Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 2608/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2608/R/2009
Ședința publică din 20 noiembrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Carmen Maria Conț
JUDECĂTORI: Carmen Maria Conț, Ioan Daniel Chiș
-- -
GREFIER:
S-au luat în examinare recursul declarat de pârâtul MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE - PRIN C, recursul declarat de pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ și recursul declarat de pârâta DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM împotriva sentinței civile nr. 1264 din 11 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, precum și recursul declarat de pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ împotriva sentinței civile nr. 2185/2009, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, ca urmare a soluționării cererii de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1264/2009, privind și pe reclamanta intimată, precum și pe pârâtul intimat CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale spor de confidențialitate.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta pârâtului recurent Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, consilier juridic -, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt introduse în termen legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, la prima strigare a cauzei, Curtea constată că, prin memoriile de recurs ( 3, 10, 15, 17, 28, 30), în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2.pr.civ. pârâții recurenți au solicitat judecarea cauzei și în lipsă. De asemenea, constată că prin registratura instanței, la data de 1 octombrie 2009, pârâta recurentă Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a depus la dosar întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului formulat de Ministerul Finanțelor Publice în ceea ce privește primele două motive invocate, iar în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2.pr.civ. solicită judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentanta pârâtului intimat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, consilier juridic - depune la dosar delegație și arată că nu are de formulat alte cereri sau excepții de invocat.
Nefiind de formulat alte cereri sau excepții de invocat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei pârâtului intimat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj cu privire la recursurile declarate în cauză.
Reprezentanta pârâtului recurent Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj solicită admiterea celor două recursuri declarate de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, pentru motivele dezvoltate pe larg în memoriile de recurs. Totodată, solicită admiterea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Solicită respingerea recursului declarat de Ministerul Finanțelor Publice, pe motiv că printre aspectele invocate în memoriul de recurs se află și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.1264 din 11 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-au espins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii formulate de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANTELOR, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului CONSILIUL NATIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII și s-a respins acțiunea față de acest pârât.
S-a admis acțiunea formulată de reclamanta, împotriva pârâților MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE INALTA C DE CASATIE SI JUSTITIE, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE INALTA C DE CASATIE SI JUSTITIE - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, pârâții fiind obligați la calcularea și plata în favoarea reclamantei a sporului de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară începând cu data de 08.09.2005, până la zi și pentru viitor, sume reactualizate potrivit indicelui de inflație până la data plății efective.
S-a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice care a fost obligat să aloce fondurile necesare efectuării plăților.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin acțiunea depusă inițial la Curtea de Apel Cluj, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata sporului de confidențialitate de 15% din salariul de bază începând cu luna noiembrie 2004, îndeplinind funcția de grefier la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și ulterior la DIICOT
În cursul procesului, prin Decizia nr. 46/15.12.2008 a Secțiilor Unite ale ICCJ, a fost admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilind: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora. Constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar".
Această decizie este obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă. Prin urmare, ea constituie temeiul acordării către reclamantă a drepturilor pretinse, atât timp cât s-a demonstrat că ea a îndeplinit calitatea de personal auxiliar de specialitate pe perioada pretinsă prin acțiune.
Prin sentința civilă nr. 2185 din 17 august 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1264/2009 formulată de pârâta PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ în sensul că pârâta a fost obligată să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.
Împotriva sentinței civile nr. 1264/2009 a Tribunalului Cluj, au declarat recurs MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin C, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM.
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJa declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1264/2009, precum și împotriva sentinței civile nr. 2185/2009 ale Tribunalului Cluj.
Ministerul Finanțelor Publice prin a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată împotriva acestui pârât.
În motivarea recursului a arătat că nu a avut nici un fel de raporturi juridice cu reclamata astfel încât aceasta să fie îndreptățită să se îndrepte direct împotriva acestuia pe calea acțiunii.
Arată că rolul esențial în procesul bugetar și în execuția de casă bugetară revine Guvernului respectiv Parlamentului, acesta fiind cel care adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare elaborate de Guvern.
Consideră că admiterea cererii formulate împotriva Ministerului Finanțelor Publice ar echivala cu obligarea acestuia la plata din bugetul propriu a unor supra reprezentând drepturi salariale acordate unor persoane care nu se numără printre angajații săi, încălcându-se astfel regulile prevăzute la art. 14 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj prin recursul său a solicitat casarea sentinței și respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
În motivare a arătat că pentru a se pronunța în sensul admiterii acțiunii, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ignorând decizia nr. 821/3.07.2008, cu referire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. 1, 3 și 11 și art. 27 din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și Decizia nr. 1325/04.12.2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Arată că actele normative ce reglementează sporul de confidențialitate nu sunt aplicabile personalului din cadrul parchetelor, deoarece situația acestor categorii de personal nu este compatibilă cu cea a magistraților și personalului auxiliar de specialitate din sistemul judiciar.
