluj, respectiv la Judecătoria Cluj -N, apreciind astfel că s-a pronunțat asupra altei cereri de recurs decât cea formulată.
Curtea notează că aspectele învederate de contestator se circumscriu exclusiv noțiunii de eroare materială, așa cum este aceasta definită în contextul dispozițiilor art. 281.proc.civ. și care poate fi rectificată potrivit procedurii instituite prin dispozițiile legale menționate.
Instanța nu s-a pronunțat asupra altei cereri de recurs, ci a analizat cererea contestatorului prin raportare la sentința de fond atacată.
Criticile contestatorului conform cărora instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra motivelor de recurs invocate, critici care se subsumează celei de-a doua teze a art. 318.proc.civ. sunt găsite de asemenea neîntemeiate.
Astfel, la o simplă analiză a deciziei, se poate constata că în considerentele deciziei instanța a analizat ambele motive de recurs invocate, atât cel întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9, cât și cel întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4.proc.civ. din perspectiva invocată de către recurent.
Aspectele la care face referire contestatorul în sensul existenței unei formulări necorespunzătoare reținute în considerente, reprezintă de fapt o eroare de dactilografiere, care așa cum s-a arătat deja poate fi îndreptată potrivit dispozițiilor art. 281.proc.civ.
Pentru considerentele mai sus expuse și constatând că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 318 teza I și a II a proc. civ. susceptibile să fundamenteze admisibilitatea unei contestații în anulare, Curtea urmează să respingă contestația în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată contestația în anulare declarată de contestatorul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva deciziei civile nr. 2406 din 10.11.2009 a Curții de APEL CLUJ pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 01 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - NA
Red.DG/dact.MM
67ex./04.02.2010
Președinte:Daniela GrigaJudecători:Daniela Griga, Laura Dima Sergiu Cătălin