OG nr. 9/2001 pentru modificarea nr.OG 57/2000 privind salarizarea personalului CNSAS cuprinde dispoziții speciale cu privire la această categorie de personal decât cele la care face referire actul normativ sus amintit. Reclamanții nu pot fi asimilați cu niciuna din categoriile profesionale la care face referire nr.OG 19/2006.
Consideră că prin acordarea sporului de confidențialitate reclamanților procurori, s-ar proceda la adăugarea la textul nr.OG 27/2006, aprobată prin Legea nr. 45/2007, schimbând în acest fel sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor.
Arată că obligând la plata sporului de confidențialitate și pentru viitor precum și la actualizarea sumelor cu indicele de inflație, instanța a aplicat greșit legea, deoarece instanțele nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivarea recursului a arătat că prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul justiției și s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 1 și alin. 11, precum și dispozițiile art. 27 din nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale.
Apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a magistraților și personalului auxiliar de specialitate, deoarece numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Prin acordarea sporului de confidențialitate reclamantei în considerarea faptului că a fost discriminată de prevederile Legii nr. 446/2006 și al Legii nr. 230/2005 privind modificarea și completarea Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, s-a procedat la adăugarea la textul Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al nr.OUG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, schimbându-se în acest fel sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor.
Apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul public - Parchetul de pe lângă, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivarea recursului a arătat că prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul justiției și s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 1 și alin. 11, precum și dispozițiile art. 27 din nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale.
Consideră că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea DIICOT la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea de salarizare a personalului auxiliar de specialitate.
Apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care DIICOT, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 2185/2009 de completare a dispozitivului referitor la înscrierea în carnetul de muncă a sporului de confidențialitate de 15% arată că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta, sporul menționat nu se include în aceasta.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este fondat, urmând fi respins pentru următoarele considerente:
În ce privește recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, cu privire la calitatea procesuală a acestuia, prima instanță a reținut în mod corect că potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 acesta coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar iar potrivit art. 3 alin. (1) pct. 2 din nr.HG 208/2005 și proiectul legii de rectificare bugetară. În lipsa rectificării de buget cu sumele necesare pârâtul s-ar afla în imposibilitatea obiectivă de a dispune de fonduri pentru plata sumei solicitată de reclamanți.
Motivele de recurs formulate de recurenții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism cu privire la sentința civilă nr. 1264 din 11.05.2009 a Tribunalului Cluj sunt comune astfel că li se va răspunde prin aceleași considerente.
Prin Decizia nr. XLVI din 2008 pronunțată în Dosarul nr. 27/2008 de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. 3 teza II Cod procedură civilă.
Conform art. 15 alin. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate. În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și regulament.
Conform art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, constituie abateri disciplinare nerespectarea confidențialității lucrărilor care au acest statut.
Reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Nu au relevanță deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares", deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție. Mai mult, discriminarea este constatată în temeiul unor norme juridice superioare celor ce fac obiectul deciziilor Curții Constituționale invocate de către recurentul.
Acest motiv de recurs nu poate fi primit și datorită faptului că însăși Curtea Constituțională prin Decizia nr. 838/2009 în altă speță reține că:
"În cauza de față, sesizarea Curții pentru îndeplinirea atribuției referitoare la soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la analiza conduitei părților de către C, sub aspectul îndeplinirii competențelor conform prevederilor constituționale, precum și decizia prin care se stabilește existența unui conflict și modul de soluționare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești. Astfel, asimilarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituție cu efectuarea de către Curtea Constituțională a unui control de legalitate/constituționalitate asupra hotărârilor judecătorești, transformând Curtea într-o instanță de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispozițiilor constituționale privind soluționarea conflictelor juridice și o încălcare flagrantă a competenței Curții Constituționale.
Așa fiind, apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă.
De altfel, Curtea a statuat și cu alte ocazii că, potrivit competențelor sale, care sunt expres și limitativ prevăzute de <LLNK 11992 47 11 212 146 48>art. 146 din Constituție și de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituționalitate, supremația Constituției în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice (Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008).
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor". Efectul ex nunc al actelor Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.
Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională."
Prin urmare, acest motiv de recurs în loc să constituie o critică este în fapt un argument în favoarea admiterii acțiunii și pentru respingerea recursurilor deoarece decizia pronunțată de Curtea Constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, acestea rămânând să producă efecte obligatorii în continuare.
Curtea de Apel mai reține că art. 20 alin. 2 Constituție prevede că dacă exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Mai trebuie remarcat că prin Legea Nr. 30 din 18 mai 1994 s-a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale si a protocoalelor adiționale la aceasta convenție.
Față de aceste norme trebuie sesizat că există obligația ca toate normele juridice interne să fie conforme cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte deoarece în caz contrar instanțele judecătorești sunt obligate să constate preeminența lor și să aplice respectivele pacte și tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
În ce privește aplicarea directă a tratatelor, care fac parte din dreptul comunitar, prin Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato, 106/77,. se reține că în temeiul art. 189 din Tratatul CEE și a jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Comunităților Europene dispozițiile comunitare direct aplicabile trebuie, în pofida oricărei norme sau practici interne a statelor membre, să producă efecte depline în ordinile juridice ale acestora din urmă și să fie aplicate în mod uniform, pentru a garanta drepturile subiective ce au luat naștere în favoarea particularilor și că reiese de aici că domeniul de aplicare al normelor respective trebuie înțeles în sensul că eventualele dispoziții naționale ulterioare, în contradicție chiar cu aceste norme comunitare, trebuie să fie considerate inaplicabile de plin drept, fără a fi necesar să se aștepte abrogarea lor chiar de către legiuitorul național (abrogare) sau de instanța de contencios constituțional (decizie de neconstituționalitate), în special dacă se consideră, în ceea ce privește această a doua ipoteză, că, până în momentul în care intervine decizia respectivă, legea națională, rămânând pe deplin aplicabilă, normele comunitare nu pot produce efecte, și, în consecință, că aplicarea lor integrală, completă și uniformă nu este garantată, la fel cum nu sunt protejate drepturile subiective ce au luat naștere în favoarea particularilor.
Tot aici se reține că aplicabilitatea directă, avută în vedere din această perspectivă, presupune că normele dreptului comunitar trebuie să-și producă totalitatea efectelor lor uniform în toate statele membre și în cursul aplicabilității lor. Aceste dispoziții reprezintă un izvor de drepturi și de obligații pentru toate subiectele de drept, fie că este vorba despre statele membre sau despre particularii care sunt părți în raporturile juridice de drept comunitar. Acest efect privește orice instanță națională sesizată în cadrul competenței sale, care, ca autoritate a unui stat membru, are ca misiune protecția drepturilor conferite particularilor de dreptul comunitar.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, se constată ca fiind încălcate dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din Codul muncii.
Potrivit art. 4 coroborat cu art. 16 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, iar "România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau orice origine socială".
Art. 20 prevede faptul că "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte".
Protocolul adițional nr. 12 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptat la la data de 04.11.2000 arată la art. 1 pct. 1, sub denumirea "Interzicerea generală a discriminării, faptul că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație, iar la pct. 2 se arată că nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în paragr. 1.
Art. 11 din Constituția României stabilește, cu valoare de principiu, obligația statului român de a îndeplini întocmai și cu bună-credință îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum și faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Textul constituțional enunțat face aplicarea unuia dintre principiile încrederii între statele comunității internaționale - pacta sunt servanda - și exprimă în același timp, corelația dintre dreptul internațional și cel intern, prin integrarea normelor dreptului internațional în sistemul dreptului național.
O situație discriminatorie apare și atunci când persoane, sau grupuri de persoane, aflate în situații diferite sunt tratate asemănător, fără ca acest tratament să fie justificat de un scop legitim.
Acest lucru a fost statuat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului legat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării, diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (, 18.02.1991, Fredin c/, paragr. 60, 29.06.1993, Hoffman c/, paragr. 31, 29.09.1995. Scalambrino c/ Italie, 22.10.1996. autres c/ -, paragr. 75)
Prin Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 5 martie 1996, în cauzele conexate du pcheur Queen Secretary of for Transport, ex parte, C‑46/93 și C‑48/93,. I p. -1029 se arată că într-adevăr, în jurisprudența constantă, posibilitatea oferită justițiabililor de a invoca înaintea instanțelor naționale dispozițiile direct aplicabile din Tratat nu constituie decât o garanție minimă și nu este suficientă pentru a asigura în sine aplicarea deplină și completă a Tratatului (vezi, în special, hotărârile din 15 octombrie 1986, Comisia/Italia, 168/85,. p. 2945, consid. 11; din 26 februarie 1991, Comisia/Italia, C-120/88,. I p. -621, consid. 10, și din 26 februarie 1991, Comisia/Spania, C-119/89,. I p. -641, consid. 9). Având rolul de a face ca aplicarea dispozițiilor dreptului comunitar să prevaleze asupra dispozițiilor naționale, această posibilitate nu poate, în toate cazurile, să garanteze că particularul beneficiază de drepturile pe care i le conferă dreptul comunitar și, în special, că acesta nu suferă nici un prejudiciu cauzat printr-o încălcare a acestui drept imputabilă unui stat membru. Or, așa cum rezultă din hotărârea Francovich, menționată anterior, consid. 33, deplina eficacitate a dreptului comunitar ar fi contestată dacă particularii nu ar avea posibilitatea de a obține repararea atunci când drepturile lor au fost lezate printr-o încălcare a dreptului comunitar. Aceasta este situația și în cazul încălcării unui drept conferit direct de o normă comunitară, pe care particularii au dreptul să o invoce înaintea instanțelor naționale. În această ipoteză, dreptul la despăgubire constituie corolarul necesar efectului direct recunoscut dispozițiilor comunitare a căror încălcare este la originea prejudiciului cauzat. Astfel, împrejurarea că încălcarea reproșată este imputabilă legiuitorului național, din perspectiva reglementărilor interne, nu este de natură să repună în discuție exigențele inerente protecției drepturilor particularilor care invocă dreptul comunitar în fața instanțelor naționale și, ca urmare, dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de respectiva încălcare.
În ce privește acordarea sporului pentru viitor, Curtea reține că potrivit art. 110 alin. (2) Cod procedură civilă se poate cere, înainte de termen, executarea la termen a unei obligații alimentare sau a altei prestațiuni periodice. Întrucât prestațiile salariale neacordate sunt periodice, acestea pot fi solicitate și înainte de termen conform dispoziției legale menționate anterior. În alt fel ar însemna ca reclamanții să promoveze lunar acțiuni pe măsura derulării raporturilor de muncă, ceea ce în mod evident nu este acceptabil.
Dacă în viitor vor interveni modificări legislative sau modificări ale raporturilor de muncă între părți care ar schimba starea de fapt și normele incidente reținute prin prezenta hotărâre este evident că această hotărâre judecătorească își va produce efectele doar până la acel moment al modificării relevante.
Arată recurenții că obligând la plata sporului de confidențialitate și pentru viitor precum și la actualizarea sumelor cu indicele de inflație, instanța a aplicat greșit legea, deoarece instanțele nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative iar angajarea cheltuielilor din buget se poate face doar în limita creditelor bugetare aprobate.
Curtea reține că potrivit art. 1084 cod civil "Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, afară de excepțiile și modificările mai jos menționate."
Prin neplata sumelor datorate reclamanții au fost lipsiți de acestea iar prin trecerea timpului efectul inflației face ca aceleași sume să aibă o altă valoare, mai mică în prezent, prin urmare reclamanților li se cuvine recalcularea acestor sume cu adăugarea indicelui inflației.
Cât privește susținerea că angajarea cheltuielilor din buget se poate face doar în limita creditelor bugetare aprobate curtea reține că aceasta nu împiedică obligarea pârâților la plata sumelor datorate, fiind doar un pretext cât timp datorează aceste sume.
În ce privește recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva sentinței civile nr. 2185 din 17 august 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj, prin aceasta s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1264/2009 formulată de pârâta PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ în sensul că pârâta a fost obligată să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.
O atare dispoziție este urmare a admiterii celorlalte petite, înscrierea în carnetul de muncă a salariului și a sporurilor fiind un petit accesoriu, astfel că admiterea sa a fost făcută în mod corect iar recursul cu privire la celelalte petite fiind nefondat este nefondat și recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj cu privire la acest aspect.
În temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondate recursurile, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin C, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM împotriva sentinței civile nr. 1264 din 11.05.2009 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Respinge ca nefondat recursul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ împotriva sentinței civile nr. 2185 din 17.08.2009 a Tribunalului Cluj, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 20 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Carmen Maria Conț, Ioan Daniel Chiș
- - - --- - -- -
GREFIER
de, dactilografiat de Sz.
În 9 ex. la data de 30.11.2009
Judecători fond -, - Tribunalul Sălaj
Președinte:Carmen Maria ConțJudecători:Carmen Maria Conț, Ioan Daniel Chiș
